joi, 30 octombrie 2014

Castingul Dracului

Da, este din nou acea perioadă a anului...cum care? Dacă locuieşti în Bucureşti probabil ştii că în octombrie şi noiembrie cad frunzele, se ofilesc florile, dar…răsar şi înfloresc o grămadă de festivaluri de teatru şi film. De exemplu, Festivalul Naţional de Teatru, pe care poate îţi aminteşti că îl aşteptam de cel puţin o lună, când am şi scris despre el, printre altele pentru a exersa o tehnică de psihologie pozitivă legată de plăcerile nevinovate ale anticipării. Apoi a fost însă timpul savurării, generatoare de alt tip de plăceri, unele dintre ele nu la fel de nevinovate. Iar acum e momentul rememorării (the pleasures of reminiscing).

Trebuie să mărturisesc că am fost la o petrecere burlescă al cărui amfitrion a fost Dracul în persoană. Mai mult decât atât, m-am strecurat prin mijloace neortodoxe, întrucât biletele erau epuizate şi oricum preţul pentru acest spectacol era unul destul de piperat, oricât de mult aş fi eu dispusă să investesc în experienţe.

Acum două zile ieşeam aşadar de la un film când am căzut într-o altă ispită: La Odeon avea loc a treia reprezentaţie a spectacolului Castingul Dracului, o producţie a teatrului Naţional Târgu Mureş pusă în scenă de regizorul meu preferat, Radu Afrim. Oare Dracu învie şi morţii? m-am întrebat eu şi l-am căutat din priviri pe Virgil, cel care odinioară l-a călăuzit pe Dante prin Infern. Poate mă bagă şi pe mine în sală. Nu i-am găsit mici măcar umbra, aşa că am fost nevoită să mă descurc singură. M-a ajutat trăsătura aia de caracter numită zest. Îţi dai seama că eram foarte curioasă ce probe de foc a inventat Dracu pentru castingul său şi, în ciuda unei uşoare anxietăţi în faţa situaţiilor de evaluare, mi-am încercat şansa de a face parte din diabolica lui distribuţie. Am reuşit deci să-mi bag coada înăuntru, ba chiar am intrat cu totul, drept în mijloc, pentru că zona de Limbo nu este partea mea preferată a Infernului (dacă ai făcut asocieri nepotrivite, să ştii că de la creierul limbic ţi se trage).

M-am simţit ca acasă şi m-am integrat perfect în atmosferă. Dracu se numea Ordog Mklos Levante, un afacerist milionar născut în aceaşi zi cu Ceauşescu şi care acum pregăteşte petrecerea aniversară a fiului său ce împlineşte nouă ani. Vrea să-i ofere o petrecere pe cinste, lucru de care el nu a avut niciodată parte în copilărie, când ziua lui trecea neobservată pentru  că tot poporul îl omagia pe Măreţul Conducător. La casting se prezintă o galerie impresionantă de personaje care mai de care mai fistichii, inclusiv o străbunică moartă revenită să regleze nişte conturi rămase deschise la banca Karma Sutra. Se dansează, se cântă, se stă în cap, se face paradă de modă sau se exhibă diverse părţi ale corpului, pe scurt face fiecare ce poate ca să-l impresioneze pe Necuratu şi să-l convingă că merită un loc în marele spectacol, un spectacol deloc potrivit pentru copii şi care aminteşte mai degrabă de Noaptea Valpugiei. Mi-a plăcut, m-am distrat, cu toate astea îl prefer pe Afrim din dramele în care-şi face publicul terci – îmi amintesc acum „Boala familiei M”, „Lucia patinează”, „Miriam W”, „Omul-pernă” şi, anul trecut, tulburătorul „Când ploaia se va opri”.


Crede-mă că m-am implicat. Nu degeaba l-am ascultat ieri pe Zimbardo pe TED. Hai că ţi-am arătat şi ţie videoclipul. Apărea la un moment dat un citat al lui Martin Luther King: „the hottest place in hell is reserved for those who in a period of moral crisis maintain their neutrality”.

E mai clar acum că, în ciuda aparenţelor, scriu despre psihologia pozitivă? VIA Strenghts Inventory, zest, curaj, imaginaţie eroică...temele mele din ultimul timp. Şi pentru că uneori mă motivează un focus de prevenţie (Tory Higgins), „învăţ” curajul pe calea indirectă, citind Istoria Laşităţii (doar ultimul capitol, datorită căruia am căutat pe urmă nuvela lui Henry James) sau scenele apocaliptice din Divina Comedie, cântul 3, „pedepsirea celor şovăielnici”.

Martin Luther King a înţeles ideea lui Dante, chiar dacă a reţinut greşit locaţia şi probabil s-ar fi rătăcit fără GPS prin cercurile Infernului. Cei lipsiţi de curaj nu se află chiar în zona cea mai fierbinte, ci undeva în antecamera iadului, dar chinurile lor sunt într-adevăr foarte elaborate (Dracu este un tip creativ şi plin de imaginaţie):

Lepădături, nici vii nu-avură viaţă,   
   li-e pielea-împunsă-aici cu mii de ace
   de viespi şi bărzăuni, pe trup şi faţă,

    ce le brăzdează-obrazele, rapace,
   şi sîngele cu lacrimi laolaltă
   e supt de viermii infernalei cloace.

Brr...ace? Dracu se joacă cu păpuşi voodoo? Ah! simt nişte împunsături în buric...buricul degetelor adică, dar nu mă las, scriu în continuare...doar mi-am propus să fiu mai curajoasă! Nu de alta, dar uite ce li se întâmplă celor „ce-în viaţă n-au fost nici Cristoşi, nici Iude”:

Nimic n-a fost din fapta lor să iasă.
   Nici Mila, nici Dreptatea n-au să-i vadă.   
   Destule-am spus de ei. Ci treci şi-i lasă!" 

Recunoscui cîţiva-într-aceste gloate,
   cum şi pe-acel – nedemn de alte căi –
   ce crunt refuz făcu din laşitate.   

Şi-am înţeles că-aici sunt acei răi
   din haita ce la fel stîrneşte greaţă
   şi Celui Sfînt şi dúşmanilor Săi.

Se zbate astfel şi-n neputinţă zace mulţimea celor, zise el,
ce-n viaţă nici rău, nici bine n-au cătat a face.
Cu ei deolaltă să tânjească-nvaţă spurcaţii îngeri ce-n
credinţă-obştească nu s-au unit, nici n-au trădat pe faţă.

Gata, iartă-mă, m-a luat valul sau vâltoarea, poate vâlvătaia. Am avut nevoie de aceste imagini foarte dramatice ca să ies puţin din neutralitatea binevoitoare deprinsă pe la formările în psihanaliză (glumesc acum ca să destind atmosfera, prea ne-am încins). Cine sunt deci sufletele astea pe care nici măcar Iadul nu le-a primit? Cei care nu prea au trăit nici cât au fost în viaţă pentru că au evitat sistematic să ia decizii şi să lupte pentru lucrurile importante pentru ei sau pentru ideile în care credeau.

Cum reuşeşte cineva să nu facă nimic? Păi îngropând din faşă orice iniţiativă. Motive se găsesc să nu îndrăzneşti să faci ceva: „nu are rost, nu voi reuşi oricum”, „nu sunt capabil”, „nu voi rezolva nimic”, „nu sunt sigur că este cea mai bună decizie”, „mă îndoiesc că am dreptate”, „s-ar putea să fac mai mult rău decât bine”, „daca fac ceva devin direct responsabil, mai bine nu mă bag şi nu fac nimic”, „o să mă mai gândesc, mai întâi mai beau o ceaşcă de ceai”.

Să te gândeşti mult şi bine este un lucru pozitiv. Uneori ne gândim însă mult şi prost, adică ne ascundem sub acest subterfugiu al gândirii pentru a ne convinge că nu este cazul să acţionăm. Eu gândesc, dom’le, stai aşa, nu sunt sigur încă, nu mă arunc cu capul înainte, de-aia am cortex prefrontal

Ce faci când stai pe gânduri? Exact, stai! E comod, nu? Cred şi eu, doar eşti în mintea ta şi gândurile au spătarul reglabil, le poţi oricând adapta astfel încât să-ţi ţină spatele. (dar oare reuşeşti să stai cu el drept?) Până şi să pici pe gânduri este mai uşor decât să te ridici de pe ele şi să faci ceva.

În majoritatea cazurilor, thinking slow e de preferat lui thinking fast. Tot în majoritatea cazurilor, overthinking este însă o întreprindere sterilă şi laşă. Duce la indecizie, indecizia conică duce la procrastinare, procrastinarea generează şi mai mult overthinking, care duce din nou la indecizie. Te învârţi în cerc (la poarta Infernului) sau în jurul cozii. Apropo de coadă…coward vine din latină - cauda.

În prologul Divinei Comedii, lui Dante, rătăcit într-o pădure, i se face frică să o urmeze pe umbra lui Virgil în Infern. Ca să se sustragă,  apelează la îndoială de sine, foarte conştient de altfel de felul în care se auto-sabotează tot stând pe gânduri:

Dar eu la ce? Şi cine mă-nvoieşte? eu nu-s Enea şi nici Pavel;
demn nici eu, nici nimeni nu mă socoteşte.
Iar de mă-ncumet totuşi, mă cam tem că-i nebunească fapta
mea; pierdut, pe tine, tată,-n ajutor te chem."
Şi ca şi cel ce nu mai vrea ce-a vrut
şi prins în mreji de gânduri noi, obscure,
deoparte dă ce-a vrut mai la-nceput,
aşa şi eu sub poala coastei sure tot cumpănind, îmi mistuii
pornirea ce dintru-ntâi lăsasem să mă fure.

Virgil nu se lasă păcălit şi sesizează că dincolo de toate aceste ezitări se află frica:

De nu mă-nşel şi de ţi-am prins gândirea, măreaţa umbră
începu să zică, o teamă laşă ţi-a cuprins simţirea.
Fiorul ei pe oameni nu-i ridică
spre fapte mari, ci curmă îndrăzneala,
ca fiarei când de umbra ei i-e frică.

Dante este convins în cele din urmă să pătrundă în Infern şi numai astfel va ajunge mai târziu să viziteze şi Paradisul, însoţit de această dată chiar de Beatrice, iubita lui din tinereţe şi cea care apelase de fapt la Virgil pentru a-l salva pe poet din pădure.

Cu Divina Comedie în cap m-am aventurat şi eu fără să mai stau pe gânduri la Castingul Dracului. Nu râde de mine, ce, crezi că mi-a fost uşor? Am avut îndoielile mele! Dacă mă oprea acolo şi deveneam Fantoma de la Odeon? Nu, nu s-a întâmplat aşa, nici măcar nu m-a selectat pentru spectacol. Dar poate mă mai prezint o dată, de ce să dai înapoi de la primul eşec? :D

Nu, nu mi-am vândut sufletul să fac rost de bilet! Era rătăcit de mult!Încă nu m-am hotărât să-l declar nul. Dacă te împiedici de el pe undeva fă şi tu o faptă bună şi adu-mi-l! A random act of kindness. Bine, nu chiar atât de random, sufletele nu se distribuie aşa, cui se nimereşte. Mă găseşti în antecamera Infernului sau în sala de aşteptare de lângă biroul domnului drac. Dacă îţi iei inima în dinţi (la propriu :D) şi nu te uiţi în urmă ca Orfeu, este chiar posibil să vin cu tine înapoi. Dacă nu, te întorci cu coada între picioare şi cu sufletul meu pe tavă. Ofer şi recompensă: şedinţe eterne de terapie bazate pe restructurare cognitivă şi Handbook of Neurosutra, publicat în 2563, ediţia revizuită, ilustrată şi necenzurată.

Merry Helloween!





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu