Despre ce spuneam că voi scrie? Am uitat, iar mi-a fugit mintea! O tratez
de dromomanie cum pot şi eu, atât cât şi pe unde mă duce capul, de exemplu acum citesc The Organized Mind. Primul capitol este despre cognitive overload şi se referă la…of! nu! nu din nou! nu despre
asta mi-am propus să scriu! Iartă-mă că te târăsc după mine în vagabondajul
ăsta mental! Ce spui, empatizezi?
Pentru binele amândurora, crezi că poţi transforma empatia în compasiune?
Empatia este capacitatea de a te pune în locul celuilalt
în primul rând emoţional, ceea ce înseamnă că vei simţi şi tu o parte dintre
emoţiile lui. O parte, să nu
confundăm totuşi cu simbioza sau contagiunea emoţională. Cum creierul nostru
este construit să reacţioneze puternic la mediul social, marea majoritate avem
preinstalat un soft al empatiei, adică ne întristăm când cineva suferă, ne
enervăm când asistăm la o nedreptate sau ne bucurăm şi ne trezim zâmbind când
suntem înconjuraţi de oameni veseli, fericiţi. Da, există variabile
interpersonale, dar empatia aproape că este un instinct comun tuturor, mai
puţin psihopaţilor. Spun instinct
pentru că emoţiile se trezesc în noi automat, nu le putem împiedica, motiv
pentru care poate uneori ţi-ai dori să fii mai puţin empatic şi să nu mai fii
copleşit de suferinţa din jur. O meta-analiză a studiilor ce au investigat corelatele neurale ale empatiei a
reliefat faptul că în creierul tău se activează cam aceleaşi zone (cortexul
insular anterior şi cortexul cingulat anterior) atunci când te doare ceva şi
atunci când te uiţi la cineva care simte durere. Aşadar, empatia doare. Ce se
întâmplă când ceva doare prea tare? De multe ori eşti atât de centrat pe durerea
ta încât nu mai eşti în stare să reacţionezi, să găseşti soluţii sau să faci
acele lucruri care să aline suferinţa celui cu care empatizezi. Există deci
riscul să nu-i fii nici lui de ajutor, ba dimpotrivă, iar el poate va
regreta că te-a adus şi pe tine în starea asta. Mulţi dintre cei care lucrează
în profesii ce implică multă suferinţă (asistente medicale, asistenţi sociali,
chiar şi terapeuţi) au la un moment dat simptome de burn-out, sunt epuizaţi şi nu mai pot face faţă stresului
emoţional.
Ce vreau să spun e că empatia este necesară,
dar nu mereu suficientă pentru a fi
într-adevăr alături de cei la care ţii, şi nu doar de ei. Empatia este ca o
piatră preţioasă, o resursă cu care te-ai născut, dar care are nevoie de puţină
şlefuire şi prelucrare pentru a străluci la întregul potenţial şi a produce
efecte în lume. Şlefuire şi prelucrare înseamnă atenţie, intenţie şi auto-reglare emoţională. Empatie plus
gestionarea emoţiilor şi orientarea lor într-o direcţie prosocială ar fi ceea
ce se numeşte compasiune.
Atunci când simţi compasiune resimţi în continuare emoţiile negative, dar ele
nu te copleşesc şi nu încerci să le respingi sau să fugi de ele. Simţi alături
de celălalt şi eşti confortabil în asemenea situaţii pentru că ele sunt parte din viaţă. Cu toţii ne dorim să fim fericiţi,
dar hai să recunoaştem că asta nu e posibil mereu şi viaţa nimănui nu este un
şir de evenimente pozitive, nici emoţiile sau atitudinile noastre nu sunt întotdeauna cele care fac subiectul cărţilor de sel-help sau de gândire pozitivă.
Uneori nu poţi să fii nici calm, nici optimist, nici să vezi partea plină a
paharului sau să „treci peste” tristeţe. Sau cel puţin nu poţi face toate astea
câtă vreme te înverşunezi şi lupţi sa schimbi realitatea emoţională pe care o
trăieşti chiar acum. Paradoxal, schimbarea apare atunci când nu te mai judeci
şi culpabilizezi, când nu mai încerci din greu să fii altfel, să simţi
altceva, să te smulgi dintr-o stare şi să te arunci artificial într-alta. Când
simţi compasiune faţă de tine. E în
regulă să fii trist, e în regulă să fii şi fericit, poţi fi calm, dar şi
furios, e la fel de OK să simţi anxietate sau orice altceva simţi. Când ai
compasiune faţă de tine, o ai şi faţă de ceilalţi pentru că le accepţi şi lor
emoţiile, le recunoşti, le-ai trăit şi tu şi cu siguranţă le-am trăit cu toţii.
Suntem în aceeaşi barcă ce uneori se clatină, alteori e lovită de valuri,
câteodată sare peste ele sau, dimpotrivă, pare a fi gata să se scufunde. Când e
furtună în primul rând trebuie să simţi „barca”, să fii conectat la ceea ce se
întâmplă aici şi acum. „De ce e furtună?” sau „A naibii barcă, vreau să fie mai
puternică!” sunt gânduri ce nu-ţi vor fi de folos, chiar mă tem că vor
întârzia, ca să nu zic bloca, procesul ieşirii din furtună. Nu confunda compasiunea
(de sine) cu inacţiunea, plângerea de milă şi (auto)-indulgenţa. Nimic mai
puţin adevărat. Compasiunea mai mult decât empatia te împinge să (îţi) oferi ajutorul potrivit.
Circuitele neurale ale compasiunii sunt puţin diferite de cele ale empatiei
pentru că există şi acea parte din tine care priveşte emoţia şi realitatea aşa
cum sunt ele, iar această atitudine binevoitoare faţă de ceea se întâmplă oferă
cadrul schimbării. Ai o paletă mai variată de răspunsuri şi reacţii, nu doar
comportamentul automat generat de empatie. De exemplu, copilul tău plânge de ţi
se rupe sufletul şi vrea să se mai uite la televizor în loc să se culce, deşi e
târziu, e obosit şi mâine merge la grădiniţă. Din empatie vei fi înclinat să îl
mai laşi, prea mult suferă şi tu trăieşti emoţiile lui. Din compasiune vei
evalua consecinţele pe termen mai lung (mâine va fi prost dispus), îl vei
lua cu blândeţe din faţa
televizorului, vei sta lângă el cât plânge lăsându-l să-şi exprime frustrarea,
îi vei explica de ce ai făcut asta, dar vei avea şi puterea de a pune limite pe
comportamente şi de a lua decizia cea mai bună în contextul în care te afli. Tot din
compasiune înţelegi că asemenea momente sunt binevenite pentru relaţie şi
pentru dezvoltarea emoţională a lui, chiar şi a ta. Suferinţa nu e ceva ce
trebuie cu orice preţ evitat, deoarece conţine în ea şi oportunitatea de a
aprofunda o relaţie, de a fi în contact cu tine şi cu celălalt, de
(auto)cunoaştere şi creştere.
Văd compasiunea ca pe un fel de receptacul al emoţiilor, unde acestea se
pot exprima în deplină siguranţă, dar care au şi un cadru conţinător astfel
încât cumva nu vor da pe dinafară sau, chiar dacă dau, nu este nicio nenorocire,
vor reveni curând la o intensitate suportabilă.
Dintr-o poziţie de compasiune vei fi ferit de latura mai puţin pozitivă a
empatiei, de ceea ce se numeşte „empathy distress”. Când emoţiile negative te
copleşesc, empatia te poate motiva să acţionezi impulsiv, astfel încât să scapi repede de ele. Pericolul este să
alegi ceva ce, deşi pe moment linişteşte apele, pe termen un pic mai lung face
mai mult rău decât bine – să-l laşi pe copil la televizor până la miezul nopţii
pentru că nu suporţi să-l vezi plângând sau, invers, să-l iei brutal de acolo şi să-i
spui „Nu plânge! Încetează, nu ai motive să faci asemenea scene”.
Tot din empatie e posibil să eviţi
să te expui unor situaţii de teamă că te vei încărca prea mult şi nu vei face
faţă. De exemplu, ai un prieten care trece printr-o depresie dar eviţi să stai
prea mult în preajma lui nu pentru că nu-ţi pasă de el, ci pentru că ţi-e frică
de contagiune. Într-un fel, dacă ştii că ai această tendinţă poate e chiar
indicat să procedezi aşa măcar din când în când, sunt momente când nu eşti
disponibil pentru altcineva şi nici nu i-ai fi de ajutor atunci. Cultivând însă
compasiunea vei putea decide ceva mai conştient pentru că ai încredere în
capacitatea ta de a lăsa emoţiile să curgă şi în acelaşi timp de a le conţine, aşa
că nu vei mai simţi nevoia să le eviţi sau să le atenuezi repede-repede.
Evitarea situaţiilor ce trezesc reacţii emoţionale este câteodată un mecanism de auto-protecţie când
costurile empatiei sunt mai mari decât poţi suporta sau când ştii că ai fi
tentat să acţionezi nepotrivit. Poate din principiu nu oferi bani cerşetorilor
de pe stradă pentru că nu vrei să încurajezi această practică. Aşa-i că eviţi
să te uiţi în ochii lor? Dacă te-ai uita ai empatiza prea mult şi fie nu te-ai putea abţine să nu le dai ceva fie ai rezista, dar starea ta de spirit ar fi afectată.
Dar când sună la uşă cineva de la o organizaţie umanitară? Să zicem că ştii
despre ce e vorba pentru că erai pe hol şi ai surprins conversaţia pe care a
avut-o cu vecina de palier. Nu vrei să faci o donaţie. Sună a doua oară.
Probabil nu vei deschide şi vei umbla în vârful picioarelor ca să nu îşi dea
seama că e cineva acasă. Din nou, eviţi situaţia. Motivaţiile însă pot fi
diferite, de la caz la caz. Poate că tu te fereşti de efectele empatiei.
Altcineva însă se fereşte să treacă drept nepăsător în ochii altora (cei care
solicită donaţia plus vecinii). Pentru un al treilea motivele sunt amestecate,
există câte puţin din fiecare.
În psihologia socială există o teorie conform căreia oamenii sunt altruişti
mai ales din motive egoiste, ce ţin de imagine, fie că e vorba de self-concept (vreau să cred despre mine
că sunt o persoană generoasă), fie că în joc e reputaţia sau părerea pe care îmi doresc ca
ceilalţi să o aibă despre mine. Uneori nu eşti dispus să oferi un ajutor, dar
nici nu-ţi vine să-l refuzi direct, aşa că e mai simplu să nu deschizi uşa, să
traversezi pe partea cealaltă dacă vezi de la distanţă pe cineva care are de
gând să-ţi ceară bani sau o favoare (să completezi un formular), să nu dai un
telefon cuiva care trece printr-o situaţie dificilă, pe scurt să te comporţi de
parcă nu ştii, nu vezi, nu auzi. În jocul economic „dictatorul” subiecţii sunt
tentaţi să plece cu toţi banii şi să nu ofere nimic atunci când
experimentatorul le oferă posibilitatea să o facă fără ca potenţialul partener
de joc să ştie măcar că a existat acea decizie.
Am intrat într-un subiect diferit de comparaţia dintre empatie şi
compasiune. Nu m-am putut abţine însă să nu amintesc despre „ignoranţa stategică”, pregătind,
într-un fel, articolul viitor (da, ar fi mai bine pentru tine să-l ignori
intenţionat, nu-ţi va conveni!). Ignoranţa strategică sau deliberată este
strategia prin care îţi auto-restricţionezi accesul la informaţii relevante
pentru ca acţiunile tale să nu pară egoiste sau incorecte din punct de vedere
moral. Alegi să nu ştii ce se întâmplă într-o zonă afectată de un cataclism
natural şi schimbi canalul când vezi imagini de acolo, însoţite de îndemnul de
a dona 5 euro prin sms. Lucrezi într-o firmă şi ai ceva suspiciuni că se ocupă
cu spălarea de bani, dar alegi să nu-ţi bagi nasul prin dosare pentru că dacă
ai şti sigur ai fi obligat să iei o decizie sau să recunoşti că contribui la
ceea ce se întâmplă.
Sau îi menţii pe ceilalţi într-o ignoranţă strategică. Nu-i spui partenerei
că o înşeli, dar nici că nu o înşeli, deci nu te poate acuza că o minţi. Tu
ştii că unul dintre vecini a înţepat cauciucul de la maşina altuia, dar taci
din gură pentru că nu vrei să te bagi. Te uiţi pe geam, ţi se pare suspect că
cineva dă târcoale unei biciclete străine dar iarăşi nu vrei să te amesteci şi
pleci de la fereastră, nu vrei să ştii ce se va întâmpla în continuare ca să nu te simţi obligat să intervii.
Hm...oare Paul din desen se referă la Jean-Paul Sartre? O anecdotă şi închei!
Sartre şi Camus erau foarte buni prieteni şi-şi petreceau nopţile discutând
pe teme existenţialiste în cafenelele din Paris. Asta până când s-au certat. La
mijloc a fost o divergenţă de opinii ce se poate explica prin ignoranţa
deliberată. În contextul Războiului Rece, Sartre, simpatizant al comunismului, s-a poziţionat de partea Uniunii Sovietice, în timp ce Camus se opunea oricărei
forme de război. Când au început să apară zvonuri despre lagărele sovietice,
Sartre, deşi nu nega existenţa lor, a ales să
păstreze tăcerea asupra acestui subiect, pentru ca „clasa muncitoare” să rămână ignorantă şi să nu
respingă ideile comuniste. Camus a fost revoltat
de atitudinea prietenului lui şi, dornic să spună adevărul, şi-a formulat public
obiecţiile, denunţând practicile din URSS în lucrarea „Omul revoltat”:
The longing for rest and peace must
itself be thrust aside; it coincides with the acceptance of iniquity. Those who
weep for the happy periods they encounter in history acknowledge what they
want: not the alleviation but the silencing of misery.
Sartre nu a fost deloc încântat să se vadă atacat în carte, prin urmare
prietenia lor a luat sfârşit. Alte detalii din culise în acest scurt
documentar:
Gata, să păstrăm câte ceva şi pentru mâine. De fapt să păstrez. Din empatie
te-aş sfătui să ignori deliberat articolul, dar din compasiune te voi invita
totuşi să-l citeşti.
PS Să nu uit să te trimit la nişte surse (nu, nu la origini :P)
bibliografice:
Regulating the costs of empathy: the price of being human.
Sara D. Hodges*, Kristi J.K. Klein. University of Oregon, Eugene, OR
97403-1227, USA. 1.
Şi ar mai fi, dar mă opresc pentru că deja am auzit azi de două ori despre
teoria „maximisers” versus „satisfacers”, mai întâi în The Organised Mind, apoi în cursul The Science of Happiness. Mă mulţumesc
cu articolele astea, deşi încă nu am un răspuns la dilema filosofului Isaiah Berlin, care s-a inspirat dintr-un
vers al unui poet grec: The fox knows many
things, but the hedgehog knows one big thing. Cred că totuşi aş prefera să
fiu o vulpe bătrână…pardon, vorbesc prostii… o vulpiţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu