luni, 5 ianuarie 2015

Visul unei zile de iarnă

Astăzi pe la prânz stăteam cu burta pe o carte de psihologia cuplului. Ce carte? Dacă nu mă înşeală memoria (dar e foarte posibil să mă înşele), ultima publicată de John Gottman, Principia Amoris: The New Science of Love. 

Nu-ţi voi vorbi despre ea chiar acum, pentru că lectura mi-a fost curmată de o vizită neaşteptată. O prietenă pe care nu o mai văzusem de câţiva ani buni. Deoarece consider că discuţia noastră poate fi instructivă pe anumite subiecte precum efectul aşteptărilor şi diagnosticul psihiatric, am decis să ţi-o împărtăşesc  şi ţie:

Eu: Ce mai faci?
Ea: Rău! Foarte rău!
-Cum? Ce-ai păţit?
- Sunt bolnavă! Psihic!
- Tu? De când? Ce tot spui aici?
- Da, da! M-am decompensat!  Am idei delirante de relaţie, câteva parafrenice şi în plus un delir rezidual de posesiune.
-Hm…Nu mi-e clar? De când ai tu idei delirante? Ne cunoaştem din copilărie şi nu-mi amintesc aşa ceva despre tine! Cum au apărut?
- Psihiatrul meu le-a identificat imediat! Mi-a spus că ele vin pe fondul unei structuri de personalitate introverte şi interpretative.
- Aaaa…deci ai discutat cu un psihiatru?
- Da! Cinci minute! Atât i-a luat să-şi dea seama ce se petrece cu mine! Şi a avut dreptate. Cum am plecat de la cabinet cum au început să apară şi simptomele pe care mi le-a descris.
- Stai aşa, adică ţi-a pus un diagnostic în cinci minute?
- Da, da! Aşa-i că este un doctor minunat? Văd că eşti şi tu impresionată, ţi-a picat faţa când ţi-am spus!
- Sunt de-a dreptul stupefiată. Şi nu am consumat stupefiante!
- Te cred! Este cel mai tare diagnostician din ţară! Dacă a putut el să-şi dea seama că aud voci încă de dinainte să le aud!
- Remarcabil, într-adevăr! Nu pot decât să rămân cu gura căscată în faţa acestei mostre de profesionalism veritabil. Şi totuşi…te-ai gândit că ar putea fi vorba de altceva? Nu ai auzit şi tu de studenţii la medicină care când învaţă diverse patologii ajung să creadă că prezintă şi ei simptomele şi că sunt bolnavi de mai toate maladiile studiate?
-Ce vrei să spui, că psihiatrul era bolnav?
- Nu, nu! Nu-mi permit una ca asta! O fi şi el, dar pe mine mă interesezi tu! Spui că simptomele au apărut mai ales după acel diagnostic pus în cinci minute. Nu cumva e posibil să fie o profeţie care se auto-împlineşte? Tu ai aflat opinia unui expert în care aveai încredere, iar apoi ai început într-adevăr să te comporţi în moduri congruente cu simptomele descrise atât de rapid de el. Nu ţi se pare totuşi ciudat că vocile au apărut abia după diagnostic? După umila mea părere, ar fi trebuit să fie invers!
- Nu! Un specialist vede lucrurile astea din timp! Early detection! Sunt convinsă că a avut dreptate. Uite, chiar acum mi se întâmplă din nou! Aud o voce!
- Aoleu! Şi ce-ţi spune?
- Să mă duc iar la cabinet, să-i urez La Mulţi Ani domnului psihiatru şi să-i ofer un cadou drept mulţumire! Mă poţi ajuta? Ce să-i duc? Este pasionat de artă, avea multe tablouri pe pereţi!
- A, da? Păi uite, îţi sugerez pictura Pygmalion şi Galatea, realizată de Jean-Léon Gérôme. Eventual şi o carte a lui  Robert Rosenthal, ceva îmi spune că ar avea nevoie. Poate chiar şi un film, My fair lady...



Nu am apucat să intru în detalii, prietena mea se făcuse nevăzută. La fel ca şi cartea de psihologia cuplului pe care am vrut să o reiau după plecarea ei. Am căutat-o peste tot: pe burtă, sub fund, în sân şi pe unde ştiam că ar mai fi putut fi! Păcat! În ea uitasem şi reţeta mea de Haloperidol (de)compensat.


PS: Acesta este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. De fapt am o părere foarte bună despre psihiatri! Nu mă întreba însă ce cred despre unii psihologi clinicieni! 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu