joi, 2 octombrie 2014

Despre încredere. Şi credinţe

Ce părere ai despre următoarele afirmaţii? Rezonezi cu ele?

Să nu ai încredere în acela care şi-a călcat o dată cuvântul

„Încrederea se cucereşte greu şi se pierde repede” (Trust takes years to break, seconds to break and years to regain)

„Încrederea este ca un vas; după ce se sparge, chiar dacă este lipit, nu va mai fi niciodată la fel”.

„Când încrederea este înşelată, iubirea dispare”.



În funcţie de răspunsuri aş putea face anumite predicţii despre cum vei reacţiona după ce cineva ţi-a trădat încrederea şi chiar despre „soarta” relaţiilor tale pe termen lung.

Trădarea încrederii este fără îndoială una dintre cele mai dureroase experienţe, mai ales dacă relaţia cu cel care te-a înşelat/ minţit/ dezamăgit/ desconsiderat era una puternic valorizată şi bazată pe deschidere, intimitate, sinceritate şi implicare profundă.

După un asemenea eveniment partenerii (nu neapărat de cuplu) se află într-un moment de cumpănă, într-o criză sau impas, deoarece trebuie să decidă dacă întrerup relaţia sau se angajează într-un proces deloc uşor de restabilire a încrederii. Observă că am spus partenerii. Nu degeaba! Este o întreprindere comună, un lucru de echipă în care atât cel care a trădat cât şi cel care a fost trădat decid să coopereze şi să încerce activ să salveze relaţia, reconstruindu-i uneori întreg fundamentul (de încredere) pe care se sprijinea şi care acum a devenit extrem de instabil şi de sensibil. Pietrele care au fost odată de temelie se numesc acum pietre de încercare sau de hotar. Terenul este unul mişcător, alunecos, iar „reconstruirea” presupune nişte provocări ce nu au existat prima dată şi care solicită mobilizarea sau chiar generarea unor resurse suplimentare. Doar dacă aceste resurse sunt găsite va fi posibilă refacerea încrederii şi implicit a relaţiei.

Ce are fiecare de făcut? Mai întâi „răul” trebuie recunoscut de amândoi şi discutat, altfel e ca şi cum aţi sta cu ditamai crăpătura în acoperiş şi v-aţi preface că nu vă plouă. Pe urmă, cel care a cauzat fisura (a înşelat încrederea) va iniţia comportamente reparatorii: în primul rând asumarea responsabilităţii fără a încerca să minimalizeze evenimentul şi consecinţele, apoi explicarea unor factori care au contribuit la ceea ce ce s-a întâmplat. Aceste explicaţii sunt eficiente dacă sunt date cu scopul de a întregi un tablou care probabil nu este complet cunoscut de cel înşelat, dar nu şi dacă reprezintă o tentativă de a scăpa de vinovăţie şi de a demonstra că de fapt nu ai făcut mare lucru şi ai fost împins de circumstanţe. În continuare, după ce ai recunoscut că ai dat-o-n bară, ţi-ai exprimat regretul, ai înţeles şi validat suferinţa pe care ai provocat-o, vei aduce asigurări că nu se va mai întâmpla, eventual vei propune şi nişte „reparaţii”, simbolice sau tangibile, în funcţie de context şi de natura relaţiei.

Dar dacă eşti tu cel trădat? Probabil crezi că nu ai mare lucru de făcut, doar eşti în postura de victimă, celălalt te-a nedreptăţit şi acum te retragi să-ţi lingi rănile (reale şi dureroase de altfel) aşteptând ca „trădătorul” să te facă să-ţi recapeţi încrederea atât de zdruncinată. Nu este chiar aşa. Dacă ai decis să rămâi în relaţie şi să dai o a doua şansă, fă-o până la capăt, adică asumă-ţi decizia. Sunteţi în aceeaşi barcă şi vâsliţi împreună. Este furtună? Cu atât mai mult trebuie să vă sincronizaţi şi să daţi din vâsle în aceeaşi direcţie. „Trădătorul” şi-a recunoscut greşeala, fără asta barca s-ar fi dezmembrat deja sau nu ar fi existat de la bun început pentru nu putem vorbi de recâştigarea încrederii când cel care a înşelat-o nici măcar nu se sinchiseşte, nu simte că a pierdut ceva şi nu e interesat de reparare. Dacă el însă regretă sincer şi face eforturi să ţină barca pe apă, de aici mai departe depinde în mare măsură şi de tine dacă vă înecaţi sau nu.

Mulţi dintre cei trădaţi nu reuşesc să ierte sau iartă doar de suprafaţă. Rămân cu garda sus şi în loc de parteneri se transformă în detectivi sau poliţişti. Hipervigilenţi, caută să-l prindă pe celălalt cu o nouă minciună, o nouă trădare. Când atenţia e focalizată pe semnale negative (astăzi nu m-a sunat decât o dată), eforturile partenerului de a îndrepta situaţia fie trec neobservate, fie sunt interpretate într-o grilă marcată de suspiciune (încearcă să-mi adoarmă bănuielile), fie sunt luate drept de la sine înţelese (mi-este dator) sau considerate insuficiente (crede că-mi trece dacă-mi aduce zilnic nişte flori?). Nu vreau să-ţi minimalizez suferinţa, dar dacă te comporţi aşa ai putea la fel de bine să părăseşti barca, măcar mai economiseşti nişte timp, ba ar fi chiar o atitudine mai matură şi mai înţeleaptă decât forma asta de sabotare din interior.

Cei care reuşesc să ierte oferă încredere, empatizează cu partenerul şi colaborează. E nevoie aici de autocontrol şi autoreglare, pentru că resentimentele, tendinţa de răzbunare şi de a răspunde cu aceeaşi monedă aproape sigur există şi ele undeva. Dacă eşti onest cu tine şi cu partenerul le mărturiseşti, dar te abţii să acţionezi sub impulsul lor pentru că ai hotărât că celălalt, deşi a greşit, rămâne persoana lângă care îţi doreşti să rămâi, prin urmare acţiunile tale vor fi şi ele constructive, în acord cu scopul asumat.

Psihologii au căutat şi ei să afle care sunt variabilele personale ce-i determină pe unii să ierte într-adevăr o trădare, în timp ce alţii fie nu acordă din start o a doua şansă, fie o acordă pe jumătate şi, incapabili să integreze experienţa, sfârşesc tot prin a părăsi relaţia. Pe lângă empatie, autoreglare şi profunzimea sentimentelor faţă de partener, mai există un factor foarte important. Reciteşte te rog afirmaţiile de la început, cu care te-am întrebat în ce măsură rezonezi. Despre ce ar putea să fie vorba?

Recăpătarea încrederii este mediată şi de credinţele implicite referitoare la caracter.

Crezi că omul nu se poate schimba şi că dacă a greşit o dată este doar o chestiune de timp până o va comite din nou? În acest caz credinţa ta este că trăsăturile morale sunt fixe (entity beliefs), deci te aştepţi ca „trădătorul” să recidiveze. Normal că nu vei avea din nou încredere în el.

Crezi că schimbarea este posibilă şi că dacă cineva face eforturi în acest sens este foarte posibil să şi reuşească? Mindsetul tău este unul incremental (de creştere), iar aşteptările pozitive. Vei remarca micii paşi pe care partenerul îi face şi vei aprecia felul în care se comportă fără să te temi în fiecare moment că e doar o mască şi în curând îşi va da iar arama pe faţă.

Credinţele tale se reflectă şi în atitudinea faţă de cel care te-a trădat. Cu un mindset fix rişti să-l împingi tocmai tu, prin aşteptări negative şi profeţii auto-realizatoare, să trădeze din nou. Cum şi când? Când îi arunci următoarele replici:

Eşti un mincinos inveterat!
Eşti insensibil şi incapabil de afecţiune!
Nu o să te schimbi în veci!
Ţi-ai schimbat doar părul, nu şi năravul!
Atâta te duce capul!
Nu am ce să mai aştept de la tine!

Mindsetul incremental şi credinţa că oamenii au un caracter maleabil transpar dintr-un tip de discurs fundamental diferit:

Ai spus o minciună!
Ai avut momente când ai fost nepăsător, dar mă bucur să văd că acum eşti iubitor!
Ai făcut multe progrese în ultimul timp!
Eşti din în ce mai deschis faţă de mine!
Mă aştept ca pe zi ce trece să fii şi mai înţelept!

Cine crezi că va trăda din nou? Cel care recepţionează primele mesajele, izvorâte din credinţa într-un caracter imuabil sau cel căruia i se aminteşte constant că se poate schimba în bine şi că deja a făcut-o parţial?

Dacă în prezent ai mai degrabă un mindset fix (să nu ai încredere în cel care şi-a călcat odată cuvântul)…oare o să mă crezi că până şi asta se poate schimba? :)) Credinţele nu sunt fixe, ba chiar pot fi uşor manipulate, fiind sensibile la stimuli contextuali şi priming. Au constatat-o Michael Haselhuhn şi colaboratorii lui când au recrutat nişte studenţi să participe la o serie de experimente. Li s-a dat să citească câte o versiune a unui eseu; una inducea credinţa în fixitatea caracterului, cealaltă sugera maleabilitatea lui. A urmat partea a doua, în care fiecare participant a jucat de mai multe ori the trust game: primea 6 dolari pe care putea să-i păstreze sau să-i ofere unui partener de joc cu care interacţiona prin calculator. Dacă alegea să-i paseze suma, aceasta se tripla, partenerul primea 18 dolari şi hotăra la rândul lui dacă îi înapoia jumătate din bani sau îi păstra pe toţi pentru el. În primele runde subiecţii au avut încredere, dar partenerii nu au cooperat şi au refuzat să împartă banii. În runda a patra „trădătorii” le-au trimis un mesaj în care şi-au cerut scuze şi au promis că din acel moment vor fi fairplay. Ce zici, i-a mai crezut careva? Ei bine, da! I-au crezut participanţii care citiseră eseul în varianta lui optimistă. Nimeni nu a sesizat legătura între cele două experimente aparent diferite, deci efectul nu poate fi pus pe seama deciziei conştiente de a avea încredere, ci mai degrabă în cârca credinţelor implicite activate de povestea citită.

Dacă e atât de simplu să treci dintr-un mindset în altul, de ce nu ai încerca asta în mod activ şi deliberat în loc să te laşi condus de sutele de influenţe externe sau de puterea rutinelor? De fapt nu e aşa de simplu mereu, dar merită încercat. Da, chiar şi când încrederea ţi-a fost trădată! O vei recăpăta mai repede dacă tu crezi că cel care te-a înşelat se poate schimba. Ca să nu cădem în extrema cealaltă, precizez din nou că acest raţionament se aplică doar dacă „trădătorul” şi-a anunţat explicit dorinţa şi intenţia de a nu mai repeta greşeala şi de a se purta diferit pe viitor. Altfel, să crezi că cineva se va schimba pentru că vrei tu deşi el nu îşi doreşte asta, nu încearcă şi poate nici măcar nu consideră că a greşit, asta nu mai e expresia unui mindset incremental, ci a iluziilor, dorinţelor şi aşteptărilor tale nesusţinute de realitate.

Mă uit şi eu spre viitor şi îmi imaginez (privind în dreapta sus, pentru cunoscătorii de NLP) cum credinţele flexibile ar mai întrerupe cercul vicios al trădărilor şi suspiciunilor, facilitând în schimb reconcilierea şi cooperarea. Cu toate astea, în dreapta sus mă aşteaptă pe un raft din bibliotecă trei articole care riscă să mă propulseze în cadrul mental opus. Unul dintre ele se numeşte If at first you don't succeed. False hopes of self-change. Hm…ia să văd cum le interpretez astfel încât să-mi salvez şi convingerile! 

2 comentarii:

  1. Vreau sa adaug un paragraf (si-ar gasi locul undeva in prima parte).
    Pe "afara", unde relatiile - oficializate sau nu - sint privite mai lejer, se sapa dupa cauzele care au declansat comportamentul cel rusinos. Si (de cele mai multe ori) vina e undeva prin zona de mijloc. Dupa care se decide democratic (prin negociere si vot :) ) si prin expunerea tuturor variabilelor, daca se doreste continuata institutia, avind in vedere noile descoperiri. Practic iese la iveala ce trebuia lamurit la inceputuri.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, cam asa...se poate discuta si de ce s-a ajuns la ascunderea unor lucruri, daca asta s-a intamplat.

      Ștergere