Un concept mult trâmbiţat prin psihologie (mai ales psihoterapie) şi,
uneori, prin filozofie, este cel de autenticitate.
Toţi ne dorim relaţii autentice şi să avem alături de noi persoane autentice. De multe ori ne considerăm noi înşine…autentici, că doar n-om fi falşi,
duplicitari ipocriţi, mincinoşi, prefăcuţi, trombonişti care trâmbiţează
autenticitatea sau (doar) auto-iluzionaţi. Cu toate astea, adesea suntem exact
aşa…fără să ne dăm seama. Bine, depinde şi ce înţelegem prin această
autenticitate.
Un model psihologic al autenticităţii l-am găsit citind o carte despre psihologia lui Dr. House. Autorii încercau să desluşească în ce măsură îndrăgitul
diagnostician este autentic, pentru că, deşi manifesta anumite caracteristici,
nu părea deloc să se bucure de multe dintre avantajele pe care această trăsătură le conferă posesorilor: mai
puţin stres, risc scăzut de depresie şi de adicţii, strategii adaptative de
coping, defensivitate scăzută, sinceritate în relaţii şi un nivel ridicat de
satisfacţie cu viaţa lor, inclusiv cu cea socială.
Michael Kernis şi Brian Goldman au identificat într-un lung articol pe care ţi-l
recomand cu toată sinceritatea patru componente separate dar corelate ale
autenticităţii, definite ca „manifestarea
necenzurată a sinelui adevărat în viaţa de zi cu zi”. Cele patru sunt:
conştienţa (awareness), procesarea
nebiasată (unbiased processing),
comportamentul (behavior) şi
orientarea în relaţii (relational
orientation). Să le luăm pe rând:
1. Conştienţa sau awareness este un prim pas al auto-cunoaşterii,
care presupune să-ţi ştii preferinţele, dorinţele, atitudinile, înclinaţiile,
aspiraţiile, motivele, sentimentele şi credinţele şi să fii motivat să le
aprofundezi, să le cunoşti şi mai bine. De asemenea, conştienţa înseamnă recunoaşterea şi acceptarea aspectelor
contradictorii, deloc plăcute, sau chiar respinse constant de tine. Puţin
probabil să te cunoşti cu adevărat dacă operezi cu adjective fixe, rigide, cum
ar fi „Eu sunt mereu sincer” sau „Eu sunt mereu conştiincios”. Dacă stai puţin
să te observi vei constata că eşti mai degrabă sincer atunci când X, Y şi Z, dar nesincer atunci când A şi B. Poate că nu-ţi convine chestia asta.
Dacă nu poţi trăi cu ea sigur că poţi încerca să-ţi modulezi reacţiile în
contextele A şi B, dar pentru asta mai întâi trebuie să le recunoşti şi să le
accepţi. O atitudine asemănătoare o poţi avea cu privire la gândurile tale, la
acel flux mental care adesea se
întâmplă fără ca tu să vrei şi căruia nu-i acorzi prea multă atenţie. Mindfulness corelează cu autenticitatea,
sau cel puţin cu această primă dimensiune a ei. Lasă gândurile să se gândească, dar fii acolo şi nu le
judeca, de parcă ai fi martorul unei confesiuni sau ai asculta o poveste mai
mult sau mai puţin coerentă pe care ţi-o spune altcineva. Unele nu-ţi plac,
altele contrazic naraţiunile principale pe care le-ai compus despre tine, unele
se repetă, altele sunt cu totul noi sau surprinzătoare. Ia-le şi în acelaşi timp nu le lua în serios. Una e să devii
conştient de fiecare dintre ele, alta să te identifici. La un prim nivel doar
observi, nu faci nicio selecţie.
2. Procesarea nebiasată, atunci
când începi să alegi informaţiile relevante şi să-ţi priveşti cu obiectivitate
punctele tari şi slăbiciunile, emoţiile şi experienţele, fără să le negi,
raţionalizezi, distorsionezi sau exagerezi. Ajungi astfel la o imagine destul
de corectă a sinelui tău. În opinia autorilor, nici măcar iluziile pozitive nu
sunt necesare, o persoană înalt funcţională nu are nevoie să recurgă la acele
distorsiuni cunoscute ca self-enhancement
sau self-serving. Ea este mai
puţin înclinată spre auto-iluzionare (self-deception).
Dacă primele două elemente se referă în special la auto-cunoaştere şi
autencitate intrapsihologică,
următoarele fac trecerea, foarte importantă, către manifestările în viaţa reală
a autenticităţii:
3. Comportamentul, adică a fi în
acord cu valorile, preferinţele şi nevoile tale în loc de a face lucruri pentru
a fi pe placul altora sau pentru a evita pedepse şi câştiga recompense. Dacă
conştienţa şi procesarea nebiasată sunt inputul,
acţiunile tale concrete constituie outputul.
Eşti autentic în comportament când există o preocupare reală în acest sens:
cauţi constant să armonizezi ceea ce faci cu ceea ce îţi doreşti, simţi,
gândeşti, consideri valoros. Eşti sensibil la consecinţele ce derivă din
alegerile tale şi îţi asumi riscul de a merge contra curentului dictat de grupul social sau de presiunile
externe, preferând în schimb să urmezi direcţia ta sau curentul intern.
Comportamentul autentic derivă din conştienţă şi din procesarea nebiasată,
dar implică şi aceke interpretări şi
selecţii care nu apar neapărat în prima fază, când laşi senzaţiile şi
gândurile să curgă fără a interveni. Sigur că nu vei pune în practică fiecare
gând. Întrebarea-cheie este însă pe care
le transformi în acţiune? Care gânduri şi emoţii ajung să facă parte din
povestea cât de cât coerentă pe care ţi-o asumi şi în virtutea căreia adopţi
anumite comportamente? Să ştii că poţi să-ţi dai seama cât de autentic este
comportamentul tău. Cum? Observă cum te simţi în povestea pe care ţi-ai
creat-o. Dacă eşti mulţumit, împăcat cu alegerile tale, dacă experimentezi
emoţii preponderent pozitive şi stres minim (sau mai mult eustress decât distress)
probabil că într-adevăr comportamentul tău reflectă sinele autentic. Dacă însă
constaţi că, deşi consideri că faci „ceea ce trebuie” starea ta de spirit se
deteriorează, manifeşti simptome fizice neplăcute, te forţezi să mergi pe
drumul stabilit, ceva nu se leagă, nu simţi satisfacţia la care te aşteptai…atunci
probabil trebuie să te întorci la primii doi paşi, fie povestea creată nu
reflectă realitatea internă, fie te-ai schimbat şi nu ai apucat să sesizezi,
fie comportamentele alese nu sunt suficient de nuanţate sau de adaptate acestei
realităţi.
În sfârşit, după auto-cunoaştere şi comportament, urmează
4. Dimensiunea relaţională sau autenticitatea
inter-personală, a fi tu însuţi în relaţiile cu ceilalţi, a valoriza şi
căuta deschiderea, sinceritatea, încrederea şi intimitatea pentru că este
important pentru tine ca (în special) cei
apropiaţi să-ţi cunoască sinele real, cu toate acele părţi mai puţin
vizibile, mai întunecate sau mai puţin flatante. Te arăţi aşa cum eşti, spui ce
simţi şi ce gândeşti, te dezvălui, vorbeşti despre tine lăsând în fundal teama
că vei fi judecat, respins şi abandonat. Da, există aceste riscuri, dar nu cred
că te poţi simţi iubit dacă afişezi o mască, o persona, un personaj not-true-to-yourself,
adică nu cred că există iubire (autentică) fără cunoaştere. În momentul în care
ştii că nu eşti sincer, că nu ai spus decât o mică parte, că te-ai prefăcut în
diverse moduri sau că ai creat o imagine, ştii şi că celălalt iubeşte tocmai
asta, o imagine, nu pe tine. Da, te poţi mulţumi şi cu asta sau te poţi înhăma
la sarcina de a deveni imaginea respectivă…dar de ce ai face-o dacă te cunoşti
şi te accepţi? Din nou, nevoia de a te ascunde de ceilalţi, odată
conştientizată, te poate trimite înapoi la prima etapă, de unde probabil a
lipsit ceva…acceptarea, compasiunea faţă de sine, atitudinea non-judicativă.
Plecasem de la personajul din
House M.D., datorită căruia am descoperit modelul lui Kernis şi Goldman. Este
dr. House autentic? Da şi nu, ca noi toţi. În general este direct şi spune ceea
ce crede mai des decât majoritatea. Ba chiar acţionează în consecinţă, însă
aici deja avem o problemă pentru că ia decizii în numele pacienţilor, trecând
peste dreptul lor la autonomie, doar pentru că el e convins că are dreptate, adică
apreciind ceea ce este spre bine lor în raport cu credinţele şi valorile sale,
nu ale lor. Nu se sfieşte să recunoască faptul că minte. Da, este conştient de
tendinţa lui (awareness), dar probabil nu şi-o procesează nebiasat, ci îşi
găseşte justificări pentru ea.
Dimensiunea interpersonală a autenticităţii este poate cea în care Gregory
House îmtâmpină cele mai multe incongruenţe şi dificultăţi. În primul sezon Alison
Cameron, o doctoriţă din echipa pe care o coordonează, se îndrăgosteşte de el.
House acceptă cu chiu cu vai o întâlnire ce are loc în episodul „Love hurts” şi
care demarează, oarecum surprinzător, cu personajul nostru intrând în jocul
social şi complimentându-şi partenera pentru cercei şi pantofi (îl sfătuise un
alt coleg). Aceasta îl întrerupe:
Cameron: I’m not expecting you to be
someone you’re not.
House: We’re in a restaurant, we’re
dressed up, we’re eating. If not small talk, what is there?
Cameron: Sorry, no. I have one
evening with you, one chance, and I don’t want to waste it talking about what
wines you like or what movies you hate. I want to know how you feel about me.
House: You live under the delusion
that you can fix everything that isn’t perfect. That’s why you married a man
who was dying of cancer. You don’t love, you need. And now that your husband is
dead, you’re looking for your new charity case. That’s why you’re going out
with me. I’m twice your age, I’m not great looking, I’m not charming, I’m not
even nice. What I am is what you need. I’m damaged.
Cameron îl întreabă aşadar ce simte pentru ea, iar „răspunsul” lui House ar
putea părea autentic în sensul de direct…doar că nu este deloc un răspuns. Nu
are legătură cu întrebarea şi nu spune nimic despre sentimentele lui. În plus,
este o interpretare desprinsă de realitatea emoţională şi cognitivă a lui
Alison (care chiar îl place şi îl consideră atrăgător), reflectând mai degrabă,
probabil, proiecţiile personale (el fiind cel care se consideră "damaged", dar şi cel care repară orice, inclusiv ceea
ce pacienţii nu vor să repare). Nici măcar nu o cunoaşte suficient de bine pe colega sa încât să poată avansa asemenea ipoteze referitoare la motivaţiile sau nevoile
ei.
Pe de altă parte, nici ea nu-l cunoaşte, doar îşi doreşte să-l cunoască şi
încearcă, ceea ce nu este suficient când celălalt nu vrea acelaşi lucru, ba
poate fi chiar distructiv, intruziv sau în cel mai bun caz inutil. De altfel,
mai târziu, tot in sezonul 1, Cameron observă reacţia lui House când reapare
fosta lui iubită, şi admite ceea ce nu putuse nici ea înţelege mai devreme
"I thought you were too screwed up
to love anyone. I was wrong. You just couldn't love me. It's good. I'm happy for
you”.
Pentru că episodul nu se putea încheia (pe
acordurile lui Dave Matthews) fără o replică relevantă din partea unui personaj
episodic, Annette, iubita unui pacient tratat de House, vine să puncteze excelent
ce înseamnă până la urmă autenticitatea interpersonală în relaţiile apropiate:
It’s not about pain. It’s about
being open, being completely vulnerable to another person. If you can learn to
be that deeply trusting… it changes you.
Acum să nu-ţi închipui că relaţiile bazate pe
autenticitate reprezintă norma sau că această autenticitate se manifestă
constant chiar şi în acele relaţii înalt funcţionale. Nu, aş spune că momentele
de autenticitate şi deschidere totală constituie mai degrabă excepţiile. Da,
sunt un deziderat spre care poate tinzi sau un ideal în care poate ar fi frumos
să crezi. Majoritatea relaţiilor sunt însă obiectuale,
iar la asta contribuie chiar limitările minţii umane ce nu poate avea acces
privilegiat la conţinuturile unei alte minţi sau ale unui subiect. Tot Cameron spune la un moment dat în timpul cinei cu
House:
According
to Freud, and I’m paraphrasing, instinct of love toward an object demands a
mastery to obtain it, and if a person feels they can’t control the object or
feel threatened by it, they act negatively toward it. Like an eighth-grade boy
punching a girl.
Despre relaţiile obiectuale (dar nu din
perspectivă psihanalitică) intenţionez să-ţi vorbesc data viitoare. Cu
sinceritate?
Nu exista procesare nebiasata. Orice model biaseaza realitatea.In unele cazuri poti determina si in ce fel,dar in general e foarte greu sa cuantifici in ce fel deviaza de la realitate. Oricum,acest cuvant bias a devenit destul de banal,e folosit in toate contextele.
RăspundețiȘtergereNu exista total nebiasata, clar. Dar exista grade, chiar daca e greu sa le cuantifici.
ȘtergereCu tot respectul,dar ordinea lucrurilor e inversa. Intai cuantific si dupa aceea vorbesc despre grade ( valori numerice cu o relatie de ordine pe acea multime). Cuantificarea implica constructia unei variabile care face sens intr-o teorie/model,si dupa aceea definesc pentru variabila respectiva o multime de numere cu o relatie de ordine. Daca cuantificarea variabile e vag definita ( ill-defined) ce inseamna multimea respectiva de numere/valori? Mai nimic,pentru ca nu vorbesc despre ceva clar,bine conturat,si atunci ce masor? Iarasi,nimic. In literatura psihologiei stiintifice,oamenii inca nu au depasit starea de metafore pentru a descrie ceva,desi ei cred ca au facut asta,nu e ironic? Majoritatea variabilelor daca le iei la puricat riguros,cedeaza dupa o inspectie foarte atenta:)
ȘtergereSi aici unele variabile sunt mai usor de definit si de cuantificat decat altele. Da, exista riscul unor definitii circulare chiar in cazul testelor standardizate, de exemplu "Intelligence is what the tests test" :)) Cu toate astea, putem spune ca o variabila a fost cat de cat bine definita atunci cand testul are validitate predictiva.
RăspundețiȘtergereIntr-adevar,definitiile de manual,sunt si ele utile cateodata,dar pe mine ma interesa opinia dumneavoastra,nu ce scrie in manual. Pentru ca nici definitia care o utilizati,nu e consistenta tot timpul cu realizarea fizica ( sa zicem dpdv al un mecanisme concrete neurale) a constructului conceptual a carui valditate e sustinuta pe baze statistice. Adica mai concret,ce va garanteaza dumneavoastra ca daca o variabila are o validitate statistica,ea face sens si din punct de vedere neurologic? ( exista mecanisme neurale care pot fi clar delimitate/trunchiate care sa imi reprezinta contra-partea fizica a constructului respectiv). Asta era intrebarea mea initiala legata de greutatea de a cuantifica ceva. Ca sa inteleg un fenomen psihic,nu e suficient sa am o teorie psihologica,ce e de dorit e sa existe niste mecanisme clare neurologice care sa reflecte la un nivel mai concret constructele din teoria psihologica. Dar probabil,dupa cum stiti,aceste cazuri sunt destul de rare,sau poate ca ma insel eu.
RăspundețiȘtergere