Sunday night blues, no blues sky blues!

Astazi, mai tarziu, vei primi testul anuntat. Da, in ciuda faptului ca paradoxul din articolul trecut facea existenta acestui examen imposibila din punct de vedere logic. Insa sa nu uitam ca este final de semestru. A sosit momentul sa ma asigur si eu ca ai inteles ceva din tot ce am scris, cu bunavointa si abnegatie. Tocmai pentru ca m-am implicat puternic in acest blog astept mult si de la tine. Intrebarile nu vor fi deloc usoare sau comode, dar nimic pe lumea asta nu se obtine fara efort! (decat daca esti foarte norocos, bine dotat de la natura- stii studentii aia care invata o noapte si iau examenul cu 10 in timp ce tu tocesti o saptamana pentru un 8-9? bine, nu tu, colegu' de camera! - sau daca nu iti doresti nimic, caz in care scrie-mi sa te scot din depresie). TANSTAAFL, cum spuneau nobelizatul Milton Friedman si Greg Mankiw, profu' de macroeconomie de la Harvard.

Ca sa nu irosesc insa acest post introduc si partea educativa. Ti-am dat doua vesti proaste azi noapte (pentru vesti bune exista site-ul Sorinei si al lui Sorin- da, un fel de joint-venture, ca sunt amandoi copii destepti si au inteles repejor ce lucruri frumoase pot realiza impreuna. Ti-am spus ca saptamana asta (la mine incepe duminica, neaparat cu ziua in care ma odihnesc) vei primi nu test. Si ca vei fi spanzurat. Ordinea nu conteaza. Si nici rezultatul la test nu va influenta spanzuratoarea- nu ma impresionezi cu cateva raspunsuri corecte in asemenea hal incat sa-ti crut viata. Are si magnanimitatea mea o limita in marimea ei infinita. Cu toate acestea, recunosc ca mi-ar fi un pic mila de tine cand te-as vedea contorsionandu-te de fanie daca as sti ca ai auzit de paradoxul spanzuratului (cu varianta testului-surpriza si cea a studentului numit- cu stea nu in frunte ci pe spate, cusuta de Roy Sorenson), care deriva de altfel din mai cunoscutele paradoxuri ale lui Moore). Daca esti un tip indragit de astre, zeite sau zei homosexuali din Olimp, sa zicem ca este vineri seara si nu ai fost executat. Atunci vei sti sigur ca a doua zi is the day. Vei atarna in aer, cam mort (fuzy logic). Insa acest lucru este imposibil! Nu pentru ca impiedic eu povestea asta, ci pentru ca nu ar mai fi o surpriza (iar mie imi place sa te iau prin surprindere ca sa inveti cu placere psihologie, filozofie, logica si alte discipline in care imi bag eu extremitatile- nasul si picioarele). Deci nu poti fi spanzurat sambata. Poate vei fi executat vineri. Dar atunci joi seara tu vei sti ca a doua zi vei fi spanzurat si iar nu ar mai fi o surpriza. Fir-ar sa fie, nu poti fi spanzurat nici sambata, nici vineri, nici joi, nici miercuri, nici marti, nici luni, nici duminica. Iar eu nu mai pot sa iti dau acel exemen- surpriza la ale carui intrebari deja am inceput sa ma gandesc, si pe care incerc sa le notez, printre hohote de ras. Razi si tu? Crezi ca ai scapat, gata? Ca treci semestrul asa, pe ochi frumosi? Hihi…TE INSELI! Ochii tai frumosi nu sunt relevanti in acest context pedagogic. Pentru ca blogul meu nu este Facultatea Spiru Haret, iar eu nu sunt o profa libidinoasa care isi trece studentii in schimbul unor favoruri sexuale. Asa ca examenul va exista si NU va fi grila. Daca te bazezi pe copiat, iti spun de acum ca nu ai nicio sansa, deci nu pierde vremea confectionand copiute sau sunand un prieten-complice sa te ajute. La urma urmei, tu esti o persoana onesta. Poate ca nu esti religios, dar mai tii minte cele zece porunci? Vrei te rog sa le citesti acum? Pe urma vom comenta impreuna un paradox dintr-o anumita porunca. Ce, credeai ca am un alt scop de te trimit la cartea sfanta inainte de examen? Bine, bine, sunt convinsa ca o rugaciune te-ar putea ajuta sa te descurci onorabil (you wish!). Cum impac insa imposibilitatea logica a testului-surpriza cu decizia mea ferma si fara cale de intoarcere?

Ce bine ca exista insa obiectii si controverse in jurul paradoxului spanzuratului! Iata contra-argumentul lui Chow: Vei fi executat/ examinat duminica (azi) sau luni. Daca evenimentul se va produce astazi mai pe seara, tu nu ai stiut de azi-noapte ca se va intampla azi. Daca va fi maine, tu nu vei sti in aceasta seara ca vei fi spanzurat/ testat luni.

 Auzi, dar stii ceva? Crezi ca ma incurc eu in asemenea detalii, cum ar fi imposibilitatea logica? Ce naiba, doar sunt perseverenta! Si diabolica! (joc de cuvinte, nu e nimic adevarat!)

Fii atent aici: IN CURSUL ZILEI DE AZI VEI PRIMI UN DOCUMENT EXREM DE IMPORTANT CE VA CONTINE INTREBARILE EXAMENULUI. VEI AVEA LA DISPOZITIE 24 DE ORE PENTRU A TRIMITE RASPUNSURILE. VEI FI TESTAT DIN CE TI-AM PREDAT PANA ACUM. DACA TE VEI NUMARA PRINTRE CITITORII CE OBTIN NOTE DE TRECERE VEI BENEFICIA DE O PAROLA CU AJUTORUL CAREIA VEI PUTEA ACCESA SI DE ACUM INAINTE BLOGUL MEU. DACA PICI EXAMENUL DAR NU MA AGASEZI CU PROTESTE SI CONTESTATII MAI AI O SANSA: TE POTI INSCRIE IN SESIUNEA DE RESTANTE, LA TOAMNA.  DACA NU TE PREZINTI LA EXAMEN RELATIA NOASTRA SE INCHEIE AICI. MI-A PARUT BINE DE CUNOSTINTA (politete lingvistica).

O duminica excelenta! 

In in titlul acestui articol sunt doua greseli

Ieri am fost nevoita (somata, practic!) sa ma gandesc din nou la problema identitatii. Mare eveniment la noi la munca, ditamai conferinta internationala in domneiul securitatii, numai papa de la Roma lipsea- e in recuperare dupa ce a fost vizitat inopinat de niste creaturi nu foarte pioase. Si ma trezesc cu o gagica-reporterita langa mine, mai sa-mi sparga dintii cu microfonul: „Sunteti in direct la OTV! Dumneavoastra sunteti organizatoarea acestui eveniment? Ce ne puteti spune despre asta?” Eu raman cam nimerita si nu scot o vorbulita. Ea se gandeste ca ceva nu rimeaza, se uita in jur, o vede pe colega mea de birou cu ecusonul in piept si ma intreaba: „Dumneavoastra sunteti organizatoarea acestui eveniment? Sau doamna Munteanu?”. Eu i-am spus ca imi pare rau, dar am nevoie de timp de gandire pentru a raspunde la aceasta intrebare, sa ma sune mai tarziu si ii spun. Sper ca s-a potolit intre timp si a gasit alte subiecte mai interesante, cum ar fi cadavrul Elodiei sau la ce vrajitoare s-a dus Oana Zavoran ca sa ii dezlege legaturile ombilicale cu ma-sa.

De ce mi-a fost greu sa raspund? Pai incercam sa dau o explicatie logica si filosofica. Hai sa inlocuim sintagma „organizatoarea acestui eveniment” cu p. Domnisoara m-a intrebat daca eu sunt p. Pe urma m-a intrebat daca doamna Munteanu e p. Insa am zis ca eu sunt p. Prin tranzitivitate, ar rezulta ca doamna Munteanu sunt eu. Hm…adica sunt o clona? O copie? De fapt, daca ma uit la cuvintele ei exacte, chiar asa m-a intrebat: „Dumneavoastra sunteti doamna Munteanu?”.

O sa spui ca este doar o capcana a limbajului si ca niciun om normal nu ar trebui sa se sinchiseasca de asta. Te inseli! Exista filosofia limbajului. Si logica. Si filosofia analitica. Iar candva au existat oameni precum Gottlob Frege, Alfred North Whitehead,  Bertrand Russel si studentul sau de la Cambridge, Ludwig Wittgenstein, care si-au dedicat vietile unor astfel de probleme. Pot fi pasionante, crede-ma! Nici nu stii cat de pasionante! Te avertizez, urmeaza un articol plin de paradoxuri, din cauza carora s-ar putea sa nu mai dormi cateva nopti, situatie ce ti-ar putea starni unele emotii negative la adresa mea. Daca acest lucru se intampla, amplifica-le! Uraste-ma cat poti tu de tare! Injura-ma, trimite-mi energii negative la intervale fixe sau variate (nu degeaba stii care sunt mai eficiente), daca ma cunosti suna-ma si fa-ma in toate felurile (gandire divergenta, please!), vino la usa si impusca-ma, orice iti trece prin capsorul ala dragalas! Crezi ca sunt masochista?  Sarcastica? Nicidecum! Era un joc de limbaj, in perfecta armonie cu tema noastra de astazi. Ce ti-am propus eu este o tehnica din psihoterapie, intentia paradoxala. Prin intentia paradoxala poti scapa de efectul neplacut (insomniac) al paradoxurilor la care vei fi supus fara niciun pic de mila, menajament sau consideratie. Ai inteles, nu? Un joc steril bazat pe asemanarea de forma a cuvintelor („intentie paradoxala” si „paradox”- poate esti beat si nu procesezi repede), fara nicio implicatie semantica, la nivelul sensului, deci un fel de forme fara fond). Ai face insa bine sa tratezi cu toata seriozitatea articolul. Ceea ce spun acum este fals. Daca insa aceasta propozitie este adevarata, atunci eu sunt un vampir. Ay! Prespune acum ca eu sunt Pinocchio; iti spun urmatorul lucru: „Imi creste nasul”. (lucru pe care, din ratiuni logice, nu ti l-as spune niciodata, mai ales ca mi s-ar supra-activa o anumita regiune a cortexului pe care o pastrez pentru lucruri mai constructive- vorbeste tot Pinocchio). Ce voiam sa spun? A, da! Intr-una din zilele acestea (de duminica - adica azi- pana sambata) vei primi un test-surpriza. Acum spune-mi, crezi ca acest test ar putea fi sambata? Dar vineri? Joi? Da, ai de unde sa stii, exista un singur raspuns corect, insa nu stiu daca scoala te-a invatat sa gandesti logic si sa il gasesti. Poate iti este mai usor cu o sperietura: intr-una din aceleasi zile vei fi spanzurat pe neasteptate. Acum asteapta! E dulce asteptarea, asa-i? Cum sa nu! Te crezi in plin paradox al lui Newcomb, si joci rolul Predictorului care poate anticipa toate miscarile celuilalt, asa-i? Nu uita insa ca femeile au propria logica si actioneaza pe cai nebanuite; mai mult, ele indragesc paradoxurile pentru ca sunt ele insele un paradox, adica sunt caracterizate prin aceleasi atribute esentiale: auto-referinta (daaa…it is all about us!), contradictia si circularitatea vicioasa sau regresul infinit (asa ca te-ai hotarat nici macar sa nu mai incerci sa le intelegi, nu? Ca doar tie nu iti place sa regresezi!). Trec mai departe numai daca pana acum ai inteles fiecare paradox. Stai ca am zis mai devreme ca esti beat. Nu era o insulta, de ce ai luat-o atat de personal? Am presupus insa ca, fiind sambata noaptea, esti intr-un bar (inferenta celei mai bune ipoteze, nu proiectie- ca doar eu nu scriu din bar acum; sunt intr-o camera de hotelul lui Hilbert, astept sa apara urmatorul client- la consiliere, ce credeai? e deja a noua sedinta, rezultatele sunt spectaculoase! Sorry, I’m fully booked!). Si daca esti in bar inseamna ca bei, asa mi-a soptit bunul meu prieten, Raymond Smullyan (verificat iar, inca traieste! Nu, nu am OCD!), in cartea „Cum se numeste aceasta carte?”: there is someone in the pub such that, if he is drinking, everyone in the pub is drinking”. Rezulta de aici ca acum trebuie sa te duci la culcare si  sa citesti maine dimineata, cand te scoli sau cand ti se scoala  (pofta de şcoala!) Si de acum incolo mai usor cu bautura! Doar stii ca e bine sa fii moderat in orice, inclusiv in folosirea moderatiei.

Ce este valoarea de adevar a unei propozitii? Ce inseamna ca o propozitie este adevarata? Cunosti principiile generale ale gandirii? Cele trei (sau patru? Schopenhauer, ti-ai gasit o ratiune suficienta?) legi fundamentale, imposibil sa nu le reciti si daca te trezesc din betie sau din extaz la 2 am- nu o voi face, te las in plata domnului sau a doamnei! Legea identitatii, legea non-contradictiei si legea tertului exclus. Si ce spune legea non-contradictiei? Doua propozitii contradictorii nu pot fi adevarate in acelasi timp. Legea non-contradictiei este complementara principiului enuntat de Aristotel: „nu se poate spune despre ceva ca este si ca nu este in acelasi timp si din acelasi punct de vedere”. De aici avem legea tertului exclus: în acelaşi timp şi sub acelaşi raport sau este acceptată o propoziţie p, sau este respinsă, a treia posibilitate fiind exclusă. O propozitie nu poate fi in acelasi timp adevarata si falsa. Ce facem insa cu enunturile de tipul „Aceasta propozitie este falsa.”? Este problema autoreferintei, a propozitiilor care nu se refera la nimic din afara lor si care, astfel, nu pot fi considerate adevarate sau false. Wittgenstein incearca sa rezolve paradoxul spunand ca este corect sa sustii „stiu ce anume gandesti” (pentru ca enuntul poate fi adevarat sau fals), dar incorect sa se afirme „stiu ce anume gandesc”(este auto-referential). Ceea ce inseamna ca Socrate batea campii cand a afirmat „stiu ca nu stiu nimic”. Normal, nici macar atata lucru nu stia. Insa nu putea sti ca nu stie.

Problema valorii de adevar a enunturilor a fost principala preocupare a grupului de academicieni din Austria cunoscuti drept „Cercul de la Viena”, intemeietorii pozitivismului logic, prin 1920. Curentul are la baza principiul verificationist: pentru ca o propozitie sa aiba sens, ea trebuie sa fie testabila, sa fie verificata si, mai mult, trebuie ca subiectul la care se refera sa poata fi verificat prin observatie. Concluzia logica este ca propozitiile cu valoare morala, judecatile de valoare si cele referitoare la religie nu au sens, adica nu sunt nici adevarate nici false. Alfred Ayer arata cum afirmatia „este bine sa fii cinstit” nu exprima un fapt, ci doar aprobarea, atitudinea vorbitorului fata de un fapt (aprobare de care te poti lipsi linistit, mai ales daca nu intri in vizorul direct al vreunui organ al legii).

Ca sa-i intelegi insa pe Ayer, Otto Neurath, Philipp Frank sau Ernest Nagel, ar fi necesar sa pricepi contributia celor care i-au influentat pe acestia, mult mai cunoscutii Gottlob Frege, Bertrand Russell si Ludwig Wittgenstein.

Gottlob Frege a fost practic unul dintre fondatorii logicii moderne si este considerat parintele filosofiei analitice pentru scrierile sale din domeniul filosofiei limbajului si a matematicii. Insipirat de teoria multimilor (Georg Cantor, da), Frege sustine ca tot ce poate fi exprimat printr-o proprietate poate constitui o multime si este autorul unei teorii axiomatice a multimilor ce va influenta puternic dezvoltarea logicii si matematicii la inceputul secolului trecut. Tot el a sustinut ca termenii unui limbaj au atat sens cat si denotatie, a alcatuit primul calcul al predicatelor si a incercat sa demonstreze ca aritmetica se poate reduce la adevarurile analitice ale logicii. In 1903 insa, cand publica al doilea volum al ambitioasei sale lucrari, „Teoremele fundamentale ale aritmeticii”, mentioneaza in prefata ca…se inselase! Era foarte posibil ca intreaga sa lucrare sa se bazeze pe niste premise false. Toate astea din cauza lui Bertrand Russell  care ii scrisese cu un an in urma o scrisoare prin care ii semnalase o posibila contradictie in sistemul sau de gandire, mai precis in axioma a cincea. Contradictia a ramas in istorie ca “paradoxul Russell-Zermelo” sau paradoxul multimii tuturor multimilor: multimea tuturor multimilor care nu se contin ca element. Variantele acestei probleme sunt: paradoxul barbierului (chiar nu ai nicio scuza sa nu-l stii deja), al colectionarului care vrea sa intocmeasca o colectie de obiecte ce nu apartin niciunei colectii sau al postasului care aduce corespondenta doar satenilor ce nu pot veni singuri la oficiul postal sa-si ridice corespondenta (deci cum ii ajunge lui corespondenta personala?). Ca sa ma asigur ca ai inteles, iti mai dau un exemplu, pescuit din Roy Sorensen (“A brief history of the paradox: Philosophy and the Labyrinths of the Min ”). Ai o secretara (assistant manager?) care este iritata de companiile ce isi marginalizeaza secretarele si isi doreste sa existe o organizatie a secretarelor ce nu pot fi membre ale companiilor pentru care lucreaza. Cum tu esti insa familiarizat cu paradoxurile lui Russell, intelegi ca secretarea ta isi doreste ceva imposibil (o organizatie compusa doar din secretare carora li s-a refuzat statutul de membre ale companiilor im care erau angajate). La un moment dat organizatia s-ar dezvolta foarte mult si ar fi nevoie sa angajeze o secretara. Aceasta nu este marginalizata de nicio alta companie. Este eligibila sa se alature organizatiei secretarelor marginalizate? Daca este eligibila ar trebui sa fie marginalizata. Dar daca este ineligibila ea devine exclusa de organizatie si, prin urmare, eligibila.

Realizand ce inseamna aceste paradoxuri in contextul operei sale, Frege, devastat, a scris in prefata lucrarii sale: „Un om de știință nu poate să întâlnească nimic mai stânjenitor decât ceva ce, după terminarea unei lucrări, vine să zguduie unul din pilonii construcției sale. În această situaţie m-a pus scrisoarea d-lui Bertrand Russell, tocmai cand dadusem lucrarea la tipar. Se pune sub semnul întrebării, nu doar modul particular de construire a aritmeticii, ci problema dacă este în genere posibil să i se confere aritmeticii un fundament logic”. Ulterior, Russell il va avea ca  student pe Wittgenstein si iata cum descrie prima lor intalnire: „Una dintre cele mai palpitante aventuri intelectuale din viata mea. La scurt timp, stia tot ce puteam sa il invat”. Si apoi Russell a murit de gripa. La 97 de ani.

Nu stiu daca ajungem insa la Wittgenstein sau il lasam pe o alta zi surpriza candva saptamana viitoare, pentru ca as vrea sa ne mai ocupam putin de Russell. In „Despre denotare”, Russel arata ca exista mai multe tipuri sintagme denotative ce pun probleme (sintagmele denotative fiind expresii in care primul termen e articulat cu articolul hotarat sau nehotarat: „vreun”, „fiecare”, „oricare”): unele denota ambiguu- „un om”, altele denota un obiect anume „regina actuala a Marii Britanii”, iar unele sunt denotative dar nu denota nimic: „regele actual al Frantei”. Propozitia „Regele actual al Frantei este chel” (nu stiu daca are sau nu o suvita) este adevarata sau falsa in conditiile in care Franta nu este o monarhie? Cum referentul nu exista (acel om chel care sa fie regele Frantei), nu poate fi adevarata. Daca insa este falsa si ne amintim cele trei legi ale logicii si gandirii, atunci negarea enuntului, „Regele actual al Frantei nu este chel” ar trebui sa fie adevarata. Insa nu poate fi adevarata fara sa incalce principiul tertului exclus. Daca nu este nici adevarata nici falsa este un nonsens? Russell spune ca propozitiile nu devin un nonsens doar pentru ca premisele sunt false. Afirmatia „Regele Frantei este chel” este falsa, in timp ce propozitia contrara este fie adevarata (in sensul de „regele Frantei nu este chel”), fie falsa (daca intelegem ca „regele Frantei este ne-chel, insa acel rege nu exista). Pentru ca o propozitie ce contine expresii denotative sa fie adevarata este necesar ca sintagma sa fie impartita in trei propozitii: (1) exista o persoana care este regele Frantei in prezent; (2) o singura persoana este regele Frantei in prezent; (3) persoana aceea este cheala.

Ultima problema. Importanta, pentru ca exact la ea m-am gandit cand am fost intrebata daca sunt organizatoarea conferintei nucleare (hm..) si asa a aparut ideea acestui articol. Tot Russell a formulat-o: problema substitutiei, pe care o reformulez putin (spre deosebire de rege, pe care l-am lasat sa fie ce si cum vrea el, adica rege si chel).  Politistul vrea sa afle daca Ioana este ucigasa vecinei sale. Ioana este ucigasa vecinei sale. Poltistul vrea deci sa afle daca Ioana este Ioana. Russell afirma ca aceasta problema este ambigua si trebuie sa facem diferenta intre sintagma denotativa ca ocurenta primara si cea ca ocurenta secundara. Propozita „Ioana este ucigasa vecinei sale” are o proprietate in plus fata de „Ioana este Ioana”, mai precis acea proprietate despre care politistul vrea sa afle daca este sau nu adevarata. Cele doua propozitii nu sunt deci identice. Atunci cand sintagma denotativa S („ucigasa vecinei”) este considerata ocurenta secundara (ca in propozitia noastra, „Ioana este ucigasa vecinei sale”) avem o propozitie de tipul P „Politisul vrea sa stie daca Q”, unde Q este o alta propozitie, „Ioana este S”. Intre P, Q si S exista o relatie de incapsulare, in care P contine pe Q si Q pe S: P(Q(S)). Apoi trebuie sa identificam conditiile necesare pentru ca Q sa fie adevarata si rezulta un enunt de tipul: „Politistul vrea sa stie daca C(X) este adevarata” unde C(X) = “X unic astfel incat X are numele Ioana si Ioana este ucigasa vecinei”.

Crezi ca gata, am rezolvat problema? Nu e chiar asa, Russell a avut contestatarii sai: Strawson, Donnellan sau Gareth Evans. Si sa nu uitam de logica multivalenta sau „fuzzy”, termen introdus de Zadeh in 1965 pentru a include adevarurile partiale (nuante de gri), in opozitie cu sistemul binar al logicii clasice (alb sau negru). Daca in logica clasica, cea in care se aplica cele trei legi fundamentale, un om este „sarac” sau „bogat”, iar un delfin este „o persoana” sau „nu este o persoana”, in logica polivalenta cineva este 0.4 bogat, un delfin poate fi 0.5 o persoana, un nou-nascut poate fi 0.3 persoana, iar Becali…0.5 sau se supara delfinul? Valorile sunt intre 0 si 1, fapt ce te poate duce cu gandul la probabilitati. Diferenta intre logica fuzzy si teoria probabilitatilor este ca ultima se ocupa cu predictii, in timp ce prima cu fapte, cu adevaruri partiale sau relative.

Intelegi acum cat de greu mi-a fost sa raspund la acea intrebare pentru care nu exista un raspuns asupra caruia comunitatea stiintifica sa se fi pus de acord. Nu stiu daca propozitia „Eu sunt organizatoarea conferintei” este adevarata sau falsa. Nici macar daca are sau nu valoare de adevar. In nici un caz nu pot spune daca este 0.3 sau 0.6 adevarata. Plus ca si „eu” este un concept fuzy, pe cine sa intreb ca sa pot raspunde („ia zi,mai eule, tu esti? Hei, mai erau niste E-uri pe aici, este vreunul dintre ele organizatoarea conferintei sau nu?). Plus ca as putea sa fiu in plin delir in care aud o voce in cap care-mi spune ca eu am organizat conferinta cand de fapt e meritul colegei mele. Sau e o actiune colectiva si eu, egoista si lacoma, incerc sa imi asum tot meritul. Ce-ai zice de urmatoarea propozitie: „Presedintele Romaniei este blonda.”? Ca e falsa, cum spune Russell, sau ca e o aberatie atat de mare incat nu e cazul nici sa-i atribuim o valoare de adevar? A, te-ai gandi ca intr-un univers paralel poate Elena Udrea e sotia actuala a lui Basescu sau ca luat-o razna si chiar asa se crede. Bine, acum hai sa nu definim fiecare notiune: ce inseamna sotie? Poate Elena crede ca este doar o conventie sociala si ca mai degraba ea ar trebui considerata sotia lui Traian, doarece acesta i-a jurat pe cruce ca numai pe /cu ea (se) o iubeste. Dar tot nu poate fi presedintele Romaniei pentru ca nu e ca intr-o monarhie, unde avem o regina si un rege consort (sau invers, fie!). Pana la urma, putem afla adevarul? Cred ca raspunsul se afla in paradoxul lui Fitch !

Ai gasit cele doua erori din titlu? Pregateste-te de examenul-surpriza! Dar tine minte ca toate femeile sunt mincinoase. Si eu mint! Sau sunt sincera?

“Doctor, you don't know what it is to doubt everything, even yourself. No, you don't; you couldn't with eyebrows like yours.”

Ce faci în iulie? Eşti cumva în concediu si planuiesti sa te arzi pe vreo plaja exotica, ca sa uiti ca tot anul te ingropi in hartii, situatii si rapoarte? Am o recomandare pentru tine! Poate vrei sa inveti sa duci o viata frumoasa tot anul, nu doar doua saptamani amarate care, fie vorba intre noi, nici macar nu vor fi atat de formidabile pe cat te astepti, ba chiar s-ar putea transforma intr-un cosmar daca stai la soare la ore nepotrivite, practici turismul sexual si uiti de prezervativ sau te inteapa un scorpion, musca tete, cainele comunitar si mai stiu eu ce alte vietuitoare zburatoare, taratoare sau doar agatatoare.

Vrei? Calule, mananci ovaz? Hihi! Atunci grabeste-te sa te inscrii, pana pe 15 iunie, la cursul ABC in extenso, organizat de domnul Seramis Sas, un psiholog care, cel putin ultima data cand l-am vazut si testat, isi pastrase creativitatea si expresivitatea, in ciuda expunerii la ideile mielinizate din neurostiinte si la o perspectiva filosofica pe care, din fericire, nu a adoptat-o din fotoliu, ci din parcul in care a inceput sa alerge, intelegand rolul (i-o fi explicat si lui cineva) activitatii fizice (flotari, anyone? 10? 15? care da mai multe?) in pastrarea unui creier pe cat posibil sanatos (la cap?). Ai toata increderea in acuratetea informatiilor ce iti vor fi prezentate la curs! Tanarul de care iti vorbesc a avut profesori buni; daca ii citesti articolele este imposibil sa nu observi fascinatia pe care a exercitat-o asupra sa o anume Judith Harris, spaima tuturor psihologilor care se agata inca, sub efectul biasului perseverarii intr-o credinta, de convingerea ca parintii ar putea schimba sau modela personalitatea copiilor; da, loialitatea, devotamentul, adoratia, uniunea mistica a tanarului nostru cu aceasta personalitate revolutionara sar practic din monitor si te lovesc in frunte, facandu-te sa te intrebi, daca semeni cu mine, cum ar fi copilasii acestor doua interesante  exemplare ale speciei Homo Sapiens Sapiens Sapiens (copii adoptati, tanti e deja la menopauza- o nedreptate a naturii ce le discrimineaza pe femele, in timp ce masculii se pot reproduce, bine mersi, pana la varste cand nu vor mai sti exact unde trebuie bagat organul datator de orgasme, motiv pentru care ar face bine sa se asigure din tinerete ca vor avea in preajma o partenera ceva mai tanara).

http://www.sasseramis.ro/abc-in-extenso-iulie-2013

Mi-ar fi placut si mie sa ma inscriu, insa cochetez cu ideea (da, ai aici o sublima sublimare) de a-mi lua talpasita in geanta si cortul in rucsac, pe spinare, in directia unui varf de munte, inalt, abrupt, ascutit si neaparat! pustiu. Da, plec in munti! Nu mai vreau sa aud de nimeni. Iar domnul Seramis a avut o contributie la aceasta situatie regretabila. Observ o moda noua in randul psihologilor romani in viata, nu stiu de unde li se trage, dar pluteste o atmosfera tare funesta, mortifera, escatalogica chiar, in blogosfera psihologica mioritica (aha! resemnarea in fata unui sfarsit ineluctabil). Ultimul articol al impricinatului se numeste „Cadavre in propria casa?” si crede-ma ca de cand l-am citit m-am contaminat si eu: cand trec prin unele camere am impresia (baudelairiana?) ca pute a hoit intrat in putrefactie si mancat de viermi! Nu stiu daca sa chem sanepidul sau popa cu botezul. Mai mult, si articolele mele s-au infestat cu trimiteri morbide (nu, nu erau asa de la inceput, a existat o vreme cand eram inocenta, pura, naiva, idealista- intr-o viata anterioara), ceea ce ma face sa cred ca exista la ora actuala o meme sinistra  foarte puternica, interactiva, pe care vreau sa o combat, retragandu-ma pentru o vreme din arena sociala, supusa la puternice presiuni evolutioniste.  Ma mai gandesc insa daca nu cumva il voi bantui, pe acelasi personaj cu pretentii de taumaturg, la worksopul condus de el in cadrul Zilelor Experentiale intitulat –cum altfel?- „Casa bantuita”!!!

Ingrozitor! Cumplit! Catastrofal! Cum sa traiesc printre atatea fantome, schelete, cadavre? Ce, nu e mare lucru? Albert Ellis, te vad! Te pregatesti sa imi tii lectia aia, „cum sa fii fericit, imperturbabil si stapan pe tine”, ce prespupune si ca „situatiile exceptional de rele nu sunt ingrozitoare, oribile sau cumplite decat atunci cand dumneavoastra insiva le definiti asa”. Ha! Stiam, am vazut de curand pe facebook un citat sau poate o secventa de film (nu mai retin) ce spunea foarte clar ca „the only unbearable thing is that nothing is unbearable”. Insa „ingrozitor” poate fi doar o figura retorica. O hiperbola. Nu curba excentrica din geometrie, ci ornamentul stilistic prin care sporesc forta articolelor mele („cumplit” trece prin amygdala si trezeste reactii de spaima, iar aceasta este un puternic motivator, mai ceva ca bucuria, de exemplu). Sa stii ca retorica realizeaza lucruri absolut minunate cand este folosita de unele creioane mai sprintare decat al meu (l-am ascutit, i-am schimbat mina, l-am luat si in gura, nu am obtinut nimic, nicio scriitura magica sau automata, doar m-a facut sa zambesc cam suspect, dupa doua-trei minute de stat cu el intre dinti). Dar scriu si eu in continuare, fara pathos, insa cu siguranta cu…bathos!

Of, dar pana in iunie mai sunt doua saptamani. Ce fac intre timp? Renunt la psihologie si ma intorc spasita, ca o veritabila (naturala) fiica risipitoare, la prima mea alma mater, limbile (straine) si literatura. Adica citesc! Romane, piese de teatru, orice mai putin poezie, nu am gena lirismului in sange, cred ca a suferit o eroare de transcript. O prietena s-a prins repede de noul meu hobby si mi-a trimis piesa lui Igor Bauersima, despre doi ticniti care hotarasc sa se sinucida impreuna (cred ca se plictiseau!). Am citit-o luni, la cafeaua de dimineata, pe principiul intuitiv ca ziua buna se cunoaste de la primele ore. Imi place sa-mi incep zilele in forta, ce-i drept! (Clocky, Clocky, where the (in?) Hell are you hiding?!) Si asa am descoperit doua cursuri pasionante pe coursera, pe care m-am gandit sa ti le recomand si tie (deja am un recrut la unul dintre ele, mi-a confirmat ca ii place; later edit: s-a inscris si la al doilea acum!): „The Fiction of Relationship” si „Fantasy and Science Fiction: The Human Mind, our Modern World ”:

https://www.coursera.org/course/relationship

https://www.coursera.org/course/fantasysf

Bineinteles, doar daca vei avea timp! Aud ca la ABC in extenso vei primi si o bibliografie cu cele mai noi studii din domeniu.

Am sperat ca lecturile asociate cursurilor ma vor transporta intr-o lume feerica, salvandu-ma de promiscuitate si ridicandu-ma din mlastina si nisipurile miscatoare, inghititoare de diverse parti anatomice ale corpurilor omenesti vii sau (cele mai multe) moarte. Succesul actiunilor mele s-a dovedit insa cel putin mitigé, ca sa ma exprim pe limba abatelui Prévost.

 Povestile fratilor Grimm incep, intr-adevar, cu “a fost odata ca niciodata”, dar sfarsesc, unele, cu “and they all died in the end” (saptamanile viitoare urmeaza “Dracula” si “Frankenstein”!). Iar “Manon Lescaut” este despre o curva. 

A conservative is a liberal who got mugged the night before

Pe la pranz, pe cand ma delectam cu cateva povesti feerice ale fratilor Grimm (excelente unele, mici lectii de psihogie aplicata), mi-am dat seama ca ma refugiasem cam mult in fictiune si uitasem cum ca omul este in primul rand un animal social. Si unul politic, pe deasupra! Asa ca am lasat basmele suprapopulate de personaje care mureau intr-o veselie si am deschis televizorul, hotarata sa ma reconectez la realitatea noastra din Romania, cea care ar trebui sa ne ocupe (manance?) tot timpul. Cine crezi ca mi s-a revelat pe ecran? Crinut! Explica de ce nu e de acord cu modificarea articolului din Constitutie astfel incat sa fie permisa casatoria persoanelor de acelasi sex. Evident, nu l-am putut asculta prea mult, argumentele lui erau vacs albina, sa ma ierte albinele ca tocmai le-am nedreptatit cu asemenea comparatie. Nu mi-a placut. Dar nici Ponta nu imi inspira mare lucru, la fel de repede imi pierd atentia si cand il vad pe el. Tu pe care il preferi? Raspunde-ti in gand, voi reveni in partea a doua a articolului.

Ai vazut cu cata tarie si patos isi apara majoritatea oamenilor convingerile? Ai asistat vreodata la o cearta pe teme politice si ai avut senzatia ca oponentii traiau confruntarea ca pe o punere in discutie a intregii lor identitati si personalitati? Vorbim despre atitudini, care sunt, intr-adevar, foarte importante atunci cand ne pune naiba sa ne (auto)-definim. Ce parere ai despre pedeapsa cu moartea? Eutanasie? Dar despre legalizarea drogurilor usoare? Sau a prostitutiei? Despre adoptiile de copii in cuplurile homosexuale, ca sa ma ancorez, dupa cum mi-am propus, in actualitate? Psihologii sociali au crezut multa vreme ca atitudinile sunt invatate, adica se formeaza prin experienta, in relatie aproapa exclusiva cu mediul. Acest mit a fost insa demontat de numeroase studii (pe gemeni si pe persoane adoptate) care au aratat ca exista si o (pronuntata) componenta genetica in formarea respectivelor atitudini. Care componenta este mai mare sau mica si nu exclude niciodata influentele de mediu. Atitudinea fata de pedeapsa cu moartea este, de exemplu, printre cele mai puternic determinate genetic. La fel si cea fata de activitatile intelectuale (cum ar fi preferinta de a citi carti), fata de practicarea sporturilor sau inclinatia (abrupta) catre roller-coastere (http://www.apa.org/pubs/journals/releases/psp806845.pdf). In afara de influentele strict genetice, dovezi din neurostiinte atesta faptul ca creierul unui conservator reactioneaza pur si simplu diferit fata de cel al unui liberal:

http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0960982211002892

http://lcap.psych.ucla.edu/pdfs/amodio_natureneuroscience07.pdf.

Pe scurt (la ora asta nu cred ca iti arde de articole (neuro)stiintifice, si nici mie, de altfel, dar sunt prizoniera unui pattern complet dezadaptativ, din fericire cu slabe sanse de a fi perpetuat): conservatorilor li se activeaza mai puternic amygdala, iar liberalilor cortexul cingular anterior. Amygdala tresare cand te sperii, in timp ce cortexul cingular se framanta in situatii de conflict si de incertitudine, detecteaza erorile, inhiba raspunsurile automate (cum ar fi atitudinile implicite) si are un rol important in luarea deciziilor. Frica la care reactioneaza conservatorii poate fi de mai multe tipuri, dintre care unele sunt mostenite pe canal cuantico-evolutionist, cum ar fi cea de contaminare (deci sunt repede dezgustati de feluri noi de mancare, cum ar fi niste ciuperci neidentificate sau niste scoici care seamana destul de mult cu..cuu..bleah! mi-e rau!; iar acest dezgust le va influenta apoi, prin extrapolare, atitudinea fata de prostitutie, imigranti sau homosexuali). Deci da, preferintele tale in materie de politica nu sunt niste idei care iti vin de sus sau pe care ti le implanteaza altii in cap, ci au un corespondent serios in lobi. Ah, lobii frontali, nu acele parti ale urechilor feminine care sunt maltratate, gaurite si penetrate in scopuri estetice, cu consecinte ce pot fi grave in cazul unei perforari brutale, ce duce la pierderea echilibrului si a sensibilitatii proprioceptive sau la vertij. Adica atitudinile se traduc intr-o activitate cerebrala, ca si toate intentiile noastre, de altfel, in ciuda parerii lui Richard Swinburne, profesor emerit de filozofie la Oxford, care a incercat astazi, aflat intr-o vizita la Bucuresti, sa ma convinga de existenta liberului-arbitru si a sufletului, in cadrul unei conferinte la care am ajuns din motive care nu imi sunt pe de-a-ntregul accesibile (dar astept o iluminare subita). Profunzimea gandirii sale s-a lovit, undeva pe la jumatatea prelegerii, de opacitatea mea spirituala, si doua evenimente non-fizice au sfarsit prin a avea efect asupra realitatii fizice, astfel ca m-am trezit contempland, complet lipsita de detasare si cu o uimire nu neaparat epistemologica, obiectele de mobilier din amfiteatrul Facultatatii de Filosofie.

Intorcandu-ma la componenta genetica, sper ca nu te astepti acum sa gasesti „gena liberala” sau „gena Ponta”, desi probabil ai auzit de neuronul Jennifer Aniston, nu? Foarte putine caracteristici din fenotip sunt cauzate de o singura gena (precum pistruii si gropitele din obraji), iar prezenta unei anumite alele poate sau nu sa se concretizeze in manifestarea respectivei trasaturi, adica este o relatie probabilistica (unde foarte rar probabilitatea este de 100%, dar se mai intampla, dovada fiind boala Huntington, cu conditia sa traiesti suficient cat sa apuci sa te imbolnavesti de ea). Genotipul este un fel de „birocratie bizantina” (thanks, Steven Pinker!) in care genele interactioneaza adesea imprevizibil. Ca sa iti fie mai usor, imagineaza-ti ca lucrezi intr-un minister imens si greoi (genomul) si ca tu (gena) impreuna cu alti colegi (alte gene) incercati sa obtineti aprobarea pentru program scurt de lucru vinerea (trasatura din fenotip). Iti dai seama ca, judecand dupa cate aprobari e nevoie sa obtii si cate hartii vei scrie (transcrierea ADN-ului in ARN, apoi traducerea „documentului” in aminoacizi, cu erorile sau mutatiile de rigoare: substituiri, deletii, aditii), este foarte posibil sa iesi la pensie inainte de a te bucura de cele doua ore saptamanale de munca pe minus. Steven Pinker, care si-a facut testele genetice (dar a optat pentru salvatoarea ignoranta in cazul unei inevitabile boli Huntigton) a aflat, cu oarecare stupoare, ca detine versiunea T a polimorfismului uninucleotidic („SNP” sau „snip”) rs2180439 (retine-l doar daca ai un scor peste medie la constiinciozitate). 80% din barbatii cu aceasta “configuratie” dezvolta alopecie. Adica chelesc! Acum priveste si tu o poza a lui Steven si spune-mi daca ti se pare tie ca ar avea teasta plesuva. Eubulide, tu taci! Si ramai acolo unde esti, nu e cazul sa te intrupezi acum in niste corzi vocale pentru a te certa cu mine pe tema “cate fire de par trebuie sa ii cada unui om pentru ca acesta sa poata fi considerat chel”. Nu de alta, dar daca-i mai despicam mult firele in patru nu doar ca nu cheleste bietul om, dar cred ca nu nu mai are loc pe usa de par in urma inmultirii firelor lui cu 400%.  Steven, daca totusi maine te trezesti chel, te rog sa nu faci greseala de a apela la gandirea magica pentru a-ti explica fenomenul si sa crezi ca mi-am bagat eu coada! Pur si simplu va fi o coincidenta sau programul genetic isi va face, brusc, treaba (daca stii anumite tehnici de persuasiune si esti o gena perseverenta scurtcircuitezi sistemul si obtii semnatura pe orice document, de la orice birocrat).

Spuneam deci ca este aproape imposibil sa pui o atitudine, un comportament complex sau o trasatura de personalitate pe seama unei singure gene. Cu toate acestea, influenta genetica exista, iar testele efectuate pe gemeni (bietii de ei sunt exploatati mai ceva ca soarecii) o surprind de fiecare data, chiar daca nu o pot si explica in totalitate (suntem insa abia la inceput). Exista pana si o disciplina ce se ocupa cu treburile astea, se numeste genopolitics. In prezent s-au identificat niste gene care joaca un rol in atitudinile politice si in comportamentul votantilor: DRD4, MAOA (o varianta ce creste de 1.3 ori probabilitatea sa te prezinti la vot sau 5HTT (la fel, sanse mai mari sa votezi). De asemenea, daca ai versiunea A2 a receptorului dopaminergic D2 iti cresc sansele de a te inscrie intr-un partid, ca o consecinta a unui comportament prosocial, responsabil. Vrei o recomandare practica? In cazul in care te intreaba careva daca ai fost la vot cu ocazia ultimelor alegeri raspunsul corect este „sigur ca da!”. Mai ales daca respectivul curios este psiholog. Poate ai noroc si nu te supune testului numit „bratul (da, nu nasul) lui Pinocchio".

Destul cu genele, ca ale mele au inceput sa se ingreuneze de la nisip (Mister Sandman, bring me a dream…). Pe cine ai spus ca l-ai prefera ca presedinte? Victor sau Crin? Pentru simplificare, sa presupunem ca pe Victor. De ce? Sunt sigura ca ai motive serioase si relevante („zambeste frumos” nu conteaza, nu te-am intrebat pe care l-ai lua acasa!). Te rog deci sa faci un exercitiu de introspectie si sa scrii pe o bucatica de hartie 15 motive pentru care l-ai vota pe Victor Ponta. 15 calitati care il indreptatesc sa ocupe pozitia de cel mai inalt (sensul figurat, te rog nu te lasa influentat(a) de centimetri) om din stat. Ca sa il bagam in seama si pe Antonescu, scrie si in dreptul lui motivele pentru care nu este potrivit sa se afle in fruntea tarii (dar unde? In fundul ei? La mana sa?). Daca esti constient de importanta deciziei tale, poti chiar sa aplici metoda genialului Benjamin Franklin: faci doua coloane si, timp de trei-patru zile, te gandesti si gasesti motive pentru si contra votarii lui Ponta; cand le ai pe toate, atribui fiecarui motiv o anumita pondere, apoi faci calculul si vezi daca iti iese pe plus sau pe minus. Cand sunt mai multi candidati va trebui sa faci calcule ceva mai complicate, dar ai aici o metoda precisa: http://www.artofmanliness.com/2009/08/17/how-to-make-a-decision-like-ben-franklin/.

Si inca una mica, inainte de culcare. (O dilema, la ce te gandeai??!) Saptamana viitoare vei fi solicitat sa faci voluntariat pentru doua cauze importante, in care crezi cu toata convingerea electrica de care neuronii tai “liberi” sunt in stare. Una este un proiect de colectare a deseurilor si a fost initiat de Antonescu. Cealalta vizeaza sprijinul copiilor care au fost victimele unui abuz familial, actiune in care se implica, activ, Ponta. Ce trebuie sa faci tu? In primul caz vei petrece zilnic 3-4 ore pe teren si vei colecta deseuri cu propriile maini. Da, vei umbla prin gunoaie, vei presta munca fizica, te vei murdari, ba chiar iti vei baga nasul in tot felul de miasme provenite de la resturi menajere, uneori si/sau omenesti. Al dracului Antonescu asta, nu?  Bine macar ca esti liberal si nu foarte sclifosit. Noroc ca Ponta e mai de comitet decat rivalul sau: programul lui presupune doar ca va trebui sa organizezi un grup de art-terapie cu ingerasii aia mititei, care-ti plac oricum la nebunie si al caror potential creator mori de nerarbare sa il activezi. La sfarsitul saptmanii ne intalnim si discutam din nou despre convingerile tale politice. Nu uita sa aduci si lista cu motive sau tabelul cu pentru si contra.

Inainte totusi de a-ti suprasolicita neuronii cu adunari, proportii si alte deliberari dureroase sau de a te apuca sa scormonesti prin pubele (nu te cheama nici Nagg, nici Nell), cauta niste cercetari care sa confirme sau infirme ce am spus mai sus. S-ar putea sa te fi indus in eroare sau sa nu iti fi prezentat ambele parti ale problemei. E posibil si sa fi inteles eu complet gresit. Insa stiu ca poti face diferenta. Si mai stiu si ca stii ca eu cred despre tine ca nu te lasi atat de usor inselat de false convingeri sau dovezi. De unde stiu? De la curs, evident, doar nu crezi ca este o abilitate innascuta! Da, dupa fratii Grim si Richard Swinburne m-am intretinut vreo trei ore si cu  György Gergely, care a incercat sa ma vrajeasca cu alte interminabile teorii ale mintii. Despre care iti voi povesti, poate, altadata. Daca esti cuminte si votezi pe cine trebuie.

Piuneze si fitile. Futile?

Te-ai nascut dintr-o intamplare sau, mai bine spus, datorita (sau din cauza?) unui lant de intamplari. Printr-un concurs de imprejurari. Venirea ta pe lume a fost un accident, indiferent daca parintii tai te-au dorit in noaptea in care ai fost conceput, erau beti (se poate si cu apa rece sau cu dopamina), nu s-au gandit la consecinte sau nu au avut metode de contraceptie la indemana. Poate ca isi doreau un copil, dar in mod sigur nu pe tine in mod special, nu cumva macar unul dintre ei ar fi preferat ca tu sa fii de sexul opus? sau sa semeni mai mult cu el/ea? In fine, s-au impacat cu soarta, nevoiti fiind sa isi reduca disonanta cognitiva recurgand la diverse rationalizari („Mai devreme sau mai tarziu tot faceam si un copil, bine ca voi fi o mama tanara”, „Fata/ baiat, sanatos sa fie”, „Nu are ochii mei, dar parca gleznele sunt de la mine” etc.) Ai inteles la un moment dat si ca nu exista o fiinta supranaturala care sa ordoneze universul si sa se ingrijeasca de viata ta. Mai mult, universul a existat bine mersi si inainte sa te nasti tu si va continua sa existe ceva timp dupa ce tu vei muri (iar moartea este, desigur, un eveniment definitiv). Si daca nu te-ai fi nascut nu era absolut nicio problema. Pentru nimeni! Parintii tai ar fi avut un alt copil pe care l-ar fi iubit la fel de mult, sotia ta ar fi facut altui barbat declaratiile alea inflacarate pe care le auzi tu acum. Da, copiii tai nu ar fi existat (sotia ta si acel barbat aveau acum un alt set de progenituri), dar nici de ei nu s-ar fi sinchisit nimeni. Si asta este valabil oricine ai fi. Daca Beethoven, Cristofor Columb sau Einstein ar fi fost avortati sau decedati de mici nimeni nu le-ar fi simtit lipsa. Pentru ca nimeni nu s-ar fi gandit ca ei ar fi putut exista. America ar fi fost descoperita in cele din urma de altcineva, la fel si teoria relativitatii, cat despre simfonia a noua …ar fi lipsit la fel cum lipseste si cea de-a zecea, pe care Beethoven nu a mai apucat sa o compuna.

Existenta ta nu are asadar un scop sau un sens prestabilit. Este, dintr-un anumit punct de vedere, anodina si superflua. (Am folosit neologisme ca sa atenuez impactul, cat cauti in dictionar anxietatea se disipeaza...ups!) Ce ai putea concluziona de aici? Ca nimic din ce faci nu conteaza? Ca nu are importanta cum iti traiesti viata? Ca e totuna daca faci X sau faci Y? Daca nasterea ta a fost doar un accident si intr-o zi vei muri, iar la scurt timp dupa aceea (ce inseamna cativa zeci de ani?) vor muri si copiii si nepotii tai si toti cei care isi mai aminteau de tine, decurge de aici ca viata ta a fost lipsita de sens? Absurdul se naste din nepotrivirea dintre dorinta ta de gasi un sens (obiectiv, existent in realitatea exterioara) si lipsa de sens a universului. Intalnirea cu Absurdul nu este chiar cel mai confortabil lucru care ti se poate intampla si cu atat mai putin convietuirea cu el (it’s a keeper! adica odata ce l-ai cunoscut nu prea mai exista cale de intoarcere, poate doar o iesire de urgenta- vezi mai departe). In fata acestui absurd, oamenii, spunea Kierkagaard, au trei solutii: sinuciderea, religia si acceptarea lui. Sinuciderea ar fi cea mai importanta problema a filosofiei; dar hai sa fim seriosi, ai auzit tu de cineva care sa-si fi pus capat zilelor in urma unui proces deliberativ de natura pur filosofica? Nu, cel mai probabil suferea de depresie sau/ si trecea printr-o perioada dificila, resursele personale de coping (ce termen fancy, nu?) dovedindu-se insuficiente (Hm...dar daca ceea ce numim noi depresie este uneori o constientizare a lipsei de sens sau o consecinta a anxietatii existentiale in fata absurdului?). Religia este un drog eficient si un bun anestezic, doar ca presupune indiferenta fata de ceea ce este plauzibil, fata de cea mai buna ipoteza. Si, chiar presupunand ca Dumnezeu ar exista, spune-mi repede care este sensul vietii stabilit de El? Ah, am uitat! Crede si nu cerceta, incurcate sunt caile Sale, nu conteaza ca nu stii care este sensul, stie El mai bine si asta iti este de ajuns. Iti dai seama ca daca adopti aceasta pozitie devii un simplu instrument prin care o alta fiinta (divina, whatever) isi realizeaza propriile scopuri misterioase? Religia este o abdicare: renunti la libertate, la ratiune, la sansa de a trai o viata cat de cat autonoma (mai e si societatea, cu legile si regulile sale), toate astea in schimbul unui iluzoriu confort existential. Nu stiu, poate ca este un targ bun pana la urma, dar cum faci sa iti anihilezi in halul asta gandirea critica si rationamentele logice? Daca sinuciderea si religia pica, ramane acceptarea absurdului si a faptului ca nu exista un sens inerent in lumea externa. Acum ce faci? Incerci sa gasesti un sens personal, ba chiar esti incantat ca ai aceasta unica posibilitate, de a fi artizanul propriilor scopuri? Ai ales optiunea existentialista. Nu mai incerci nimic, esti convins ca orice sens pe care l-ai putea gasi este lipsit de fundament, relativ, o constructie artificiala si neintemeiata, prin urmare rizibil si lipsit de valoare. In caz ca nu ai recunoscut pozitia (filosofica!), este vorba de nihilism. Ar mai fi o varianta: nu ai nevoie de sens, nu crezi ca el exista, dar nici ca trebuie cautat, insa viata ti se pare un lucru bun in sine, ce merita traita pur si simplu, for its own sake. (Nu stiu carui curent filosofic s-ar circumscrie aceasta ultima optiune, cred ca imprumuta din primele doua si mai ia cate ceva din pozitivismul logic).

Cum ti se pare rationamentul „nasterea mea a fost o intamplare, un accident din univers, iar universul este lipsit de sens, deci viata mea nu are sens?” Julian Baggini considera ca este un caz de „eroare genetica” („genetical fallacy”): un rationament defectuos prin care iti imaginezi ca originea unui lucru sau a unei idei determina in mod necesar starea actuala a lucrului sau ideii respective. Cuvantul „generos” provine din latina si insemna „de origine nobila”, sens care nu s-a pastrat si este foarte departe de intelesul din prezent. Hainele au fost create de stramosii nostri pentru a se proteja de frig, astazi insa nu vezi nici vara oameni mergand dezbracati pe strada. In plus, numeroase inventii s-au „nascut” din intamplare: penicilina, zaharina, cuptorul cu microunde, artificiile, razele X sau chiar hartiutele alea post-it, care se vor dovedi foarte utile peste cativa ani, cand stadiile avansate de dementa nu ne vor permite sa ne amintim singuri lucruri banale, cum ar fi ca oala cu ciorba se afla mai degraba in frigider decat in sifonier - daca a avut altcineva grija sa o puna la locul ei, evident!. Bineinteles ca de multe ori originea explica starea actuala, dar relatia nu este atat de directa pe cat credem, in special din cauza faptului ca pe parcurs au intervenit si alti factori. Daca ne mutam in sfera comportamentelor umane ne putem distra copios incercand sa identificam si sa separam cauzele implicate in acest proces. Eterna dezbatere nature versus nurture este si ea un fel de genetical fallacy, de oricare parte a baricadei te-ai situa. Vrei sa-ti explici agresivitatea colegiului de birou, de exemplu? Ai aflat ca toata copilaria a fost batut de tac-su si gata, nevoia ta de explicatii este satisfacuta. Sau poate ai pus-o pe seama unor „gene proaste” si, din nou, ai rezolvat problema: nu ai ce sa-i ceri, asa s-a nascut. Te insala partenerul? Poti recurge la explicatiile din psihologia evolutionista, reale de altfel, dar care nu exclud deloc variabilitatea in manifestarea acestor tendinte; te cred, gandul ca este predispus spre infidelitate prin niste programe cerebrale ce s-au perpetuat din vremuri ancestrale pana l-au gasit (si) pe el ca recipient pasiv doare mai putin decat o eventuala concluzie ca nu te mai iubeste si nu mai este la fel de atras de tine ca la inceput, in perioada cand dragostea romantica actiona (ca sa vezi! oare de ce?) ca un scut impotriva tentatiilor si „logicii evolutioniste” conform caruia renteaza sa iti maximizezi sansele de a avea urmasi insamantand cat mai multe partenere.

A crede ca viata (ta) este lipsita de sens pentru ca nu te-a intrebat nimeni daca vrei sau nu sa traiesti in conditiile in care te-ai „trezit” ca traiesti (un anumit timp si spatiu, o anumita familie, o culoare a ochilor prestabilita) si pentru ca universul este indiferent fata de orice dorinta/ asteptare ai avea poate fi un caz de genetical fallacy. OK, nu ai ales circumstantele de mai sus si nu vei controla nici multe dintre evenimentele viitoare (cancer, Alzheimer, Parkinson, seism, accident rutier, moartea celor dragi, cu ce sa mai asezonez platoul ursitoarelor?). Dar ce te opreste in prezent sa...experimentezi? Adica sa explorezi (mai intai in plan mental, apoi aplicativ) diverse modalitati prin care sa-i conferi vietii tale un sens. Te opresc multe lucruri, probabil: anumite trasaturi de personalitate, cateva experiente traumatice din copilarie (daca nu ai avut parte de un stil parental care sa fi fost good enough), dereglari hormonale, stari emotionale cu o fluctuatie peste medie sau distorsiunile tale cognitive prin care percepi si evaluezi (!) realitatea. Exista un bias cognitiv descoperit inca din 1945 care te face sa te limitezi la a folosi ceva doar in felul in care acel „ceva” (obiect concret dar, de ce nu?, si abstract- concept adica) este folosit in mod conventional. Hai, trebuie sa stii despre ce vorbesc! Iti miroase a fum? Te-ai fript cu ceara? Nu cumva te-ai asezat pe o piuneza si ai sarit ca ars de pe scaun? Da, mai, experimentul lui Karl Duncker, problema lumanarii (chestia aia cu fitil inflamabil, nu pozitia in care stai cu picioarele in sus!) si fixitatea functionala! E nevoie sa mai descriu procedura? Nu vrei sa cauti tu pe google? Nu e nevoie sa te intorci, inteleg daca uiti de la ce ai plecat si ajungi sa navighezi (cu corabia lui Tezeu sau a lui Ahile? Hai cu arca lui Moise hihi) pe cine stie ce site-uri cu poze apetisante (Can-Can?), in definitiv ar fi o dovada de fixitate functionala sa crezi ca daca ai inceput sa citesti articolul asta trebuie neaparat sa il si termini. Chiar, cum ar fi sa nu termin eu de scris articolul si sa il postez asa, la mijlocul unui paragraf, eventual cu o propozitie neterminata? Ma mai gandesc, deocamdata te scutesc de cautari si iti descriu experimentul: Duncker le-a dat subiectilor o lumanare, o cutie cu piuneze si una cu chibrituri (ia vezi, am nimerit pluralul?), apoi le-a spus sa fixeze lumanarea pe perete in asa fel incat ceara sa nu se scurga pe podea. Ce s-a intamplat? Desteptii au incercat sa lipeasca lumanarea direct pe perete, perpendicular, sperand poate intr-un miracol ceresc prin care ceara sa nu se supuna legii gravitatiei si sa cada in sus, pe tavan, in loc de jos, pe podea. Foarte putini (sau foarte tarziu) si-au dat seama ca aveau la dispozitie o cutie ce putea servi ca suport de lumanare. Restul au ramas fixati pe utilizarea obisnuita a cutiei (recipient pentru piuneze) si nu au reusit sa re-conceptualizeze obiectul astfel incat sa rezolve in mod eficient problema. Vezi, vezi fir-ar sa fie ce inseamna o fixatie?! Se duc dracului toate reprezentarile flexibile ale realitatii, in caz ca ar fi existat vreodata. Dar stii ce este mai interesant? Pana la varsta de 5-6 ani, copiii nu manifesta semne de fixitate functionala. Prin urmare, ei se adapteaza mult mai repede la context si gasesc solutii inventive la problemele cu care se confrunta (cum sa obtina jucaria altui copilas din parc?). Din pacate, la 7 ani deja folosesc si ei obiectele preponderent in scopurile pentru care stiu ca au fost construite si o cutie de chibrituri devine in acel moment doar o cutie de chibrituri.

Depasirea fixitatii functionale este un semn al gandirii divergente, aptitudinea de a genera idei si concepte noi, solutii multiple, oroginale, neobisnuite, diverse si elaborate la o problema stabilita. Guilford sustine chiar ca este o abilitate de a extrage informatii din discipline si domenii diferite ale cunoasterii, care iti permite sa ajungi la o intelegere mai nuantata a lumii in care traiesti. Dan Pink, un psiholog pasionat de subiectul motivatiei, subliniaza faptul ca majoritatea problemelor din prezent solicita din partea noastra gandire divergenta si creativitate, iar motivatiile extrinseci (carrots and sticks) sunt ineficiente in stimularea acestor aptitudini (poti urmari prelegerea TED pe internet). Testarea lor presupune adresarea bine cunoscutelor intrebari de tipul „Cate intrebuintari poti gasi pentru o caramida/ un cutit/ o scobitoare?” si evaluarea cantitativa si calitativa (cat de inedite sunt) a raspunsurilor furnizate. Tu cate intrebuintari poti gasi...vietii tale? Cate lucruri crezi ca ai putea face odata fiind in viata? Ce scopuri iti poti stabili fara sa te lasi influentat de ce ai vazut in jurul tau? Incearca sa depasesti fixitatea functionala si credinta ca viata este facuta ca sa bifezi anumite etape si obiective pe care ceilalti le urmaresc din inertie. Atentie! Nu ma situez acum intr-un plan moral sau normativ si caut sa evit orice judecata de valoare (dincolo de bine si rau, cum ar spune un filosof considerat de multa lume periculos). Dintre cele 10-20-100 de feluri de a-ti trai viata pe care ti le poti imagina, multe sunt in mod sigur i- (sau mai degraba a-)morale, riscante, nocive pe termen lung sau doar sterile. Bineinteles, dupa ce ai generat alternativele in plan mintal, a doua etapa consta intr-o evaluare personala a lor, iar a treia in implementarea acestora in viata reala, conform valorilor si credintelor tale. O viata cu sens este neaparat si o viata morala? Sau ar trebui sa fie? Iar cand spui „viata morala” ce intelegi prin asta? Raspunsurile nu sunt deloc evidente. Raskolnikov a fost, sa nu uitam, un erou existentialist. Poti face o multime de lucruri cu viata ta sau cu o caramida, in functie de sensul pe care il dai respectivelor activitati. Acum sper ca nu te grabesti sa dai cuiva cu ea (caramida) in cap- nu este o solutie atat de originala, (un pic) mai inovator ar fi sa ti-o administrezi in propria scafarlie, dar incearca sa nu nimeresti zona lobilor frontali, cum i s-a intamplat lui Phineas Gage.

Depasind fixitatea functionala si, astfel, multe conditionari externe (majoritatea implicite, de care poti insa deveni constient printr-un proces activ de deliberare) te poti transforma intr-o persoana mai libera, mai relaxata si chiar mai fericita. Scopul tau in viata nu este, de exemplu, sa indeplinesti asteptarile parintilor tai (si nici ale altor persoane care conteaza). Nici sa le dai mult-pomenita „cana de apa la batranete” (dar daca lor le place vinul?). Ceea ce nu inseamna ca nu iti vei ajuta parintii. O vei face deoarece (sau daca) ii iubesti, dar nu pentru ca ai o datorie fata de ei. Am intrat acum pe un teren foarte alunecos, cel al datoriei. Pentru mine, a avea datoria de a face ceva inseamna ca ti-ai asumat, in fata altor persoane sau doar fata de tine insuti, un anumit angajament si ca ai facut asta in deplina libertate (ce inseamna „deplina”? e, si tu acum!). In cazul parintilor, nu a existat nicio intelegere prin care ei sa iti puna la dispozitie resurse pe o perioada adesea nedeterminata, iar tu sa alegi o anumita traiectorie in viata (dezirabila in special pentru ei), iar apoi sa le oferi sprijin cand imbatranesc. (Repet, a nu fi obligat sa o faci nu inseamna ca nu o vei face, ci doar ca motivatia ta nu va fi datoria). Relatia parinte-copil este inevitabil una inegala, iar parintele isi asuma acest lucru in momentul in care decide sa se reproduca. Iubirea pentru copii se spune ca ar fi neconditionata. Ma uit in jur si am indoieli serioase, observand ca vorba aia „eu te-am facut, eu te omor” este mult mai rezistenta decat ai putea crede, mai ales daca nu te limitezi la sensul propriu al verbului „a omori”. Ce spui insa de datoria fata de tara? Ca cetatean al unui stat, ai beneficiat de anumite avantaje: educatie gratuita, servicii medicale, securitate etc. Crezi ca esti dator ca, in cazul unui razboi, sa iti risti viata aparandu-ti tara? Daca pleci sa studiezi in alta parte, esti de parere ca ar trebui sa oferi ceva despagubiri tarii natale pentru ca a investit o suma (consistenta) de bani si resurse in tine? Mergand mai departe, poti gasi un sens al vietii tale in ceva mai larg decat tine insuti, intr-o cauza sau o idee? Da, normal ca poti, dar asta inseamna, de multe ori, si renuntarea la o parte din libertatea ta.

Fixitatea functionala poate afecta profund una dintre cele mai importante surse de sens asupra carora psihologii preocupati de flourishing si de well-being par a fi cazut de acord: relatiile cu ceilalti. Prima impresie conteaza. Poate fi chiar indreptatita si uimitor de precisa (acele computatii inconstiente si rapide pe care, uneori, sistemul tau nr. 1 le mai si bungheste!). De foarte multe ori insa prima impresie este o eticheta aproape aleatorie pe care tu o lipesti practic pe fruntea unei persoane, cu un lipici ultra-rezistent la re-evaluari ulterioare. Iar acea prima impresie este dependenta de contextul si de rolul (remember Erving Goffman?) in care s-a nimerit sa fie persoana respectiva atunci cand ai cunoscut-o. Daca m-ai vazut prima data acum un an la o intalnire a Alcoolicilor Anonimi bag mana in Bocca della Verita (doar cea stanga, pentru orice eventualitate) ca vei avea ceva dificultati sa te adaptezi la un context viitor in care m-ai putea intalni,  de exemplu la o parada militara. Iar cum este foarte posibil sa fim doar o colectie de roluri, a cunoaste pe cineva foarte bine ar putea insemna numai a-l vedea in cat mai multe roluri si a nu te lasa contaminat de ce ai vazut pana atunci, deci a fi capabil sa il privesti mereu cu ochii „proaspeti”.

Am obosit si nu stiu daca te-am convins sa te gandesti, creativ, la sensul vietii tale. Care nu este, dar pe care il poti inventa. Sau macar niste scopuri? Asa, ca sa nu se chinuie degeaba creierul nostru sa ne faca sa credem cea mai mare scamatorie posibila- the ego trick, adica iluzia (nu am spus halucinatia, stii diferenta, nu?) ca avem un sine continuu, o esenta inefabila ce constituie, vezi doamne, identitatea noastra. Pentru ca tot ne-am pricopsit cu abilitatea de ne proiecta in timp, de a ne imagina in viitor (chestie ce vine la pachet cu certitudinea ca viitorul asta la un moment dat are si o fundatura situata la o distanta incerta de clipa prezenta), putem folosi gaselnita asta in tot felul de scopuri, cum ar fi sa ne reinventam (pe cat posibil) sau sa ne definim singuri valorile si obiectivele. Avem sansa de a incerca, constient, sa depasim fixitatea functionala. Inca un exemplu si te las sa reflectezi singur. Selectia naturala ne-a facut deja sa fim in anumite moduri. Genele au doua „planuri” cu tine: sa supravietuiesti si sa te reproduci. Dar daca faci din aceste doua lucruri sensul constient al vietii tale vei comite acea eroare genetica despre care vorbea Baggini sau vei ramane inchistat intr-o fixitate functionala. La fel, daca nu le adaptezi-ar fi o eroare sa te opui categoric mecanismelor cu care te-ai inzestrat selectia naturala. Oamenii au inteles asta de fapt si au gasit diverse procedee prin care sa se poata bucura de cele doua tendinte naturale. Ca sa supravietuiesti trebuie sa mananci. Insa nu era nevoie de haute cuisine si de alte rafinamente prin care aceasta nevoie de baza, de hrana, sa fie ridicata la rangul unei adevarate arte. Ca sa te reproduci trebuie sa faci sex. Omul creativ a inventat insa prezervativul, cu ajutorul caruia faci sex si nu te reproduci. Si a mai inventat multe alte lucruri, dar nu vreau sa iti stric surpriza descoperirii lor cu ocazia urmatoarei vizite intr-un sex-shop, adevarata demonstratie a creativitatii umane. Poti explora sexualitatea in numeroase moduri (si pozitii?): ca sport sau entertainment, diversificand partenerii sau partenerele, dar si ca una din formele de manifestare ale unei relatii complete de iubire. Cum am promis ca stau departe de planul normativ, ma abtin de la a-ti face vreo recomandare. Insa iti mai spun ceva: daca esti barbat, mentalitatea de tipul „hai sa incerc, poate pica” nu te departeaza prea tare de logica evolutionista si de fixitatea functionala; daca reprezinti sexul frumos si pretios (prin prisma raritatii ovulului comparativ cu spermatozoizii, am zis eu ceva de  Molière?), faptul ca preferi sa iti oferi favorurile pe bancheta unui 4x4 si nu intr-un TICO nu este tocmai o dovada de creativitate, dimpotriva- ti-ai putea folosi mai mult imaginatia cautand solutii inovative la problema spatiului stramt dintr-un habitaclu mai putin ofertant.

Clar, este timpul sa ma opresc aici. Ti se pare ca lipseste ceva? Vrei sa ma intrebi daca exista anumite tehnici prin care sa scapi de fixitatea functionala? Ce poti face efectiv pentru a nu te mai limita la intrebuintarile traditionale ale obiectelor si conceptelor? Da, te poti educa in acest sens. Si sunt convinsa ca vei cauta singur astfel de metode. Ti-era dor de anii de scoala si de temele pentru acasa? Neplacerea pe care o simti acum numai cand auzi cuvantul „tema” este o reactie automata si o dovada de rigiditate din partea ta. Nici nu ai avut rabdare sa asculti la ce ma gandeam! Te invit sa gasesti cat mai multe locuri neobisnuite in care nu te-ai gandit niciodata ca ai putea face sex. Glumesc, uita ce ai citit! Reformulez: cauta cele mai eficiente metode de a     contracara fixitatea functionala si vezi care functioneaza cel mai bine in cazul tau. Dupa care identifica, treptat, noi moduri, personale, de a-ti trai viata.