Ştii vorba aia,
fericiţi cei săraci cu duhul?
Mda, ai auzit-o, deşi umblă vorba prin cercurile maliţioase că nu provine dintr-o sursă de
încredere şi cu atât mai puţin dintr-un studiu peer-reviewed. Dar ştii ce? Aşa e, mon cher! Ignoranţa este sfântă (câteodată). Unele lucruri mai bine
să nu le ştii în veci. Sau măcar să nu le afle şi alţii. Degeaba mă uit cu mare
interes la cursul lui Michael Smithson despre…ignoranţă! Foarte bun! Ţi-l
recomand! Ba nuuu….lasă, uită că ţi-am spus! Cred că de preferat să nu ştii cât de multe lucruri nu ştii despre ignoranţă. Da, să rămâi în
întuneric! Deşi mai e o vorbă care-mi răsună persistent în urechi: knowledge is destiny…dar asta e dintr-un
alt film..unul văzut ieri şi care încă mă obsedează.
Am un obicei foarte prost…adică el în sine ar fi
bun, dacă nu s-ar întoarce frecvent împotriva mea; la o analiză
costuri-beneficii atentă, obiceiul ăsta este de-a dreptul îngrozitor! Şi iraţional, desigur, câtă vreme mă face
să iau decizii împotriva propriilor interese şi să nu mă pot comporta ca acel Homo
Economicus care nu sunt şi nu eşti.
Nu cred că este o surpriză pentru tine: îmi
place foarte mult să aflu lucruri interesante, să „meditez” la tot felul de
idei şi – aici e nenorocirea! – să vorbesc şi cu alţii despre subiectele care îmi
captează atenţia. Şi ce e rău în asta,
zici? Ha! Bate-te-ar darul cunoaşterii să te bată, normal că e rău, băga-mi-aş
toate cuvintele înapoi de unde au ieşit! Cum de ce înjur? Pentru că sunt o tipă
cultivată, de-aia! Şi pentru că ştiu prea multe: ştiu, de exemplu că există
câteva studii ce au arătat cum înjurăturile atenuează durerea…da, iar povestea
cu endorfinele din creier, dar ssst! să nu mă audă Lillenfield cum prostesc lumea cu ne(ur)ologisme din astea,
dând impresia că neuroştiinţa le ştie pe
toate.
Îţi voi povesti şi ţie ce-am păţit. Acum o
săptămâna discutam cu un prieten despre teoria compatibilistă elaborată de
Harry Frankfurt. Dacă nu o ştii...ce, te aştepţi să-ţi fac un rezumat? Bine,
bine, m-ai prins iar, doar ţi-am mărturisit că nu mă pot abţine.
Foarte pe scurt, este vorba despre dorinţe de ordinul I şi dorinţe de ordinul II. Primele sunt
cele despre care auzi în mod uzual:
Vreau să mănânc o îngheţată.
Vreau să citesc o carte.
Vreau să înjur.
Vreau să mă culc.
Vreau să văd un film (Frequencies, da? că tot este
şi despre free will :P)
Ai şi tu diverse dorinţe? Sigur că ai, altfel ai
fi murit de mult! Chiar şi animalele, copiii mici sau persoanele cu un IQ de 50
au dorinţe de ordinul I, iar ele sunt foarte puternice, imperative şi eficiente…în
sensul că, în lipsa unor constrângeri exterioare, se traduc imediat într-un
comportament. Leul care vrea să mănânce…prinde o zebră şi o haleşte. Un copil
care vrea să se joace…se joacă în ciuda chemărilor tale repetate să vină la
masă. Un bărbat atras de o femeie o invită să-i vadă colecţia de DVD-uri… asta dacă nu cumva, prin absurd, este posesorul unei conştiinţe suficient de evoluate –sau de supra-evaluată – încât să aibă şi o dorinţă de ordinul II.
Dorinţele
de ordinul II sunt un fel de meta-dorinţe sau dorinţe despre propriile dorinţe. Omul, spune Frankfurt, are liber arbitru pentru că deţine această capacitate de a se raporta
critic la dorinţele de ordinul I şi de a formula o nouă dorinţă care nu are
legătură cu impulsurile primare sau cu tendinţele şi preferinţele lui naturale,
ci cu un sistem valoric şi etic. Dorinţele de ordinul II te transformă dintr-un
animal într-o entitate conştientă şi responsabilă, întrucât ele îţi permit să
decizi ce fel de persoană vrei să fii. Ai astfel posibilitatea (liberul arbitru) de
a nu da curs dorinţelor de ordinul I şi de a împiedica programele automate
(instincte şi predispoziţii) de a se materializa în acţiuni şi decizii. De
exemplu:
Vrei să
nu vrei să mănânci o îngheţată
(pentru că te preocupă silueta) şi atunci nu o mănânci.
Vrei să
vrei să citeşti o carte, şi o
citeşti (aici nu e niciun conflict, dar poate fi expresia unei reflectări mai în profunzime de tipul „îmi place să citesc, îmi vine natural să o fac, iar în
acelaşi timp vreau să am dorinţa asta în continuare”).
Vreau să nu vreau să înjur (îmi stă pe limbă un
cuvânt obscen, dar vreau să fiu o persoană decentă în exprimare)
Vreau să nu vreau să văd un film în seara asta (am
altă treabă, trebuie să fac o traducere…never
mind I’m actually doing something else right now :P).
Ţi-e clar, da? Îţi place teoria? Crezi că are
sens? Sau ne complicăm inutil cu dorinţe despre dorinţe când conceptul de
auto-control ar fi poate mai potrivit şi cu o mai mare putere explicativă? În
plus, este dorinţa de ordinul II o adevărată dorinţă din punct de vedere
psihologic? Nu cumva avem mai degrabă două dorinţe contradictorii şi,
când decidem, pur şi simplu una dintre ele este mai puternică decât cealaltă?
Vrei să mănânci îngheţată dar vrei şi să slăbeşti şi în acest moment a doua
câştigă şi tu reuşeşti să te abţii. Mâine e posibil să mănânci acea îngheţată,
mai ales dacă intri în magazin să-ţi iei legume şi brânză degresată dar, stând
la coadă la casă, vezi frigiderul ăla atât de aproape de tine şi, fără să-ţi
dai seama, ai şi pus mâna pe un TOP GUN Cheesecake cu migdale şi aromă de
mascarpone…so much for your free-will and
welcome to the real, nudging world!
După cum ţi-ai dat seama, am niscaiva probleme cu
teoria lui Frankfurt. În definitiv, îi explicam şi prietenului meu, de ce ar
consta liberul arbitru în dorinţele de ordinul II? Nu este o limită arbitrară?
Dacă o conştiinţă într-adevăr superioară ar trebui să-şi întemeieze deciziile
pe dorinţe de ordinul III, superioare celorlalte? Pare
complicat, dar nu e chiar aşa. De exemplu:
Vreau să
înjur- dorinţa de ordinul I
Vreau să
nu vreau să înjur- dorinţa de
ordinea II motivată de o valoare, nu vreau să fiu genul de persoană care înjură
ca-n codru.
Vreau să
nu vreau să nu vreau să înjur-
dorinţă de ordinul III, pentru că în acelaşi timp am citit studiile amintite,
am înţeles că înjurăturile eliberează nişte opioide de care am mare nevoie acum
şi, dorind să fiu acea persoană raţională care ia în serios psihologia
ştiinţifică, decid că dorinţa de ordinul II (de a nu înjura) este nefondată,
puerilă, deci aleg să acţionez împotriva ei.
Damn
it!
Ah, şi tot nu ţi-am explicat de ce sunt plină de
draci! Regret amarnic faptul că i-am povestit acelui prieten teoria dorinţelor
de ordinul II!
Astăzi mă plângeam tot lui la telefon că am de
tradus ceva pentru serviciu până luni. Da, aş fi putut să termin dacă mă apucam
mai devreme, dar, cum am o relaţie specială cu timpul (ce vrei, cică ar fi
specifică femeilor din zodia mea!), nu am făcut-o şi va trebui să lucrez şi în
week-end.
- Sper că
vrei să-mi propui să te ajut…îmi spune el.
- Nici prin cap nu-mi trecuse! Dar văd că ţi-a
trecut ţie! Acum, dacă tot ai adus vorba şi eşti drăguţ…aş putea să-ţi trimit
câteva pagini!
- Andreea,
vreau să te ajut!
- Da?
Mulţumeeeesc! Păi în acest caz…
- Stai
aşa! Nu o să te ajut!
- Păi
cum?
- Păi vreau să te ajut, dar ştii teoria cu
dorinţele, mi-ai vorbit despre ea! Am şi o dorinţă de ordinul II, pe lângă
imboldul de a te ajuta. Vreau să nu
vreau să te ajut! Ai avut tot timpul din lume să traduci, nu e corect să
îmi pasezi mie acum sarcinile tale şi eu să-ţi sar repede în ajutor! Şi te rog
eu frumos să nu mai insişti, pentru că mi-e teamă că o să cedez! Nu vreau să mă
convingi! Pe urmă o să spui despre mine că sunt un animal fără liber arbitru,
care nu-şi poate îndeplini dorinţele de ordinul II!
Ce-am făcut, Doamne?! Ce mi-a trebuit să-l
pomenesc pe Frankfurt, arză-l-ar focul să-l ardă trei eternităţi de-cum încolo!
Şi acuma cum o dreg? Auzi la el, nu vrea să-şi
urmeze impulsul natural de a mă ajuta! Cică nu e un animal fără liber arbitru!
Dar oare l-aş putea convinge că este un Supra-Om? Un superman care nu se opreşte la dorinţele de ordinul II şi va vrea
să nu vrea să nu vrea să mă ajute? Aşa să ne-ajute Sfântul Duh Cel Înţelept!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu