"Toi, tu lui balances des vers, des métaphores, c'est comme si tu lui rengainais une bombe atomique"

Am zis ca dupa ultimele trei articole aparent morbide va urma ceva tonifiant, insa am uitat ca viata e ironica si surprinzatoare. Ce crezi ca mi-a scos in cale in seara asta? Un glioblastom inoperabil! La film, nu e cazul (inca) sa imi trimiti o jerbera virtuala. "Oprit din drum" (Halt auf freier Strecke), in regia lui Andreas Dresen, este povestea unui barbat in jurul varstei de patruzeci de ani care afla ca are cancer (tumora intracraniana) si ca ii raman doar cateva luni de trait. Si de aici inainte privesti ca prin gaura cheii la suferinta si degradarea (fizica si cognitiva) a unui om care incepe sa uite lucruri, are dificultati tot mai mari sa vorbeasca sau sa se orienteze spatial, confunda camera fiicei sale cu toaleta, se ocupa de aranjamentele funerare, consulta diversi terapeuti (si primeste replici precum "Trebuie sa te imprietenesti cu boala. Este un semnal sa te opresti si vezi ce nu merge bine in viata ta"- how nice, except that it seems to be a little too late). Se enerveaza ca nu mai intelege instructiunile cand vrea sa monteze patul baiatului, incearca sa le spuna sotiei si copiilor cateva cuvinte de Craciun dar nu reuseste sa incheie nicio propozitie, ajunge imobilizat la pat. In final este salvat miraculos, datorita medicinii alternative (nu, nu este!).

Si pentru ca imi era greu sa ma desprind de pe scaun, am ramas si la urmatorul film : "Dans la maison", regizat de Francois Ozon. O intriga fantezista cu un profesor de franceza plictisit (cronic nemultumit de banalitatile pe care i le scriu elevii in lucrari) si un elev cam dubios care incepe sa redacteze eseuri inspirate din viata unui coleg. Lucrurile scapa de sub control, nu am inteles mare lucru, de fapt am adormit si m-am trezit doar la sfarsit. Exista si piesa de teatru la TNB, "Baiatul din ultima banca", dar las-o balta, mai bine faci altceva.

Acum, ca tot sunt odihnita, mai urmaresc niste prelegeri pe coursera. Presupun ca stii platforma de cursuri online gratuite oferite de diverse universitati  straine, cateva dintre ele mai bine cotate decat cele autohtone. Poti incerca si tu "Genes and the Human Behavior" (https://www.coursera.org/course/genes), am aflat cateva chestii inedite din videoclipurile si materiale aferente: de exemplu, cum si mustele (masculii) se imbata atunci cand sunt respinse de partenere (http://blogs.scientificamerican.com/science-sushi/2012/03/15/flies-drink-upon-rejection/), cum e cu vasopresina, ce inseamna genopolitics (http://www.magazine.utoronto.ca/leading-edge/genopolitics-peter-loewen-genetics-and-political-viewpoints/), de ce nu mai este necesar ca selectia naturala sa favorizeze inteligenta ridicata (http://www.guardian.co.uk/science/blog/2012/nov/12/pampered-humanity-less-intelligent) sau cum creeaza stresul disfunctii erectile (http://greatergood.berkeley.edu/article/item/how_to_relieve_stress - excelent articol). Si sunt de abia la jumatate, vad ca urmeaza o discutie despre teoria lui Judith Harris.

De ce iti recomand eu cursuri si articole stiintifice la ora asta? Ma gandesc (visez anticipat) ca nici tu nu ai somn si cauti surse de inspiratie pentru o lucrare de licenta, o disertatie de masterat sau- de ce nu?- o teza de doctorat. 

Despre tagediile si epopeile Greciei antice, maine. Sau, daca nu, la calendele grecesti!

À Suivre...

Jucarii de la Mos Craciun. Made in China!

Ultimul articol din morbida treime viermuind de organe vandute, donate, amputate sau doar eviscerate! Dupa asta imi bag mintile (lobii parentali, occidentali si atemporali, corpul colosal, migdala si nucile, Cerberul, pedunculul foucaultian, nucleul codat, putamadre, bulbul rahitic, fornicarea cerebrala plus cativa gandaci- hai odata cu insecticidul ala!) in cutia craniana (penetrare realizata prin seringa cu care imi injectez si heroina in vena radiata) si trec la eroii greci, inspirata (bine ca nu aspirata- trasa pe nas) de un intrepid cititor cam infidel din fire (deh! genele), care m-a intrebat cum sa nu pice (e obsedat de legile fizicii) in mrejele unor fiiinte aproape nepamantene, cel mai probabil diabolice, adica perseverente si rezistente pana si la focul de pe rugul ce le era (pre)destinat.

Ai si tu un copil? Doi? Trei? Zece? O suta cincizeci (l-ai citit gresit pe Dunbar)? Du-i la Antipa, la renumita si mult hulita expozitie The Human Body. Daca nu sunt cuminti, spune-le ca ii lasi acolo, ca donatie sacrificiala intru imbunarea zeului Fabulinus. Acum m-am intors si eu! Dupa ce termin articolul ma voi adanci in contemplarea foarte profunda a unui pancreas cancerizat pe care l-am sutit din muzeu (l-am ascuns in sutien), memento mori ce ma va catapulta pe culmile extazului (sau agoniei?) clipei prezente. Erau mai multe tumori apetisante, insa mi-a fost teama sa nu ma prinda paznicul care oricum –nu stiu de ce! – ma cam luase in vizor si nu m-a slabit o secunda din stransoarea ochilor sai. Am incercat sa sustrag un plaman necrozat, dar era intr-o stare atat de deplorabila (de la tigari) incat mi s-a faramitat in geanta si s-a ales praful stelar de el, tare mi-e teama insa ca ma voi juca in viitor cu al tau- daca fumezi si nu intentionezi sa te lasi.

Mi-a placut! Nevoia mea de cunoastere a fost satisfacuta, la fel si cea de autenticitate. Am admirat indelung un corp uman cu venele, arterele, capilarele, ba  chiar si inima la vedere. „Sublima transparenta!” mi-am spus usor enigmatic si am pasit in alta incapere (ventriculara), unde am fost invitata sa joc poker pe dezbracate de alte corpuri cuprinse, post mortem, de patima jocurilor de noroc. M-am oferit sa le tratez dependenta cu un numar infinit de sedinte terapeutice, in aeternum, dar m-au refuzat elegant, spunandu-mi ca se multumesc cu dama de pica si Regina de Inima Rosie, cam hidrocefalica in versiunea lui Tim Burton. (Of, cand si cum am ajuns eu aici, ratacita printre cadavrele din Tara Minunilor? Asa-mi trebuie daca am desenat o scorbura uriasa pe trunchiul arborelui si am cazut apoi in ea, luandu-ma dupa Iepurele Alb, scapat nemancat la masa de Paste si cu ouale intregi, rosii de la stanjeneala si fierte tari, la focul mic).

So? Iti iei prichindelul de manuta impanata cu carnita si grasime si ii arati forma esentializata a corpului uman, lipsit de podoabe efemere si redus la transcendentala sa goliciune. Ti-e cumva teama ca nu vei sti ce sa-i raspunzi cand va ingaima, cu vocea putin sugrumata de emotie, „Tati, asa aratam noi pe dinauntru?” Normal ca ii spui adevarul. Daca nu te crede abtine-te totusi de la a-i face o demonstratie pe viu  („Hai sa iti arate tata ce minunatii are puiu’ mic pe sub pielea de pe burtica”)

Nu ii ascunde copilului realitate, sub pretext ca e prea mic si nu intelege! Lumea nu este dreapta (vorbim altadata despre teoria echitatii sociale si redistribuirea veniturilor- presimt ca vor iesi scantei, lucru mecanic sau proces alchimic prea putin prielnic conservarii cadavrelor de azi, fie ele si plastinate, adica pline de silicoane sensibile la incendii). Moartea exista, la fel si vertebrele lombare sau astrocitomul (tradus, in termenii lui Descartes, ca o tulburare fatala sau cancer al chakrei numarul sapte, Sahashara). Nu spune nimeni sa devii morbid si sa ii permiti sa se joace cu lopatica si galetusa la groapa de nisip din cimitir! („Tati, tati, uite inca o falanga”) Stiu, preferi jocul la ladita cu nisip (sandplay therapy), unde copilul se vindeca (prin remisie spontana) de orice trauma capatata (cadou transgenerational) pe filonul psihozei jungiene colective. Desi, cand creste, poate invata mai usor sa faca operatii matematice (scaderi) mentale, printr-un joc in aer liber, ce imbina utilul cu placutul. Iti dezvalui un truc pedagogic infailibil: il scoti la o plimbare prin cimitir, unde se va opri smerit in fata crucilor si va onora memoria venerabililor locuitori ai cartierului rezidential Bellu, coroborand datele cioplite in piatra si determinand astfel (viitor cercetator, ce mai!) varsta la care acestia si-au parasit pacatoasele trupuri atinse de tot felul de glioame si sarcoame karmice. Ai sa razi, dar la mine a functionat! Daca stau sa ma gandesc bine, a fost unul dintre rarele momente cand efectuarea de calcule in cap a corelat cu eliberarea (tot acolo) a unei cantitati suspecte de dopamina, printr-un mecanism biologic elementar, dar nu mai putin misterios si imposibil de controlat; degetele de la o mana imi ajung deci sa numar (metoda primitiva de data asta) circumstantele in care mi-a placut sa jonglez cu cifre multiple, ba chiar as putea sa amputez linistita vreo doua-trei dintre ele.

Hai sa recapitulam (apropo, am observat ca metodele mele de imbunatatire a memoriei au inceput sa dea cateva roade, fapt ce nu a putut decat sa-mi provoace  multiple si intense satisfactii, atat in hipotalamus, cat si in nucleus accumbens- parole de fMRI!). Sfatul meu (subliminal) este sa nu iti (mai) minti copilul! Nici sotia, nici amantele- se poate trai intr-o deplina armonie universala! Ai apucat sa ii povestesti despre Mos Craciun care se da cu saniuta prin vazduh? Too bad! Ce va gandi cand va afla ca l-ai fraierit? „Tati minte. Mos Craciun nu exista. Tati nu este de incredere. Nu il mai cred pe tati. O sa ma indoiesc de fiecare cuvant pe care mi-l va mai spune. Dar el nu va sti asta, nu are rost, l-as face sa sufere. Insa eu voi verifica totul, de unul singur.” De fapt, stii ce? Poate ca ii vei face astfel un serviciu, orientandu-l de mic spre gandirea critica si stiintifica. Poate, sa nu uitam de heritabilitatea relativ inalta a curiozitatii (majoritatea copiilor sunt mintiti in acest mod, dar putini dintre ei vor gandi asa). Copilul tau deci se transforma acum intr-un mic sceptic, obligat fiind sa distinga permament intre: ce este adevarat din ce spune tati, ce nu este adevarat, dar tati il minte ca ar fi, ce nu este adevarat dar tati nu stie nici el ca e fals. Este o mare diferenta intre cele doua neadevaruri. Nu ii spune lucruri in care nu crezi. Probabil ca minciuna ta nu ii va afecta personalitatea a la longue, dar cu siguranta cineva sau ceva va avea de suferit. Cine? Relatia voastra!

E momentul sa ma intorc de pe taramul mortilor in lumea reala, acolo unde ma asteapta un palarier (nebun, cum altfel?) dornic sa imi explice, la un ceai, teoriile lui cam bizare si flexibile legate de temporalitate. Ia sa vedem, reuseste sa imi omoare timpul? Down the rabbit hole...

Studiu de caz. Sau de gen

Asa de rau imi pare ca am apucat sa iti spun ca revin cu exceptiile alea! Cine se gandea ca aceasta dimineata va incepe minunat, cu multe persoane dragi invitandu-ma sa facem tot felul de lucruri placute impreuna. Promisiunea este insa promisiune (un fel de nudge auto-impus), asa ca hai sa vedem repede (adapteaza-te din mers!) cand si unde paternalismul libertarian nu mi se mai pare gresit din punct de vedere moral.

Ghicesti, ca sa scap si eu de grija? Unde? In cabinetul meu, desigur! Cand? Pai cand vii tu la mine sa te ajut sa rezolvi o problema, atunci! De ce? Pentru ca daca m-ai cautat si ai intrat pe usa mea presupun si eu, printr-un rationament logic ce se numeste inferenta catre cea mai buna ipoteza, ca vrei sa faci o schimbare sau ca esti intr-o sitiuatie dificila si momentan nu poti depasi acest impas de unul singur. Mai mult decat atat, ma investesti cu o oarecare autoritate, adica ai incredere in expertiza mea si esti convins ca voi actiona in interesul tau. Poate nici nu te intereseaza prea mult sa stii ce metode voi folosi, scopul tau este sa iti rezolvi problemele (eventual fara sa descoperi altele in acest proces) si sa devii autonom in cel mai scurt timp, adica sa fii capabil de a implementa solutiile de unul singur, in afara cabinetului meu. Stabilim impreuna obiectivele si ne ocupam sistematic de ele. In acest proces este foarte posibil ca, in functie de natura problemelor discutate, eu sa fac apel la ce am invatat prin cartile de specialitate sau la grupurile de dezvoltare personala. Inclusiv la nudge-uri. Imi spui ca esti deprimat, ai ajuns la concluzia ca viata nu merita traita si nu stii ce ar trebui sa faci? Ma asigur in primul rand (atat cat pot) ca nu ai de gand sa te sinucizi si pentru asta iti voi propune chiar ceea ce se numeste un contract al lui Ulise- un fel de garantie ca atata vreme cat esti in terapie nu vei incerca sa iti iei viata. Daca imi vei spune ca suicidul este o problema filosofica importanta ce nu trebuie expediata din start ca fiind „out of the question” iti voi aduce aminte ca esti la psiholog, ceea ce inseamna ca ai nevoie de ajutor tocmai pentru a-ti trai viata intr-un fel cat mai implinitor; vrei de fapt sa te lamuresti asupra aspectelor etice si transcendentale ale sinuciderii? du-te la un consilier filosofic, nu la mine! Esti dependent de etnobotanice? Normal ca te voi inghionti sa renunti la ele. Suferi de agorafobie si nu mai iesi din casa, iar eu am acceptat sa fac terapie la domiciliul tau? Iti dai seama ca voi incerca toate metodele de a te scoate naibii afara din casa, ca doar nu am venit sa iti fac un ceai si sa-ti citesc o poveste de noapte buna. Pe de alta parte, nu te voi obliga sa faci nimic fara ca tu sa iti exprimi acordul (fie el si implicit hihi). Nici nu imi voi propune, observand la tine niste comportamente disfunctionale (altele decat cele pentru care am inceput terapia) sa ma ocup si de ele, inainte de (sau fara) a discuta acest lucru cu tine. Pentru a reusi acest lucru, este important ca eu sa fi trecut prin propriul proces de dezvoltare personala, astfel incat sa imi cunosc limitele, slabiciunile sau tiparele dezadaptative, sa fi lucrat cu ele si sa nu le dau voie sa apara in relatia noastra terapeutica. Astfel, putem fi siguri amandoi ca actionez intr-adevar in cel mai bun interes al tau si ca aplic toate tehnicile terapeutice de care dispun strict in scopul de a-ti activa resursele interioare necesare depasirii situatiei problematice care te-a adus, providential, la mine.

Te-ai lamurit? Bine, acum pot sa plec si eu, avand constiinta impacata. Dar stii ceva? Am prins gustul de a-ti scrie, asa ca mai stau putin. Ai inteles pana acum ca este legitim sa folosesti in cabinetul tau actual sau viitor (presupun ca visezi sa devii terapeut, de-asta citesti bloguri de psihologie) acele nudge-uri descrise de Thaler si Sunstein in cartea lor. In cabinet, da? Doar acolo. Stiu, nu era nevoie sa precizez, oricum nu ti-ar fi trecut prin cap sa le aplici in relatiile personale, de exemplu. Dar vreau sa iti propun o situatie ipotetica in care sa iti exersezi intuitia psihologica, tradusa ca abilitatea de a realiza predictii cat mai amanuntite referitoare la emotiile, reactiile si comportamentele celor din jurul tau, in diverse situatii.

Ai o prietena (o amica). Acum cateva luni s-a imbolnavit (ceva la ficat), iar doctorii i-au spus clar ca daca nu se opereaza cat mai repede problema se va agrava, riscand chiar sa ii puna viata in pericol. Cum tipa nu prea le are cu matricile progresive Raven, a refuzat intial interventia chirurgicala si s-a indreptat spre un tratament homeopat, prescris de un nene pe care l-a gasit in revista „Povestiri adevarate”. I-ai spus parerea ta despre apa cu memorie, insa ti-a raspuns ca nu le stii tu chiar pe toate si ca ea are incredere ca pastilele alea o vor salva de la cutit. Ai lasat-o in pace, dar nu puteai sa nu observi ca se simtea tot mai rau, iar analizele nu erau deloc imbucuratoare (dar ea credea ca nu sunt relevante, nu a fost suficient timp sa se vada efectele). Vazand ca a ajuns sa ii fie rau dupa fiecare masa, nu ai mai suportat si ai hotarat sa actionezi. Doar ca ai uitat sa ii spui si ei. You nudged her. Adica te-ai transformat intr-un arhitect al alegerilor: i-ai oferit toate parghiile de care avea nevoie pentru a lua cea buna decizie, in interesul ei. Nu insist asupra metodelor folosite pentru ca, cine stie? daca iti dau idei? Nu ma intelege gresit! Ea singura s-a dus la spital si a cerut sa fie operata, tu doar ai sustinut-o, lasandu-i toata libertatea. Numai ca ei ii lipseau niste date. Pe care tu le aveai. Si pe care ea, mai tarziu, le-a aflat. A inteles ca decizia pe care a luat-o nu a fost atat de libera pe cat isi imagina. Stie ca a fost spre binele ei sa se opereze dar ar fi preferat, poate, ca tu sa nu te fi ascuns de ea.

Exercitiul pe care ti-l propun are un dublu obiectiv: te ajuta sa consolidezi lectia pe care ai invatat-o ieri, la „cursul” meu de economie comportamentala si te provoaca sa te aventurezi pe nisipurile miscatoare ale formularii unor ipoteze si verificarii lor. Sarcina ta este sa raspunzi la urmatoarea intrebare: Cum va reactiona ea cand va afla ce ai facut? Ca sa te ajut, iti prezint mai jos cateva variante (frumos numerotate) si te rog sa atribui fiecareia dintre ele o anumita probabilitate. Raspunsul corect il gasesti la sfarsit, dar incearca sa iti stapanesti impulsul de a prelua solutia de-a gata si  gandeste-te mai bine cu mintea ta.

1. Iti este recunoscatoare, nu o intereseaza faptul ca i-ai ascuns adevarul.

2. Asa de tare s-a enervat (e temperamentala cateodata), ca s-a dus la spital si i-a cerut doctorului sa-i refaca operatia, in sens invers.

3. Ti-a dat doua palme, dupa care te-a iertat definitiv.

4. Se preface ca nu a deranjat-o, de dragul relatiei (te iubeste in secret).

5. Te iubeste intr-adevar in secret, dar tot a deranjat-o ce ai facut.

5.Aproape ca s-a convins singura ca nu a deranjat-o deloc ce ai facut. Insa se surprinde adesea cu ochii in patru, intrebandu-se la ce alte nudge-uri ar trebui sa se mai astepte de la tine. Vede un păianjen pe birou si se gandeste ca tu l-ai adus acolo, ca reminder sa mai puna si ea mana pe o carpa de praf. Se duce la frigider sa ia o bere si crede ca special ai pus dozele de Carslberg in fundul raftului, iar la vedere troneaza, ostentativ, apa plata si sucul de lamaie.

6. Ti-a marturisit cu greu sentimentele ei amestecate, iar tu te-ai aratat ranit de atitudinea ei; in primul moment s-a simtit vinovata - este foarte sensibila cand vede pe cineva suferind, mai ales daca are motive sa creada ca a contribuit si ea la aceasta stare; dupa care si-a dat seama ca asta nu schimba faptul ca si ea s-a simtit tradata cand tu ai mintit, asa ca ti-a propus sa discutati onest despre cele intamplate.

7. S-a suparat, insa nu ii plac conflictele si nu ti-a spus nimic. In schimb, a disparut fara sa iti spuna un cuvant si nu mai reusesti sa dai de ea.

8. Peste doua-trei zile te va injura zdravan! Dupa ce te face cu ou si cu otet (de care preferi? de mere e bun? Iar ouale sa fie de prepelita sau de strut?) mai vede ea.

9. Nu s-a suparat, dimpotriva! Dar insista sa iti multumeasca printr-o partida de sex recompensator.

10. Este impresionata de tot ce ai facut, iti admira ingeniozitatea si este onorata ca are un prieten asa de bun si grijuliu.

11 Te invita la cina. Te sfatuiesc sa nu mananci salata aia. Da, e nebuna si vrea sa te omoare. Iar eu iti deschid acum ochii aia si iti salvez, astfel, viata. Nu imi multumi, am si eu motivele mele!

 12 E si mai nebuna. Nu e suficient sa te omoare in stilul traditional, te va tortura cu creativitate. Hai sa iti spun la ce s-a gandit (da, odata cu practica terapeutica dobandesti abilitati de mind-reading- te invat si pe tine daca mai traim amandoi pana atunci). Stii tulburarea membrului fantoma? Pacientii carora li s-a amputat un brat sau un picior acuza dureri puternice in membrul lipsa. Cumplit, nu? Ei, dar de tulcurarea de identitate a integritatii corporale ai auzit? Este oarecum opusul primei. Pacientii cer insistent sa li se amputeze o parte a corpului sanatoasa, singura disfunctie fiind la nivel neuologic: schema lor corporala (din creier) nu accepta un picior, o mana sau un deget. Nu exista in prezent nici un tratament care sa diminueze disconfortul real resimtit de acesti oameni numiti, in literatura de specialitate, wanna-be amputees . Cand operatia este realizata se declara fericiti si par a se simti si ei in sfarsit bine in pielea lor. Exista o intreaga dezbatere referitoare la legitimitatea si etica efectuarii acestor operatii de catre medici, la cererea pacientilor suferind de BIID (body integrity identity disorder). Bun, iata cum ti-am strecurat si o lectie de neuropatologie. Ce vrea sa iti faca fata noastra? Sa te convinga, prin metode subtile (da, nudge-uri) ca nu iti mai recunosti o parte a corpului si ca ti-ar fi mai bine fara ea. Tu singur te vei duce sa te operezi. Pe urma te vei prinde ca a fost ceva in neregula si ii vei cere, spumegand, explicatii. Va flutura gingas din gene si te va anunta ca actionat in cel mai bun interes al tau. Stie cat de mult iti doresti sa traiesti o viata lunga si a aflat, documentandu-se intens, ca un nivel ridicat al testosteronului coreleaza negativ cu longevitatea. A tras concluzia ca ti-ar face o mare bucurie daca ti-ar oferi 15 ani in plus doar convingandu-te sa renunti la acea parte a corpului care este principala sursa de testosteron. Insa trebuie sa fie alegerea ta, degeaba castigi niste ani in plus daca tu nu crezi ca ti-ar fi mai bine fara testicule. Asa ca ti-ai indus BIID si...you’ve been nudged! Stie ca e posibil sa te superi, dar e pregatita: a strans cateva articole stiintifice ce demonstreaza oportunitatea acestei operatii si rationalitatea demersului intreprins de ea. Daca esti curios, citeste articolul domnului (fost) profesor Adrian Nuta, care a sintetizat, intr-un stil savuros, rezultatele tuturor acestor cercetari: http://www.adrian-nuta.ro/oua-boase-si-bobine-in-minus/

Gata, sunt destule optiuni. Deci? Care este predictia ta? Ti-am promis ca iti voi da si raspunsul. Dar, dragul meu, chiar credeai ca se poate prezice asa ceva? L’Éternel féminin, mon cher...asta e singura lectie pe care as fi multumita daca ai invata-o de la mine.

P.S. Stii, pana si Freud spunea asa: „The great question that has never been answered and which I have not yet been able to answer, despite my thirty years of research into the feminine soul, is: What does a woman want?”

Super oferta! 2 rinichi la pret de 1! Profita acum, stoc limitat!

In lunile martie si aprilie (la fel ca in octombrie si noiembrie) orasul colcaie de evenimente culturale care mai de care mai incitante.  Noroc cu aplicatia Organiser  din indispensabili (damn you, autocorrect!) indispensabilul smartphone, caci functia executiva de planificare din cortexul frontal nu ar face fata si  teama mi-e ca as incurca borcanele…pardon! bacantele. Sper din tot an(im)us-ul meu (a nu se intelege ca ma doare intr-o anumita parte a corpului - da, aceea!-  nu ma doare nimic, doar eu mi-am deaferentat singurica centrii nervosi responsabili cu sensibilitatea nociceptiva)...sper deci ca vei gasi in anima ta putere sa ierti escapadele mele periodice, rabdare (explicabila doar prin increderea in eternitatea vietilor de apoi), toleranta, corectitudine politica si poate chiar un strop de acceptare. Stiu ca ma astepti tesand penelopian sau camusian o panza pe timpul zilei, numai pentru a o desira cand vine noaptea, dovada ca nu ai citit articolul lui Dan Ariely, „Man’s search for meaning: The case of Legos” . La el am vrut sa te trimit acum, printr-o introducere menita sa-ti trezeasca curiozitatea fata de potentialul psihologiei stiintifice de a te ajuta  sa-i intelegi, motiva sau chiar (dar nu e cazul tau) chinui putin pe ceilalti: http://people.duke.edu/~dandan/Papers/Upside/meaning.pdf. De ce m-am intors (de foarte departe)? Acum, in luna mai, temperaturile ridicate, depasind inflexibilul meu prag meu de toleranta (deh! piele sensibila si subtire), au determinat niscaiva puseuri (sau panseuri) de agreabilitate ce imi dau ghiont sa  (faute de mieux) scriu pe blog. Sincera sa fiu (da bine figura asta de stil, asa-i?), nu stiu daca e vorba despre agreabilitate sau despre nevrotism...pentru ca urmeaza un articol despre rinichi, ficati, creieri…donati, vanduti sau facuti terci pe caldaram.  

Adica behavioral economics. Recunosc, sunt admiratoarea idealului renascentist, adica cred ca un terapeut bun trebuie sa fie un fel de „polymathes”, un uomo universalis sau jack of all trades adaptat, fireste, vremurilor tehnologizate in care traim (vezi James Gleick, „Informatia”- are, printre altele, un capitol dedicat meme-lor). Sa fie capabil sa isi consilieze clientii pe cele mai diverse teme, gandite, rostite, ruminate sau poate doar reprimate. Ma imbat (dionisiac, dar in sensul dat de Camille Paglia) cu speranta ca actualii si viitorii mei clienti se confrunta cu dileme kafkiene, existentiale si hamletiene, penduland firav intre a fi si a nu fi si asteptandu-ma pe mine sa inclin balanta intr-o parte sau alta (in care? depinde daca am mancat bine la micul-dejun, daca am baut o cafea calda sau rece, daca m-am spalat sau nu pe maini inainte de sedinta- pasionatii de psihologie stiu de ce, tu du-te sa mai citesti!). Da, unii chiar vin la mine chinuiti de the will to power, nihilism activ (diferit de auto-narcotizarea din nihilismul pasiv) sau de dubii privind originea (panspermica?) a lumii (exact, pictura lui Gustave Courbet, l’origine du monde!). Majoritatea insa se zbat intr-o mocirla etica, intelectuala si filosofica, fiind incapabili (impotenti- sensul nietzschean, te rog!) sa priveasca dincolo de prozaicele drame cotidiene. Ca l-a parasit Madalina, ca a inselat-o Marian, ca de ce si-o trage X cu Y (pardon! joaca X si O), ca o iubeste platonic si fara speranta pe Corina (dar nu citeste „Simpozionul”), ca e obsedata de Razvan si alte asemenea conondrums sau poate doar condroame. Cata risipa de energii vitale, deturnate de la scopul lor firesc- cunoastere si, eventual, intelepciune! Stiu, daca esti indragostit cuvintele mele te infurie si ti se par lipsite de compasiune; revino peste cateva luni, cand te asigur ca vei reciti articolele mele cu alti ochi (adica cu ai tai, ca acum ai lentile colorate sau poate ai imprumutat un ochi sau doi de la iubita ta). Daca esti in plin delir romantic, te accept si pe tine in terapie, pentru ca sunt perseverenta si nu ma dau batuta (spun Nu violentei domestice): in faza de atac (mereu mai putin de 10 sedinte) atenuez simptomul si te deblochez emotional, urmand ca in faza de consolidare (pe termen nedeterminat) sa ne ocupam de flourish- iti gasesc sensul vietii si iti definesc punctele tari si virtutile de caracter. Cu nondirectivitate, evident! Nu te lasa inselat de tonul meu incisiv! Are doar rol de priming sau de motivare. Daca ti-as spune ca „sunt ceva sanse sa reusesti prin efort personal sa schimbi cate ceva” ti-ai alege un alt terapeut si habar n-ai tu ce ai pierde (insa poti afla...citindu-l pe Seligman).

Hm...am pierdut tema articolului. O declar nula. Dar ti-am promis rinichi. Sau preferi ridichi? Ai citit povestea cu ridichea uriasa? Aia da lectie de psihologie sociala, capitolul comportament prosocial sau de psihologie evolutionista, daca preferi, sexiunea cooperare pentru obtinerea de resurse. Si tot apropo de ridichi (iar m-au inlantuit asociatiile), aici ai un studiu despre autocontrol: http://my.psychologytoday.com/files/attachments/584/baumeisteretal1998.pdf).

Observi cum te pacalesc sa citesti articole stiintifice? Si cum deleg responsabilitatea? Nu e pacaleala, e doar nudge. Si e testat, functioneaza! As fi tare bucuroasa sa stiu ca si eu contribui, atat cat pot, la distribuirea unor articole valoroase si la cresterea psihologiei stiintifice in Romania prin intermediul tau, draga cititor care iti doresti sa atingi excelenta si fugi de mediocritate in profesie. Si pentru asta sper ca esti pregatit sa  faci si sacrificii (cum ar fi sa ma citesti pe mine intr-o duminica seara). La randul meu, sunt dispusa fac multe lucruri, de exemplu sa iti atrag atentia ba prin cate un detaliu picant, ba printr-o aparenta insulta, ba cu o exagerare voita ce iti va testa spiritul discriminativ si gandirea critica.  Mai exact, ma adresez oblic lobilor tai frontali, scurticircuitand procesul prin amigdala, tehnica pe care am invatat-o, la randul meu, dintr-un manual american de behavioral neuroscience. Inca ceva: daca ai ajuns aici (ti-am dat adresa pe internet, verbal sau doar telepatic), sa stii ca esti unul dintre putinii privilegiati si te invit sa ramanem impreuna in acest cerc restrans, public, dar inaccesbil neinitatilor.

Rinichi deci. Stii si tu pe cineva inscris de ani de zile pe o lista de asteptare pentru pretioasele organe? Sau un suflet nobil dispus sa si le vanda la negru? Dar tu? Ai completat deja formularul ala prin care iti dai acordul sa devii donator in cazul in care mori intr-un accident cumplit (de masina, sunt cele mai frecvente)? In Austria 99,8% dintre locuitori sunt potentiali donatori, adica rinichii lor vor fi reciclati in cazul in care circumstantele decesului o permit. In Danemarca, procentul este de doar 4%, iti dai seama cate bunatati de organe sunt irosite de acest popor rece si egoist? Da, este ceva putred in solul Danemarcei: rinichi, ficati, plamani, bucati din pancreas si intestine. Ia te rog o pauza de cinci minute si gandeste-te cum s-ar putea explica aceasta diferenta. Astept. Nu trisa ca o sa-mi vars fierea pe tine! Bun. Diferente culturale? Ete na! Austriecii sunt inclinati, prin name-letter effect, catre  un comportament altruist? Ingenioasa ipoteza, imi place de tine, doar ca te inseli. Si nici bunii samariteni nu au migrat toti, ilegal, in patria lui Freud, cel care ne-a invatat ca niciun lapsus nu este intamplator si ca…ups! am uitat, voiam sa spun ceva despre …probabil ca nu era important. A, tot despre maruntaie. Austriecii si danezii au, in mare, valori similare si le pasa la fel de mult sau de putin de semenii lor. Exista insa si o diferenta. In Austria procedura standard se numeste „opt out policy”, adica completezi un formular in care ti se cere sa bifezi o casuta in cazul in care NU esti de acord sa ti se preleveze organele (dupa moarte, relax!).  In Danemarca vei completa un formular similar, doar ca va trebui sa bifezi o casuta in cazul in care esti de acord sa devii donator daca dai coltul (strazii) brusc si prematur- opt-in policy. Asta e tot. Se numeste optiune din oficiu si de ea va depinde vietile unor persoane pe care ai putea de altfel sa le salvezi si singur, printr-un proces deliberativ si constient, daca ai avea mintea si la altceva decat la masini, fotbal, sex si familia ta restransa. Tu insa nu stai sa reflectezi la probleme sociale, etice si filosofice, asa ca va decide statul pentru tine si rinichii tai. Ce va decide? Pai depinde in ce tara locuiesti. Ce inseamna chestia asta? Ca mediul iti poate influenta deciziile in feluri pe care nici macar nu le banuiai pana acum? Ca exista o arhitectura a alegerilor tale in care (stiu, o sa te usture!) arhitectul nu esti de fapt tu? Ca ai crezut in iluzia agentului liber? Ca esti permanent influentat sa iei diverse decizii, unele deosebit de importante, de niste factori atat de anodini precum optiunile din oficiu? Si acum ca stii asta, ce iti ramane de facut de aici incolo? Sa te agati cu disperare de ideea de libertate personala si liber arbitru si sa fii mereu in garda, comportandu-te nevrotic pentru a anticipa orice situatie in care alegerea ta ar putea fi influentata din exterior? Sa te relaxezi, impacandu-te cu gandul ca nu poti detine controlul in absolut toate aspectele vietii tale? Sau, sugerez si eu, adopti o cale de mijloc: iti stabilesti si analizezi valorile si prioritatile si iti folosesti resursele cognitive si functiile executive in toate situatiile ce au legatura directa cu lucrurile importante pentru tine, intelegand totodata ca nu esti si nu poti fi mereu perfect rational sau auto-determinat (ba nici nu ti-ar prinde bine tot timpul). Liber arbitru nu ai oricum, dar iti cresti sansele de a nu fi influentat de optiunile din oficiu (defaults), de inertie sau de calea minimei rezistentei in aspectele care conteaza pentru tine.

Ai inteles deci. Esti irational, iei adesea decizii proaste sau aleatorii, nu stii de ce le iei dar iti gasesti justificari post hoc, creierul tau opereaza cu (ne)numarate biasuri si euristici, nu ai liber arbitru, nu controlezi nici un sfert din lucrurile pe care credeai ca le controlezi (constient, prin gandire), ai un comportament riscant si uneori auto-distructiv pentru ca recompensa imediata este mai pregnanta in creierul tau decat eventualele benificii din viitor. Eu deja m-am plictisit de biasuri, efecte si iluzii, dar asta nu le face mai putin reale (hihi, da, da, iluziile pot fi reale) sau mai putin periculoase (atunci cand nu mai sunt adaptative).  Ai fi de acord sa traiesti asadar intr-un sistem politic in care statul sa preia rolul de arthitect al alegerilor, sa te impinga (fara sa te forteze!!) spre acele decizii care sunt (hmm), atentie! in avantajul tau? Richard Thaler si Cass Sunstein (consilier al lui Obama!) numesc aceasta politica paternalism libertarian. Cum poate fi implementata? Prin ceea ce cei doi autori numesc nudges sau, pe romaneste, ghionturi. Formularea unei optiuni din oficiu de tipul opt-out care sa iti creasca tie sansele de a beneficia de un transplant de rinichi este un asftel de ghiont. Tot nudge este si inrolarea pe sistemul opt-out intr-un program de pensii care sa iti garanteze un venit stabil si o cana de apa (sau vin) la batranete. Sau asezarea fructelor la cantina cat mai in fata, astfel incat elevii sa „aleaga” un meniu sanatos si echilibrat. Vorbim asadar despre niste proceduri prin care deciziile tale sunt influentate fara sa ti se ia liberatea de a alege,  in scopul imbunatatirii calitatii vietii tale.

Ti se pare corect din punct de vedere moral sa fii inghiontit inspre asemenea decizii? Da, e posibil sa iti salveze viata daca vei avea nevoie de un rinichi. Poate ca nu vei ajunge la mila copiilor cand iesi la pensie, iar nepotii tai nu vor fi obezi la zece ani pentru ca mananca numai cartofi prajiti la scoala. Mai mult, nu stiu pe unde se situeaza libertatea si adevarul in ierarhia valorilor tale. Sau de ce ai tine neaparat sa intri in asemenea detalii, cand e mai usor si firesc sa zici mersi ca vei primi un transplant datorita unui simplu nudge. Esti curios daca sunt de acord cu aceasta forma de paternalism asa-zis „libertarian”? Din punct de vedere utilitarist admit ca este o strategie castigatoare. Cu toate acestea, voi raspunde „In majoritatea situatiilor, nu este corect din punct de vedere moral”. Am si cateva argumente daca ma strofoc, dar sunt prima care recunosc ca simt ceea ce Haidt numea „moral dumbfounding” (seamana putin cu disonanta cognitiva, dar acum ne situam in planul valorilor): intutia mea morala (elefantul, mai tii minte?) imi spune ca este gresit sa folosesti nudge-uri, dar imi este destul de greu sa imi justific optiunea intr-un fel care sa imi sune mie (calaretului) convingator. Cam acelasi lucru mi se intampla cand ma gandesc la ingineria genetica, dar acolo intuitia este muult mai puternica (e gresit fir-ar sa fie, e cat se poate de gresit! e grotesc si de neconceput!) iar dorinta de a gasi argumente mai mare. Nu intru in detalii acum. Imi place libertatea (sau ce a mai ramas din ea dupa ce am inteles cum e cu procesele noastre neurale) si cred ca fiecare are dreptul sa dispuna de propria persoana in orice fel, inclusiv autodistrugandu-se. Da, imi este foarte draga tocmai libertatea negativa pentru ca vad acolo un fel de demnitate a fiintei umane, o revolta impotriva conditionarilor si o expresie clara a individualitatii si unicitatii unei persoane. Creierul nostru mostenit de la stramosii vanatori-culegatori este supus erorilor si nu luam mereu cele mai rationale decizii. Cu toate acestea, stiu ca nu mi-ar placea sa traiesc intr-o lume in care nimeni nu greseste, nu ezita, nu se comporta prosteste sau nu se lasa influentat de emotii (dar vad ca tot mai multa lume, poate si tu, petrece mai mult timp cu calculatorul sau telefonul decat cu alti oameni). Refuzul (sau dezinteresul fata de) a gandi mi se pare intr-adevar hidos. Dar inteleg prin a gandi nu doar a cantari rationalitatea optiunilor inainte de a lua o decizie, ci si a medita asupra sensului mai larg a tot ceea ce faci. Observ cum Homo Economicus incepe sa se bucure de mai multa simpatie decat Homo Sapiens si acest lucru ma ingrijoreaza mai mult decat toate biasurile ce ne caracterizeaza procesele decizionale. Nu cred ca acei „Econs” despre care vorbeste Thaler trebuie transformati intr-un ideal spre care sa tindem noi, oamenii de rand. Nu este nici posibil, nici de dorit. Identificarea erorilor cognitive, deliberarea constienta, folosirea metacognitiei si bunul contact cu procesele tale interne constituie un demers personal deosebit de important, o parte a incercarii de a te auto-cunoaste si de a trai o viata mai autentica. Demers personal, repet. Din acest motiv, paternalismul (fie el si libertarian) nu este politica mea preferata. Iar ghionturile nu sunt niste procedee – minune prin care sa-i influentezi pe oameni sa ia cele mai bune decizii pentru ei. Ca sa nu mai spun ca nu e deloc evident ce inseamna decizie in avantajul meu. In unele cazuri este usor de stabilit: este spre binele meu sa gasesc repede un donator de rinichi sau sa nu ma droghez. Dar unde tragem linia? Inghiontim oamenii spre toate actiunile care, conform studiilor stiintifice, par a fi spre binele lor? Well-being-ul coreleaza, printre altele, si cu religiozitatea. Folosim niste nudge-uri sa-i orientam pe toti inspre religie? Si daca da, spre care? Cercetam stiintific care dintre religii este asociata cu un nivel mai inalt al fericirii adeptilor sai si incercam sa le-o bagam pe gat si celorlalti? Doar ar fi spre binele lor, nu?

Alegerea de a trai intr-o lume cu minime constrangeri externe are riscurile ei. Fatale, unele dintre ele. Crezi ca obligativitatea purtarii castii de protectie de catre motociclisti este o masura indreptatita? Este de dorit ca toti motociclistii sa o poarte. Dar este corect sa li se impuna? Poate spui „Da, oamenii trebuie aparati de ei insisi cand sunt pe cale sa se auto-distruga”. Sau „Da, deoarece constituie un exemplu prost pentru altii si exista fenomenul de contagiune sociala” (ok, dar exista si libertatea personala de a rezista acestei contagiuni). Sau poti raspunde „Nu, este liber sa faca ce vrea”. Si daca ai spus „Nu”, iti pastrezi optiunea si atunci va fi vorba despre fiul tau (sau fiica, de ce nu?), in varsta de 18 ani? Nu cumva iti vei dori atunci sa existe o lege care sa il impiedice sa se urce pe motocicleta fara casca?  Nu te baza pe faptul ca l-ai educat tu astfel incat sa nu ii treaca asa ceva prin capul ala si asa inca incomplet dezvoltat (maturizarea cortexului prefrontal, „sediul” functiilor executive, este deplina abia pe la 25 de ani)! Influenta ta (cu sau fara nudge-uri) asupra personalitatii copilului tau este mult mai mica decat iti place sa crezi si poti citi despre asta pe blogul unui tanar dar experimentat psiholog, domnul Seramis Sas (articolul asta, de exemplu: http://www.sasseramis.ro/al-cui-esti-maica). A plecat deci (fii-tu, nu domnul Sas!) cu motocicleta, insotit de cativa prieteni (grupul de egali) si avand in spate o blonda cu parul stralucitor, strans lipita de muschii lui oblici externi? Auzi, dar l-ai rugat macar sa completeze formularul ala prin care sa devina, peste cateva ore, donator de organe? Of, iar sunt cinica. Stiu ca ar trebui sa trec pe tratamentul cu haloperidol, de cand aman decizia, din inertie. Intre timp urmez optiunea din oficiu si ma tratez, by default, cu …paracetamol.

PS: In articolul viitor iti spun si o situatie in care nu numai ca nu condamn „ghionturile”, ci chiar le recomand. :D Intre timp, ca sa nu te las cu imaginea creierilor imprastiati pe carosabil, iti dau un ghiont pe niste meleaguri internautice mai luminoase si mai poetice. Mai intai, blogul Sorinei Sovagau, care, nu stiu daca inspirata de exemplul filosofului utilitarist Jeremy Bentham, s-a hotarat sa scrie un testament prin care sa isi doneze corpul pentru cercetare. Nu te speria! Traieste sanatos, mananca broccoli si portocale, citeste la lumina lampii (lui Aladin?) si scrie foarte frumos: http://www.extindere.ro/2013/05/apa-din-lumina/

Si o suava poezie scrisa de Iv cel Naiv, al carui site tocmai acum nu merge (http://ivcelnaiv.ro), astfel incat ma vad nevoita sa o trascriu din…memorie (stiu niste tehnici, te invat si pe tine, dar altadata, daca nu uit intentionat):

donatoarea de organe

in fiecare zi plec incaltat in campersii mei

spre inima ta

in fiecare zi ma tin dupa urmele pasilor

de ieri

in fiecare zi ajung in acelasi

punct, apoi

ma intorc pe urmele pasilor mei

la mine.

Azi, inima ta nu mai e.

Ieri era.

Azi nu mai e.

Te rog, spune-mi ca n-ai donat-o

ca sa faci rost de bani.

Ma pis pe el de iaht.

Oxitocina, bat-o vina!

Adica increderea. Pardon, lipsa ei…Ca sa nu iti creez asteptari nerealiste, te avertizez din start ca nu urmeaza un articol despre neurostiinte, biologia creierului sau neurotransmitatori. Nici macar, intr-un context mai larg, despre radacinile (evolutioniste) si modalitatile de manifestare ale comportamentului altruist si cooperant prezent la specia umana, domeniu pe care abia acum il aprofundez si eu, cu fascinatia pe care inca mi-o permit (inepuizabilele, as vrea eu!) rezerve de zest cu care te-am vrajit data trecuta.

Iti pot spune insa ca suntem programati (nu-ti place cuvantul? normal, tot o instructiune este de vina, te predispune spre iluzia unui „sine” liber) sa fim in acelasi timp egoisti si altruisti. Ambele calitati te conduc spre diverse comportamente adaptative ce ta ajuta (sau i-au ajutat pe stramosii tai) sa te reproduci si sa supravietuiesti. Ca sa ai urmasi este nevoie sa cooperezi cu un partener de sex opus, adica sa ii intri in pantaloni, ups! am vrut sa spun in gratii – cu diacritice, nu dupa gratii! (ingratiation, e si aici o intreaga teorie din psihologia sociala, trebuie sa il amintesc pe Edward Jones, cu riscul sa te prinzi si tu in sfarsit ca folosesc de ceva timp o tehnica numita name-dropping). Adica este necesar sa construiesti o relatie bazata pe incredere. Nimic romantic, nu te ambala, iti traduc imediat: inseamna doar maximizarea sanselor tale de a investi in copiii tai si nu ai altuia sau, pentru partenera ta, speranta ca nu o vei lasa cu plozii agatati de fusta si vei pleca sa mai insamantezi (pentru siguranta, daca ceilalti puradei mor?) si alte femele tinere si fertile. Vezi ce simplu este? Intelegi care este rolul increderii? Bine, acum intervine si sofisticarea, adica strategiile tale de a forma relatii profitabile (da, astazi romantismul meu este sub nivelul marii moarte, dispozitie explicabila, la urma urmei evolutioniste, prin banalul fapt ca nu sunt la ovulatie, deci nu am nevoie sa fiu fermecatoare si sa atrag parteneri sexuali). Tot ca sa te reproduci trebuie insa sa fii si egoist, competitiv, ba chiar viclean. Nu esti singurul barbat cu care domnita aleasa de tine (in baza indicatorilor de fitness) ar putea sa faca copii. Si nu este o strategie inteligenta sa fii suportiv cu rivalii tai, cand ai face mult mai bine sa ii elimini (intelegi limbajul figurat, da?).  Vrei urmasi? Trebuie sa stii cand sa ai incredere si cand sa fii egoist. La fel si in lupta pentru supravietuire (la propriu, de aceasta data). In mediul ancestral, oamenii au invatat ca pentru a avea ce sa manance este preferabil sa se ajute unii pe altii. Si asa au inceput sa coopereze. Cei care au refuzat si au trisat au fost eliminati si au murit de foame. Pe de alta parte, au ramas in continuare si egoisti (vezi distributia resurselor in societatile moderne), si competitivi (arme nucleare iti spune ceva?) si…suspiciosi. Paranoia, forma extrema a lipsei de incredere, are si ea o ratiune evolutionista. Gandeste-te ca Ion si George sunt in padure si aud un fosnet. „Bate vantul”- isi spune, intelept, Ion si nici macar nu catadicseste sa arunce o privire in spate. „Ursuuuu!” gandeste automat, George, si a si zbughit-o in directia opusa. Nu sari la concluzii inca! Este foarte posibil ca, de aceasta data, sa fi fost doar vantul. Ambii au supravietuit. Maine la fel. Si poimaine, si peste o luna (vezi cat de generoasa sunt, le dau zile de la mine….) Dar….peste o luna si o zi sunt sanse mari ca acel fosnet sa nu mai fie produs de vant ci chiar de urs. Ion nu reactioneaza si moare, George fuge (apoi, inca sub influenta adrenalinei, se si culca cu Georgica cateva ore mai tarziu, rezultand Georgel) si traieste. Intelegi acum mai bine de ce unele erori sunt mai periculoase decat altele? Poate chiar iti poti explica biasul negativitatii singur, fara ajutorul meu (dezinteresat, ce as putea sa vreau de la tine?). Pentru siguranta (nu cumva sa te induc in eroare si sa te fac sa iti pierzi timpul pistonand o pista falsa), citeste-i pe Robert Trivers (teoria investitiei parentale) si, mai ales, pe Martie Haselton si pe David Buss- informatii valoroase despre sexual overperception by men (ah! ignoranta costa si ustura rau! De ce nu am invatat despre asta mai devreme, eventual in anul 1, daca tot am fost la facultatea aia? bila neagra ma omoara incet acum, pe masura ce scriu…), committment underperception by women (vezi, aici trebuie sa lucrezi tu, sa o convingi pe ea ca ai intentii serioase), dar si euristica schimbului social, prejudecatile la adresa altor grupuri, intr-un cuvant…EMT.

Hm…si am spus ca nu iti tin un curs de psihologie evolutionista. Nu de alta, dar de ce sa scriu un articol lung acum, in ultima zi de week-end, in loc sa pun la cale strategii reproductive infailibile? A, stiu de ce! Pentru ca sunt altruista (prin self-domestication - alta teorie interesanta) si imi pasa de spermatozoizii tai, asa ca iti pun la dispozitie niste informatii ce te-ar putea ajuta sa castigi increderea reprezentantelor sexului frumos (si capricios!).

Nu mai traim in padure! Ei, nu mai spune, de parca tu nu stiai, halal informatii prestioase! Ei bine, nu, creierul tau ( o parte din el) nu stie asta! Adica uita si reactioneaza automat in unele situatii, ca si cum ar fi inca in padure! Daca intelegi ideea asta ai inca un avantaj adaptativ acum, in prezent..Pentru ca vei putea discrimina intre optiunile tale comportamentale, astfel incat sa o alegi pe cea mai adecvata conditiilor de viata actuale. Convingerea mea este ca increderea este astazi o strategie mult mai eficienta decat opusul ei, iar pariul este ca va deveni tot mai importanta, fiind preferabila chiar si prin prisma teoriei managementului erorilor. Mass-media, din pacate, nu face insa decat sa intareasca predispozitia spre neincredere, facandu-te sa crezi ca oribilitatile de la stiri sunt mult mai raspandite decat chiar sunt si intretinand imaginea unei lumi nesigure si periculoase.

Trecand in planul psihologic, hai sa vedem ce presupozitii (cognitive) se afla in spatele lipsei tale de incredere. Voi face distinctia intre formele evidente (crase) si cele mai subtile (care nu scapa insa unei overperception, I’ve got it!). La extrema, nu ai incredere in celalalt pentru ca esti convins (nu neaparat si constient, mintea este modulara si departamentul de relatii publice, adica modulul cu care te identifici, nu stie decat ceea ce are absoluta nevoie sa stie) ca oamenii iti vor face rau. Te vor rani. Vor profita de tine. Iti vor simti slabiciunea si te vor taxa. Ceilalti sunt rai, amenintatori si egoisti. Lumea e rea, de cate ori ai auzit asta in ultimul timp? Daca asta este convingerea (si, implicit, asteptarea) ta, vei actiona in consecinta, protejandu-te anticipativ. Si vei gresi! Deoarece costurile sunt mult mai mari, iar amenintarile sunt supra-evaluate de creierul tau ramas in urma, in mediul ancestral. Te vei priva de o sursa esentiala de sens si de well-being, adica de relatiile pozitive cu cei din jur. Da, iti spun ca vei fi mai feircit si ca vei avea mai multe avantaje de toate felurile daca ai incredere in ceilalti. Ceea ce nu inseamna ca trebuie sa le dai cheia de la casa din prima zi cand i-au cunoscut, ci doar ca ai putea incerca sa nu ii (mai) privesti ca pe niste potentiali adversari, agresori sau intrusi.

Imi place sa cred despre mine ca, de cele mai multe ori, sunt la adapost de aceste forme extreme de neincredere. Adica nu traiesc cu gandul ca ceilalti sunt acolo pentru a-mi face mie rau sau ca natura omului este esentialmente negativa. Mai mult decat atat, am incredere in legi (da, si la noi in Romania) si in faptul ca majoritatea semenilor mei s-ar gandi de doua ori inainte de a-mi da in cap pe strada (cu toate astea, nu am obiceiul de a ma plimba noaptea singura prin parcuri). In principiu, sunt trei feluri mari si late de reactii pe care ma astept ca ceilalti sa le experimenteze in prezenta mea; si, pentru fiecare dintre ele, increderea este cea mai fireasca atitudine pe care as putea sa o am. Cel mai adesea, ma astept deci sa fiu relativ indiferenta (relativ pentru ca na! afecte minime exista in prezenta oricarui stimul) marii majoritati a oamenilor cu care ma interesectez. Iar daca se intampla ca cineva sa ma calce in autobuz am incredere atat ca nu a facut-o intentionat cat si ca- atentie!-  respectiva persoana nu este implicit nesimtita, neatenta, un „animal”. Mi se pare ca se uita cineva insistent la mine pe strada? Nu stiu de ce o face, dar am incredere ca nu se va manifesta agresiv; poate chiar doar se uita prin mine. Nu sunt centrul universului, asa ca nu iau personal orice remarca, nu caut vinovati (agency) pentru vremea de afara si nu am impresia ca necunoscutii (sau cunostintele indepartate) au ceva de impartit cu mine in mod special. Ca sa fiu sincera pana la capat, aceste supozitii ma si avantajeaza. E momentul sa afli un secret: sunt mai degraba introverta si nu simt nevoia sa interactionez cu un numar prea mare de persoane, mai ales necunoscute. Nici tendintele histrionice nu ma caracterizeaza (excludem cazurile speciale cand incerc si eu sa atrag atentia unuia altuia), asa ca imi este foarte usor sa cred ca ceilalti nu au nimic personal cu mine si astfel sa imi vad in continuare de activitatile mele mai solipsiste si mult mai interesante (pentru mine) decat conversatii irelevante cu oameni…irelevanti. Cu totul altfel stau lucrurile cu acele persoane de care imi pasa, dar asta este o alta poveste.

Am vazut deci prima situatie: nu am motive sa presupun ca persoanele (cvasi) necunoscute reprezinta o amenintare pentru mine, asadar am incredere in ele. Se intampla insa uneori sa fi deranjat si eu pe cineva sau ca, pur si simplu, unor oameni sa nu le placa mutra mea si sa imi comunice acest lucru. Ei bine, chiar si in aceste situatii am incredere ca respectivul isi va controla impulsul initial si nu ma va lua la bataie. De asemenea, tind sa cred ca nu isi va petrece restul scurtei sale vieti ticluind planuri sumbre de razbunare, precum contele de Monte Cristo. Adica ma astept sa fie o personalitate medie, fara prea multe note accentuate (iar curba lui Gauss ma indreptateste sa cred acest lucru). Conceptul de adaptare hedonica ma ajuta, din nou, sa presupun ca nu imi va purta pica la nesfarsit pentru nu stiu ce mic neajuns i-as fi produs la un moment dat. Am incredere ca nu este un psihopat agresiv pentru ca, de cele mai multe ori, acestia sunt deja la inchisoare. Pentru orice eventualitate, voi evita sa pun paie de foc si nu ma voi expune unor riscuri inutile. Dar nu ma voi baricada in casa in urmatoarele zile, nici nu voi privi suspicioasa in jur, asteptandu-ma sa fiu urmarita pe strada de „nebun”. In nici un caz nu voi deveni paranoica si nu voi intra in prima librarie sa caut carti despre teoria conspiratiei (desi, intre noi fiind vorba, poate nu este cea mai buna idee sa spui in dreapta si-n stanga cum nu crezi tu in astfel de prostii…). Incerc sa nu exagerez proportia unui conflict si, prin operatia logica de abductie, caut sa inferez cea mai buna ipoteza (o sa ii treaca supararea, este un om normal, extrem de improbabil sa ma agreseze). 

A treia posibilitate: cineva pare ca reactioneza pozitiv in prezenta mea, imi cauta compania, imi spune ca ii face placere sa vorbeasca cu mine etc. Am incredere ca nu are intentii rele. Pare evident? Ia gandeste-te mai bine: de cate ori ai auzit la altii „vrea sa imi intre pe sub piele ca sa se foloseasca de mine”, „ma pacaleste, vrea sa obtina el avansarea in locul meu”, „ma insala si se simte vinovat, de asta e asa de dragut si mi-a adus flori”, „imi zambeste dar pe la spate ma barfeste” sau „daca las garda jos imi va face rau”? Este, dupa parerea mea, o forma si mai flagranta de lipsa de incredere, pentru ca, pana si atunci cand celalalt se poarta plin de bunovointa la adresa ta, tu continui sa fii neincrezator, adica sa crezi ca iti vrea raul (bine, daca esti familiarizat cu biasul de confirmare, acest rationament defectuos nu te mai surprinde). Daca am un coleg nou am incredere ca nu a ajuns acolo cu scopul de a imi submina mie pozitia. Cand o prietena imi face un compliment nu ma astept ca urmatoarea miscare sa fie neaparat o cerere de ajutor iar daca totusi este, nu voi stabili o relatie de cauzalitate intre cele doua evenimente. Daca un barbat imi spune ca ma place nu trag automat concluzia „porcul asta vrea doar sa mi-o traga”. Cand cineva nu imi raspunde la telefon nu ma gandesc ca nu vrea sa vorbeasca cu mine, nici nu imi fac scenarii in care respectiva persoana a patit ceva, probabil a murit si voi primi in curand un telefon de la politie (hmm, ce mi-o fi venit?).  Daca alte femei se uita admirativ la iubitul meu incerc sa ma conving ca nu e musai ca ele sa isi doreasca sa se si culce cu el. Si, cu o ultima picatura de incredere, ma gandesc ca este chiar posibil ca el sa nu fie interesat de alte femei (bine, bine, aici am mers prea departe cu increderea, dar sa stii ca nu e imposibil: poate ii plac mai mult timbrele decat femeile, poate a introiectat morala crestina, poate este terorizat de mine sau este atat de extenuat-tot de mine- incat nu mai are niciun pic de energie pentru altele). Nu are rost sa intram in subiectul geloziei. Un singur lucru mai mentionez: daca ii spui colegei de serviciu pe care o placi „m-am intalnit ieri cu tipii de la PR si trebuia sa fi auzit ce frumos vorbeau despre tine, ma mir ca nu ai sughitat” ar fi bine sa sa stii ca, exceptie facand cazul in care este retardata, isi va da seama imediat ca remarca ta nu este un simplu comentariu binevoitor sau un fapt divers, ci un semn de interes si chiar de gelozie (ah! prea tarziu? Nu ti-ai dat seama pe moment si ti-a iesit porumbelul din gura ca din palaria vicleanului magician? Asta e, uneori intelegem doar post-hoc perlele de intelepciune cu care, candva, i-am delectat- in sensul de amuzat- pe altii.)

Nu pot sa trec mai departe fara sa subliniez cat de oribila mi se pare urmatoarea strategie, tot ca exemplu de lipsa a increderii pe premisa ca celalalt ma va rani: ai o noua partenera si tii sa ii comunici, de la primele intalniri, urmatorul lucru: „Fosta prietena m-a inselat, asa ca, intelege te rog, mi-am pierdut increderea in femei. Va dura ceva timp pana sa mi-o recapat.” Iti suna cunoscut, nu? Eu in acel moment mi-as da suav ochii peste cap si data viitoare nu m-ai mai vedea! Ce incerci tu de fapt sa faci? Sa te victimizezi sa te asiguri ca nici prin cap nu imi trece sa te mint? Sa ramai, precaut, pe margine, dandu-mi de inteles ca e prea devreme sa cer ceva de la tine? Ce inteleg eu? Ca nu ai de gand sa te implici, ca te astepti sa ma dau eu peste cap pentru a te convinge ca iti merit increderea, ca nu esti capabil sa te uiti la mine fara sa te gandesti la fosta, ca ma pui la incercare si ca nu imi vei oferi nimic pana nu te-ai convins tu ca ti-am oferit destule. Imi pare rau ca te dezamagesc si eu, dar nu e vina mea pentru ce ti-a facut fosta si nici nu sunt dispusa sa tolerez lipsa ta de incredere (adica de ce as accepta faptul ca tu presupui din start despre mine ca intentionez sa te agresez?).

Da, cred ca increderea trebuie oferita apriori celor din jur. Cel mai sanatos mod de a te raporta la ceilalti este asteptandu-te macar (vei intelege in curand de ce macar) ca ei sa nu fie direct interesati de a-ti face rau. Aceasta prima atitudine urmeaza apoi sa fie ajustata in functie de constrangerile interactiunii reale dintre tine si ei. Daca vezi ca te-au mintit sau inselat, pasul urmator este sa iti retragi increderea. Insa numai atunci. Important este asadar ca, initial, tu ai oferit-o. Ca i-ai dat o sansa celuilalt.

Raman in continuare sceptica. Pozitia mea epistemica are prea putina legatura cu increderea in ceilalti. Ca sa facem o recapitulare a unui articol mai vechi, stiu ca nu pot exclude total posibilitatea ca eu sa dorm acum; sau ca, cine stie, ne aflam in Matrix. Cu toate acestea, nu am motive sa cred ca este adevarat si ma comport de parca nu ar fi asa. Daca vrei sa ma convingi ca ar trebui sa imi ajustez comportamentul, the burden of proof iti revine tie. Intre timp, am incredere ca nu exista un om de stiinta atat de sarit de pe fix incat sa imi fi scos creierul din cap pentru a face experimente pe el (brain-in-vat, remember, sper).  Sunt la fel de increzatoare ca nu exista nici vreun zeu atat de psihopat incat sa fi creat lumea in forma in care a fost ea creata (da, ar trebui sa presupun ca dumnezeu are intentii rele, exact despre ce vorbeam). Daca tu sustii ca exista te rog sa mi-l aduci aici (pe savant sau pe zeu) si iti promit ca ii arat eu lui ce inseamna sa te tii de glume proaste, fie ele stiintifice sau divine (observi insa bucla de cauzalitate- the causality loop?) Mai cred si ca, daca ma duc la spital pentru un control de rutina, un doctor utilitarist nu va considera oportun sa ma omoare pentru a-mi folosi organele sanatoase in scopul salvarii altor cinci vieti (good deal,nu?). Razi tu, dar stii cati au pus botu’ la mitul urban cu ambulanta neagra? Si daca ma plimb pe un pod, deasupra unei cai ferate, am incredere ca strainul care se apropie nu intentioneaza sa ma arunce direct pe sina, pentru a opri trenul ce altfel urmeaza sa omoare mai multe persoane legate acolo de un alt nebun. Nici nu voi fi conectata fortat la niste aparate pentru a tine in viata pe altcineva. Nu mai intelegi nimic? Asta pentru ca nu ai citit in viata ta o carte de etica sau de responsabilitate morala, asa incat sa poti recunoaste dilemele morale prezentate de mine. Nu intru in detalii; dar nici nu am incredere ca vei citi vreodata(asta e o forma subtila, vine mai tarziu) altceva decat bloguri si articole de can-can.

Bun, am mai scapat de cativa vizitatori (alta trasatura a introversiei: nu imi plac grupurile mari; prefer lectiile particulare- nu neaparat ale lui Ombladon!). Tu de ce ai ramas? A, da. Vrei sa devii terapeut si gasesti pe blogul meu cateva teorii despre care nu ai auzit nicaieri in alta parte (nu ai stiut unde sa cauti, as putea sa iti spun, dar nu vreau sa raman chiar singura pe aici, am nevoie sa cred ca ma citeste, totusi, cineva- tu, normal!). Ce trebuie sa stie un viitor terapeut despre incredere? In primul rand, e musai sa ii faci pe clienti sa aiba incredere in tine (oricat de evitanti, anxiosi sau paranoici ar fi ei). Dar asta era evident. Mai exista aici un aspect si e foarte delicat. Cata incredere ai tu in ei? Mai mult decat atat, cata incredere ai in capacitatea de schimbare a fiintei umane? Ce parere ai despre liberul arbitru? Dar despre motivatiile interne ale personalitatii? Despre dependente? Nature versus nurture? Pe scurt, ce incredere ai tu in eficienta unui proces terapeutic? Ai mare grija ce imi raspunzi acum, deja imi pare rau ca am deschis si aceasta rana. Spui ca potentialul uman este nelimitat, ca oricine se poate schimba, deja te gandesti la niste exemple concrete (probe anecdotice, mdaa) de oameni care parca au renascut dupa cateva sedinte de terapie, intelegand, in sfarsit, cu ce au gresit mami si tati? Iarasi te trimit sa citesti! Nu stii nimic, esti un ignorant, degeaba te numesti (viitor) psiholog. Nici macar nu avem ce discuta. Good, acum chiar ca am ramas singuri. Eu si cu tine, care ai raspuns ca oamenii nu prea se schimba, ca efectele unei terapii nu sunt durabile, ca exista o anumita mecanicitate a mintii (adica a creierului) care face din orice idee de libertate o simpla utopie romantica? Aha...si mai vrei sa fii terapeut? Lasa-ma sa ghicesc, esti fascinat de morile de vant si de mitul lui Sisif (nici nu vreau sa ma gandesc la unele motivatii mai ascunse, infricosatoare- citeste „O chemare curioasa” de Michael Sussman- o lectura foarte interesanta pentru un student la psihologie, o recomand desi se raporteaza la teoria psihanalitica!). Intelegi ce inseamna caracteristici inalt heritabile? Stii ce este acela un set point? Care este procentul recaderilor printre toxicomani? Ai incredere ca femeia asta din fata ta, victima a violentei domestice, isi va parasi sotul si nu se va intoarce cat de curand in acelasi cerc vicios, asa cum indica statisiticile? Ma bucur ca esti la curent cu cercetarile din neurostiinte, psihologie sociala, evolutionista; te felicit pentru intelegerea iluziei sine-lui; insa tot nu sunt din cale-afara de optimista cu privire la viitorul carierei tale in psihoterapie. Decat daca iti plac paradoxurile si, cunoscand toate lucrurile pe care psihologia stiintifica (si domeniile conexe, interdisciplinaritatea devine un must) ti le face astazi accesibile, esti capabil in continuare de a avea in clientul tau …sa-i spunem o „incredere informata”. Da, sa intelegi rolul asteptarilor si al fenomenului de placebo, sa fii constient de ce se poate schimba (dar si ce nu!) si, cu toate acestea, sa ai incredere ca acel om va reusi sa duca o viata mai buna, mai implinitoare. Sa o ai o incredere oarecum nejustificata daca ne raportam la literatura de specialitate pe care o parcurgi (si o si intelegi, de preferat). Dar stii de ce? Pentru ca in aceeasi literatura vei gasi studii care iti arata cum credinta in liberul arbitru te face sa ai un comportament mai moral (ups! prea tarziu, nu mai pot sa cred in asta!) sau despre cum poti manipula in terapie efectul Pygmalion cu conditia, insa, ca tu chiar…sa ai incredere in pacient. Sa cunosti statisticile (am spus informat, da?) insa de fiecare data cand intra un client la tine in cabinet sa il vezi (da, pe fiecare!!) ca fiind in dreapta curbei, lucru pe care i-l vei transmite, mai mult sau mai putin constient, si lui. (Ai grija sa nu fie totusi o discrepanta majora intre resursele lui actuale si imaginea ta despre el- risti sa obtii efectul contrar, supunandu-l unor presiuni si anxietati suplimentare). Probabil ca ramasitele mele de idealism ma fac acum sa cochetez cu urmatoare idee (daca o disec, imediat iti arat cum este si ea tot o iluzie):  nu gasesti ceva extraordinar si inaltator tocmai in a iubi in continuare dupa ce ai inteles povestea cu dopamina si serotonina?; in a alege sa ai incredere in cel din fata ta desi stii ca nici macar nu puteai alege altfel (determinism, da! insa nu karmic, si nici purtator al unui sens mai larg), ce sa mai vorbim despre faptul ca nu ai nici un motiv obiectiv de a avea incredere…? (hmm, pai asa cred unii in dumnezeu, nu? in ciuda dovezilor…Corect! Dar parca e o diferenta intre a crede astfel intr-o chestie imateriala pe care nu o vei intalni niciodata si a crede in tine si in alte persoane…zic si eu…) Cum reusesti sa faci asta, sa impaci niste credinte contrarii, eventual fara a apela din nou la teoria disonantei cognitive? Nu este imposibil (veste buna, nu e cazul sa te retragi de la scoala de formare si sa te angajezi in resurse umane- reciclabile, right?). Ba chiar o faci intr-un mod firesc, fara sa iti dai macar seama. Din cel mai simplu (si, in acelasi timp, cel mai teribil) motiv posibil: nu esti unitar, esti plin de inconsistente si nu ai acces decat la o parte infima din mintea ta, la un modul care este un fel de purtator de cuvant al celorlalte module. Tu, cel care ai o oarecare identitate de sine, esti doar informatia pe care o detine purtatorul de cuvant. Iar acesta din urma stie doar ceea ce ii este necesar sa stie pentru ca tu sa traiesti intr-un mod cat de cat coerent, previzibil, adaptativ. Nu, functiile executive la apel! Iti voi vorbi intr-o alta zi (mai insorita) despre modulele lui Robert Kurzban- absolut fascinant!- deocamdata este suficient sa stii ca poti sa contii o multime de convingeri contradictorii, fiecare cu rolul ei functional, la fel cum in iluzia vizuala a patratelor gri vezi in continuare diferenta de nuanta, chiar si dupa ce ti s-a demonstrat ca sunt toate la fel (http://web.mit.edu/persci/people/adelson/checkershadow_illusion.html). Da, din acest motiv mananci acum o ceafa de porc si, in acelasi timp, iti hranesti si animalutul de companie, pe care il iubesti sincer-  m-ai omori daca ti-as sugera sa il facem musaca pentru cina. Nu spun ca nu ai incotr, ca este obligatoriu sa fie asa si ca nu poti trai fara sa mananci porcul ala (eroarea naturalista), dar cu siguranta design-ul mintii tale te predispune foarte puternic catre astfel de comportamente inconsistente. Pentru ca ai o minte modulara poti tu sa ai incredere in iubita ta si, in acelasi timp, sa ii verifici, periodic, mesajele primite pe smartphone (Kurzban compara modulele mintii cu aplicatiile inteligentului device, de-asta am tinut sa fac aceasta mentiune la tehnologia moderna).  Sau, daca te-a parasit (pentru masculul alfa din blocul vecin), intelegi acum de ce o parte din creierul tau inca mai spera si se comporta de parca ea se va intoarce (modulul suferind din dragoste este un by-product, un side-effect al lipiciului cu rol evolutionist care este iubirea romantica) iar o alta parte, cu siguranta mai inteleapta (cea care te va ajuta sa supravietuiesti), te-a pus deja sa arunci la gunoi toate amintirile si sa stergi  mesajele de la ea (cum, nu ai reusit? Naaaspa!). Daca tot ai citit asta mi-ar placea sa incetezi sa iti amplifici singur suferinta adaugand la chinul de a fi fost parasit (adica de a nu fi iubit) auto-culpabilizari si reprosuri inutile pentru felul irational, penibil, poate stupid, in care ai reactionat. Iar acum, ca ti-am gasit si justificari, am incredere in tine ca iti vei reveni, macar timpul necesar pentru a duce la bun sfarsit acest articol. Doar mai avem chestiuni serioase de abordat!

Vezi de ce este posibil sa fim in acelasi timp altruisti si egoisti? Si intelegi de ce, odata cu modificarile mediului natural (in directia unei lumi mai sigure, cu mai putine pericole la adresa supravietuirii) iti poti permite sa nu te mai temi la fel de mult de erorile de tipul II (right!) si sa ai ceva mai multa incredere? Apriori! Cel putin daca ne referim, ca pana acum, la incredere ca avand la baza cognitia ca celalalt nu ne vrea raul. Beau un pahar de apa si trec la formele mai subtile pe care ti le-am promis. Cum de beau apa si nu o vodka? Dar ce, tu crezi ca daca l-am citit pe Kahneman si am inteles euristica disponibilitatii, asta inseamna ca sunt imuna la bias-uri si ca ma lasa complet rece toate stirile de la televizor? Da, Mica a murit la 31 de ani de ciroza. Spui ca nu era alcoolica? Lerner, lasa-ma te rog in pace! Dispari! Da, te-am citit, stiu teoria ta despre lumea cea dreapta (just-world) dar intelege-ma si tu ca am nevoie sa cred ca numai cineva care a  baut la greu de cand avea doar cativa anisori ar  poate muri la aceasta varsta de ciroza! Da, un anumit modul din mintea mea refuza sa creada ca lumea asta nu este cea mai buna posibila. Din nefericire, purtatorul de cuvant a fost excesiv de curios si a aflat adevarul asta, si multe altele, pe care poate ar fi fost mai bine sa nu le afle niciodata.  

Mintea ta gandeste 90% ca un cimpanzeu si 10% ca o albina, spune Haidt intr-o carte. Iar eu merg si mai departe si iti arat cum esti doar un cimpanzeu daca nu ai incredere in ceilalti. Oamenii (ca si albinele) sunt animale sociale care nu numai ca lucreaza impreuna, dar se si ajuta unii pe altii, adica coopereaza, sunt dispusi sa isi imparta resursele si chiar sa faca cate o fapta buna fara a primi nimic palpabil in schimb (bineinteles ca le creste reputatia = fitness reproductiv sporit daca sunt altruisti si ca risca ostracizarea in cazul contrar, dar sa lasam astea momentan). Cimpanzeul, in schimb, va participa la o vanatoare in comun pentru a-si asigura hrana, va trai in comunitate cu altii, dar nu va coopera, nu va imparti mancarea si, foarte important, nu va intelege atunci cand tu il incerci sa il ajuti, aratandu-i cu degetul (pointing) o cutie plina de mancare. De ce? Pentru ca mintea lui nu ii permite sa realizeze urmatorul „rationament” elementar, de care pana si mai putin inteligentul caine (evoluand in paralel cu oamenii) este capabil: omul asta (sau un alt cimpanzeu) este gata sa imparta cu mine resursele lui, imi semnaleaza ceva intr-o directie pentru ca vrea sa ma ajute, acolo trebuie sa fie ceva folositor pentru mine. Nu, cimpanzeul este biologic incapabil de a intelege altruismul, iar De Waal este, se pare, idealist cand sustine contrariul. Am putea spune ca nu are incredere in ceilalti, corect? Mi-a venit acum ideea ca nu ar strica un experiment pe cimpanzei folosind celebrul spray cu oxitocina, o sa ii scriu lui Tomasello, poate ma ia si pe mine data viitoare cand pleaca prin locuri exotice sa studieze comportamentul primatelor. Si, apropo de spray-uri, stii cum poti sa ii faci pe oameni mai agresivi si mai rai? Manipuland dezgustul, adica utilizand the fart spray inainte de a-i ruga sa efectueze anumite judecati morale sau sa completeze un chestionar ce vizeaza prejudecatile la adresa altor grupuri (dezgustul e asociat cu ideea de puritate, de protectie impotriva contaminarii prin contact cu outsiders).

Esti si tu, cumva un cimpanzeu? Adica traiesti intr-un grup, iti platesti taxele, ai un job, nu intri in conflict cu legea, poate ai si o familie dar, printre cognitiile tale se afla si convingerea ca, desi celalalt nu intentioneaza sa iti faca rau, in nici un caz nu ar putea vreodata sa te ajute din pur altruism?  A nu avea incredere inseamna deci si a prespune din start ca nimeni nu are cum sa faca din proprie initiativa ceva frumos pentru tine. O forma si mai subtila este insa alta: nu ai incredere ca ceilalti au atins un nivel suficient de evolutie morala, emotionala si  intelectuala care sa le permita sa inteleaga anumite lucruri si sa se poarte intr-un fel responsabil si altruist. Sesizezi aroganta? Genialul Lars Von Trier cu siguranta a sesizat-o si te voi ruga acum, ca parte integranta a prelegerii mele de azi, sa te uiti la urmatoarea secventa din filmul „Dogville”, dialogul de doua minute dintre Grace (aflata intr-o comunitate rurala ce profita de ea) si tatal ei: http://www.criticalcommons.org/Members/MRobinson/clips/dogville-grace-is-arrogant.wmv/view

De ce este Grace aroganta? Paradoxal, pentru ca ii iarta pe oameni, le gaseste scuze care sa le justifice comportamentul. „Sunt doar niste fiinte umane”, spune ea si este imediat taxata de tatal sau, care ii atrage atentia cat de condescendenta este de fapt. „Dai vina numai pe circumstante. Ai aceasta idee preconceputa ca nimeni, absolut nimeni nu ar putea sa atinga inaltele tale standarde etice, asa ca ii exonerezi. Ii ierti pe ceialalti gasindu-le niste scuze pe care niciodata in lumea asta ti le-ai putea aplica si tie. Trebuie sa ai compasiune, atunci cand este cazul. Insa trebuie sa iti pastrezi propriile standarde. Le datorezi asta celor din jur. Pedeapsa pe care tu o meriti pentru transgresiunile tale, o merita si ei pentru propriile greseli. Nu este orice fiinta umana responsabila de actele sale? Bineinteles ca este. Iar tu nici macar nu le dai aceasta ocazie. Iar asta este extrem de arogant din partea ta.”

Deci intelegi care este legatura cu increderea sau vrei sa mai scriu cateva pagini pana pricepi? Cum, sunt aroganta? Condescendenta? Staaai! M-am chinuit aproape toata ziua sa scriu chestia asta si acum imi vine sa arunc documentul direct in recycle bin. Nu, nu vrei sa imi vezi fata acum! Si nu ma intreba de ce, nu am incredere ca esti suficient de empatic incat sa ma poti intelege. Dar te iert, esti si tu doar o alta fiinta umana…iar eu nu voi renunta sa postez chestia asta, desi imi dau seama cat de anapoda pica (ba chiar pastrez si titlul initial). 

Cateva exemple de neincredere subtila:

1. Ai o prietena, colega de facultate, care copiaza tot timpul de la tine. O lasi de fiecare data, nici macar nu te deranjeaza. Insa tu personal nu ai face asa ceva niciodata, crezi ca este un comportament degradant. Nu ii spui si ei; de fapt nu ai incredere in ea din doua motive: nu o crezi capabila de a actiona si altfel si, in plus, nu esti sigur ca ar mai fi prietena cu tine daca i-ai spune sincer ca nu incurajezi copiatul.
2. Esti casatorit, castigi bine, sotia ta sta acasa. Tot timpul ai incurajat-o de fapt sa stea acasa, vei avea tu grija sa nu ii lipseasca nimic. Ce se intampla? O mentii intr-o stare de dependenta pentru ca nu ai incredere ca va ramane langa tine daca se poate descurca singura. O handicapezi, ii transmiti chiar si faptul ca nu este in stare de nimic in afara de a se ocupa de casa. Sau chiar iti alegi partenere pe care sa le domini macar din unele puncte de vedere?  Incerci sa te asiguri ca nu vei fi parasit? Hmm, spui ca ai un minim de incredere in ele?  
3. Ai un prieten foarte bun care de fiecare data cand are o problema vine la tine pentru sprijin. Esti alaturi de el, reusesti cumva sa gasesti o vorba buna, o solutie, o bere, un joint, whatever. Insa cand tu esti suparat (te-a parasit iubita sau ai primit din nou o lovitura sub centura) nu il chemi si nu te duci la el. Nu ii spui nimic, decat poate dupa cateva luni, cand mortul e deja ingropat si mancat de viermi. Sau esti atat de evaziv incat clar ca nu mai intelege o iota. Si uite aici o profetie auto-realizatoare: tu nu ai incredere ca te-ar putea intelege si ajuta, deci comunici excesiv de eliptic (crezand,in aroganta ta, ca ai spus destule!), prin urmare el chiar nu pricepe, deci convingerea ta implicita este confirmata, respectivul nu merita (sic!) increderea ta.

Mai sunt multe forme, pregatisem de fapt vreo 5-6 exemple. Insa nici macar nu le mai tin minte (oboseala). In plus, sigur te-am plictisit si nu ai rezistat pana la capat. Doar nu aveai incredere in mine ca ti-as putea spune ceva interesant. Si de ce ai fi avut? Nu ma cunosti decat prin ce scriu aici. Si doar eu, in naivitatea mea, as fi putut sa imi inchipui ca este suficient.

PS: Si pentru ca tot vorbeam de incredere, care crezi ca sunt explicatiile psihologice ale senzatiei ca „asta e prea de tot, nu imi vine sa cred ca este adevarat?” Ce spui? Gasesc raspunsul intr-o carte despre probabilitati? Multumesc…