O dilemă veche de la Euthyphron

Ai chef de o nouă dilemă? Nu neapărat etică, deşi ridică o problemă interesantă ce vizează chiar originile moralităţii. Într-un dialog al lui Platon, Euthyphron şi Socrate se întreabă care sunt sursele binelui şi răului, pietăţii şi impietăţii, cum stabilesc zeii când cineva a făcut o faptă bună sau o faptă rea. Ai mai jos câteva fragmente, dar te-aş sfătui să citeşti dialogul în întregime, conţine  şi câteva pasaje picante pe care mă abţin (autocontrol sau blocaj în stadiul anal?) să le afişez aici:

"Spun, de bună seamă, că pietate înseamnă ceea ce fac eu acum: adică să urmăreşti în justiţie pe cel care săvîrşeşte o nelegiuire — fie omor, fie furt de lucruri sfinte — sau orice lucru de acest fel, chiar dacă s-ar întîmpla să-ţi fie tată sau mamă ,sau oricine ar fi; iar a nu-l da pe mîna justiţiei e o impietate; de altfel, priveşte, Socrate, ce temeinică dovadă îţi voi aduce (lucru pe care l-am mai spus şi altora) că stă în firea legii, şi a dreptăţii deci, să nu închizi ochii în faţa unui nelegiuit, oricine s-ar în­tîmpla el să fie; şi anume: toţi oamenii socotesc că Zeus este cel mai bun şi mai drept dintre zei şi toţi recunosc că el l-a pus în lanţuri pe tatăl său pentru că, împotriva dreptăţii, îşi mînca propriii săi fii; la rîndul său, chiar tatăl lui Zeus şi-a mutilat părintele din pricini asemănătoare; iar pe mine mă ocărăsc că-l dau in judecată pe tatăl meu care a călcat legea, şi astfel se contrazic in cele ce spun despre zei şi de­spre mine.

Atunci care sînt lucrurile în privinţa că­rora dacă am avea păreri deosebite, neputînd ajunge la un criteriu de apreciere, am deveni duşmani şi ne-am învrăjbi? Poate că nu-ţi vin numaidecît în minte, dar, din vorbele mele, încearcă să vezi dacă nu cumva acestea sînt dreptatea şi nedreptatea, frumosul şi urîtul, binele şi răul; oare nu tocmai acestea sînt lucrurile despre care deosebindu-ne în păreri şi neputînd ajunge la nişte criterii potrivite am ajunge duşmani?

Gîndeşte-te deci la următorul lu­cru: oare ceea ce e pios este iubit de zei pentru că e pios, sau este pios pentru că e iubit de zei?"

Este ceea ce se cheamă în filozofie dilema lui Euthyphron, reformulată în felul următor: cea ce este bine din punct de vedere moral este poruncit de zei pentru că este un bine moral sau este un bine moral pentru că este poruncit de zei?

Dacă Dumnezeu porunceşte ceva pentru că acel ceva exprimă un bine moral, asta înseamnă că îşi întemeiază decizia pe ceva din afara lui, pe o moralitate care îi este exterioară şi care există out there înainte ca el să poruncească respectarea unor principii independente de El. În aceste condiţii, poruncile divine nu reprezintă o sursă a moralităţii, ci doar o consemnare, o informare asupra a ceea ce este moral. De asemenea, Dumnezeu nu mai este autopoternic şi, mai ales, nu are nici măcar liber aribtru, câtă vreme este silit să răspândească un bine moral pe care nu l-a creat el însuşi.

Dacă ceva este bine pentru că Dumnezeu spune că este bine, atunci sursa moralităţii este bunul său plac, iar principiile morale sunt arbitrare şi orice ar putea deveni bun dacă zeii ar hotărî astfel. Atunci şi toate actele de cruzime săvârşite prin Olimp devin automat nişte exemple de moralitate pentru că zeii le practică. Dacă o cultură ar inventa (pardon, ar descoperi) un zeu care porunceşte „ucide-i pe cei care se închină altui Dumnezeu” crimele ar deveni pe loc ceva bun, o poruncă divină îndreptăţită intrinsec (cum, deja există aşa ceva? adică războaiele religioase sunt bune din punct de vedere moral?).

Am putea continua aşa la infinit, ne aflăm în plin paradox. Dar acesta nu este un articol despre credinţe, nici despre Dumnezeu, ci despre tine. Şi tu te afli, cel puţin în unele roluri din viaţa ta, în poziţie de autoritate faţă de alţii. Poate eşi părinte. Bunic. Patron. Angajat cu ceva oameni în subordine. Profesor. Preot. Duhovnic. Antrenor. Lider de echipă. Altceva.

Nu putem aborda fiecare situaţie, dar pattern-ul este asemănător. Să spunem că eşti părinte şi ai nişte prichindei pe care încerci de bine de rău să îi educi; într-un fel, chiar să îi disciplinezi, nu-i aşa? Cum faci asta? Le stabileşti nişte reguli pe care te aştepţi ca ei să le respecte. Eu te invit să te gândeşti cum le prezinţi aceste reguli şi ce motive le dai pentru ca ei să facă aşa cum tu consideri că că ar fi normal ca ei  să procedeze. Poate că de cele mai multe ori faci efortul de a le explica clar de ce este bine să se spele mâini înainte de masă, să înveţe, să se culce la o anumită oră sau să nu-i tragă fratelui mai mic un pumn în freză. Însă pot să jur şi că sunt situaţii când întrebările micuţului te aduc în pragul disperării şi că ţi-e greu şi tie să îi explici (rezonabil!) lucruri cum ar fi de ce el nu are voie să se uite la televizor pentru că te prosteşti (dar tu te uiţi în fiecare seară hm...), de ce trebuie să se culce la 10 când nu îi este somn şi nu, nu este obosit nici a doua zi sau de ce la masă cu rudele trebuie să stea acolo politicos, „frumos” şi, de exemplu, fără coate pe masă (dar ce, se dărâmă masa sau coatele lui sunt obscene?).

Poate că te-ai trezit şi tu de multe ori închizându-i gura cu replici deştepte de tipul:

-         Cât eşti la mine în casă faci cum spun eu! (ţi-a cerut el cumva să îl faci?)

-         Pentru că aşa se face! (deci trebuie să facă precum toată lumea, chiar dacă toată lumea asta habar n-are, la rândul ei, de ce face ceea ce face)

-         O să înţelegi când creşti mare (după ce că nu te ascultă şi comentează mai e şi prost, nu? iar tu nu te încurci cu explicaţii inutile)

-         Pentru că aşa vreau  eu! ( el trebuie să facă ce vrei tu, end of story)

-         Pentru că aşa e bine pentru tine! (dacă asta e tot ce îi poţi spune nu l-ai lămurit cu nimic)

-         Încetează! Vine tata acasă şi se face foc şi pară (deci tata e bau-baul iar eu trebuie să fii cuminte pentru că zbirul are obiceiul să vină acasă nervos şi să îi căşuneze pe membrii familiei)

-         Îmbracă-te ca dacă răceşti cât am eu grijă de tine mă omoară maică-ta (din partea mea n-ai decât să şi crăpi, mai bine mori de cald decât doamne fereşte să răceşti tu şi eu să o încurc).

Discuţiile de acest gen se pot transforma foarte uşor într-un joc de putere; ăla mic insistă şi nu se lasă cu una cu două (palme? glumesc!), iar tu simţi cum te trec toate transpiraţiile şi ajungi să debitezi minunile de mai sus. Frumos exemplu de argumentare, ce să-ţi spun! Iar dacă cumva el are dreptate, ai recunoaşte? Ţi-ai retrage regula în momentul în care îţi demonstrează, de exemplu, că poate să se culce săptămâni întregi la 12 noaptea şi a doua zi să fie în formă şi atent la ore? Care dintre voi este absurd în condiţiile în care el îţi demontează teoria prin argumente de bun simţ (se simte perfect şi este plin de energie chiar dacă doarme mai puţin decât copiii vecinilor), dar tu rămâi ferm pe poziţie şi îi stingi lumina în cameră la 10 pentru că „trebuie să dormi 10 ore! că eşti obosit! nu eşti? se adună, o să fii obosit peste o lună, ştiu eu, culcă-te şi nu mai comenta!”.

Ce îi rămâne de făcut unui copil care sesizează toate aceste incongruenţe şi căruia i se impun tot felul de reguli ce nu i se potrivesc, iar el practic nu are nici un cuvânt de spus (stă în casa lor...) Aici depinde şi de trăsăturile lui de personalitate. Unii vor fi copii-problemă care fac scandal peste scandal de nu e chip să te înţelegi cu ei (replica lor la „aşa vreau eu”). Alţii pot internaliza regulile şi devin nişte copii, apoi adulţi supra-adaptaţi care vor accepta orice autoritate şi nu îşi vor pune prea des întrebarea „dar care este temeiul sau măcar scopul acestor regulamente/ instrucţiuni/ prevederi?”. În fine, ar mai fi cei care, pentru a evita certurile stupide cu nişte adulţi (părinţi, funcţionari, şefi, profesori etc.) care ajung invariabil la argumentul „pentru că aşa spun eu” vor părea că sunt de acord (ce copil/ angajat/ cetăţean cuminte!) dar vor găsi pe termen lung tot felul de modalităţi de a face tot cum cred ei- nici măcar nu îi mai creditează pe respectivii că ar putea discuta şi gândi şi altfel. (Ştiu o fetiţă care era în vizită la bunici şi, rugată să mai ia „un dumicat, pentru bunicul” (aha, iată de ce trebuie ea să mănânce, nu putea bunicul să-şi bage mâncarea pe propriul gât?), a acceptat fără proteste dar jumărate de oră mai târziu, ajunsă acasă, încă avea respectivul dumicat în gură).

Ce poţi face în schimb? Să găseşti timpul, răbdarea şi înţelepciunea să îţi explici deciziile şi regulile atunci când ele îi vizează şi afectează pe cei din apropierea ta, atunci când eşti într-o poziţie de autoritate faţă de ei (altfel neavând practic nici un drept să stabileşti tu reguli pentru alţii, cel mult o faceţi împreună, de comun acord). Astfel îi încurejezi şi pe ei să procedeze întocmai, să îşi argumenteze opţiunile având siguranţa că sunt ascultaţi şi luaţi în serios atunci când punctul lor de vedere este justificat. Îi înveţi, într-un fel, dialogul socratic. Maieutica, al cărui punct de pornire este "ştiu că nu ştiu nimic". Altfel, vorbim la pereţi (sau la zei). 

PS: Pe de altă parte, poate că îţi doreşti un copil adaptat timpurilor prezente, caz în care trimite-l chiar acum să înveţe pe de rost toate informaţiile predate de domnii profesori care ştiu ei ce fac acolo cu copilul tău: