Knowing me, knowing you

„Andreea, mereu mi se întâmplă asta. Îl mai ştii pe Marian, tipul cu care mă întâlneam de câteva luni? Ei bine, s-a purtat la fel ca şi ceilalţi de dinainte. Ca Florin. Şi ca Alin. Şi ca Petre. Bărbaţii ăştia sunt ceva de groază. Mă înţeleg greşit şi fac crize de gelozie din orice fleac.  Iar eu urăsc bărbaţii geloşi. Mi-e teamă de ei, nu-i mai suport de când primul meu iubit, Nicu, mi-a dat o palmă după ce m-a văzut în maşina unui bărbat în faţa blocului. De atunci am rămas traumatizată şi nu mai tolerez comportamentele de gelozie. Dar iată că mi s-a întâmplat din nou şi cu Marian. M-am despărţit de el, gata! Nu-i nimic, am întâlnit pe cineva nou...îl ştiam de vreo trei săptămâni şi....”

Este un fragment din conversaţia reală cu o persoană a cărei identitate o voi proteja, dar ale cărei idei merită împărtăşite cu tine, în scop didactic, ca obiect de studiu. Mihaela era foarte revoltată când a vorbit cu mine despre ghinionul ei de a întâlni numai parteneri excesiv de geloşi, în ciuda faptului că ea detestă gelozia. E fată deşteaptă, ba mai are şi ceva cunoştinţe de psihologie, suficiente ca să ştie de exemplu că gelozia este o emoţie complexă, selectată evoluţionist, şi care se manifestă ceva mai intens la posesorii de cromozomi unşi cu toate alifiile, în special testosteron. Mai ştie şi că nu toţi bărbaţii sunt la fel de reactivi, de impulsivi sau de geloşi, adică există un continuum pe care se situează, având la extremă comportamentul paranoic, agresiv şi posesiv, cu risc crescut de violenţă psihică şi fizică (mergând până la crimele din gelozie, în lipsa unor abilităţi minime de auto-reglare emoţională). Mihaela ştie toate astea şi face diferenţa între un bărbat foarte gelos şi altul mai relaxat, dar observă cu stupoare (!!!) că ea-i nimereşte ca parteneri doar pe cei din prima categorie (adică de la extrema precizată). Este uimită de fiecare dată de ceea ce i se întâmplă.

Trebuie să recunosc că şi eu sunt uimită, tot de fiecare dată. Mă miră mirarea ei! Uit şi eu că suntem cu toţii predispuşi la ceea ce se cheamă the bias blind spot, care nu ţine cont nici de inteligenţă, nici de cunoştinţe, nici măcar de nivelul de sofisticare cognitivă, după cum arată Stanovich în cercetările lui despre raţionalitate. Avem nişte pete oarbe ce împiedică auto-cunoaşterea veritabilă, deci pur şi simplu nu vedem şi nu înţelegem cum de am ajuns în anumite situaţii pe care declarăm, de altfel, că le urâm.  Dăm atunci vina pe karma, pe univers sau, cel mai frecvent, pe celălalt. Uneori chiar pe legea atracţiei, ca să-i bag în seamă şi pe fanii cărţii „Secretul”. Hai să-ţi spun un secret: secretul acesta chiar există, doar că nu este un secret pentru nimeni în afară de tine cum dumnezeu reuşeşti să întâlneşti numai parteneri geloşi, de ce ai bafta să dai peste colaboratori care îţi ascund adevărul când ceva merge prost în firmă sau de ce majoritatea cunoştinţelor tale te consideră un fel de mama (sau tata) răniţilor, un umăr pe care să (se) plângă ori de câte ori s-au certat cu partenerul sau nu le stă bine părul dimineaţa.

Mihaela nu reuşeşte să-şi dea seama cum atrage în viaţa ei bărbaţi geloşi. Nu sesizează propria contribuţie. Iar în acest caz vorbesc chiar despre o dublă contribuţie la situaţie: contribuie mai întâi prin faptul că se întâlneşte în mod repetat (cine o pune?) cu parteneri mai geloşi decât media, apoi contribuie...alimentându-le ea însăşi acea gelozie. Am avut ocazia să o observ în suficiente situaţii pentru a-mi da seama că există nişte pattern-uri pe care ea le activeză şi repetă...fără a fi conştientă, de aici mirarea ei, de fiecare dată proaspătă, aş spune chiar inocentă. Acceptă de la bun început întâlnirile cu bărbaţi vizibil geloşi are grijă (inconştient) să se comporte astfel încât acea gelozie să se activeze: vorbeşte mult despre alţi bărbaţi, îşi ţine telefonul pe silenţios, iese afară din cameră când sună mobilul, închide ferestrele de facebook când apare prietenul ei...chiar dacă nu are nimic de ascuns şi nu îl înşală. Toate aceste acţiuni nu-i dau de gândit. Este convinsă că ea nu a făcut nimic care să justifice reacţiile de gelozie ale partenerilor ei. Dacă ar fi fost un caz izolat aş mai fi înţeles, dar când vezi că povesteşte aceleaşi lucruri despre toţi partenerii începi să te îndoieşti că numai aceştia sau ghinionul sunt de vină.

De ce face Mihaela aşa ceva câtă vreme susţine vehement că nu-i plac bărbaţii geloşi? Pentru că ceea ce (ne place să) credem despre noi nu este întotdeauna congruent cu realitatea. Operăm cu credinţe false sau cu impresii mai vechi, nesusţinute de dovezile din realitate. Care realitate? Comportamentul şi atitudinile ce transpar din acţiunile noastre. Autocunoaşterea cuprinde mai multe dimensiuni, iar self-reportul şi introspecţia, utile de altfel, nu sunt suficiente, adică nu au capacitatea de a ne furniza întreaga imagine. Din acest motiv Thimothy Wilson, Simine Vazire şi mulţi alţi psihologi pasionaţi de self-knowledge  (reuniţi în acest textbook) propun şi alte metode de a te cunoaşte puţin mai bine. Una este inferarea propriilor atitudini din comportament: te observi sistematic, în cât mai multe situaţii, şi tragi anumite concluzii. S-ar putea să ai surprize! Poate afirmai despre tine că nu prea te omori cu dulciurile şi nu înţelegeai de ce te îngraşi dar, odată ce ţi-ai propus să fii mai atent la ce mănânci, constaţi (cu stupoare, normal!) că nu trece zi fără să papi o prăjitură/ un corn/ o ciocolată... Brusc înţelegi de ce se acumulau kilogramele alea şi nu mai întinzi mâna automat (fără să-ţi dai seama) spre încă o bomboană, ci practici un fel de mindful eating. Sau eşti sigur că nu ai prejudecăţi faţă de femei dar realizezi că dacă te doare ceva te repezi la medici bărbaţi, eşti încordat când vezi o femeie la volan şi te deranjează dacă partenera ta nu face ciorba la fel de bună ca mama. Eşti surprins că angajaţii tăi ezită să-şi exprime punctul de vedere la şedinţe, deşi tu le-ai spus întotdeauna (atitudine explicită) că încurajezi deschiderea, sinceritatea, lucrul în echipă şi soluţiile diferite? Poate pentru că atunci când cineva a făcut asta l-ai săgetat cu o privire mai elocventă decât cuvintele (atitudine implicită), te-ai făcut că nici n-auzi sau chiar, la sfârşitul lunii, ai considerat că, pentru prima dată, nu a avut rezultate destul de bine să mai ia primă? 

Auto-observarea comportamentului este un instrument puternic pentru auto-cunoaştere deoarece îţi permite să-ţi lărgeşti câmpul vizual şi să cuprinzi şi ceea ce petele oarbe nu te lăsau să vezi: atitudinile implicite, adesea diferite de cele explicite.

Un alt instrument este feedback-ul de la ceilalţi, sau ceea ce ştiu alţii despre tine. Cum eşti văzut de cei cucare interacţionezi. Şi ei ţi-ar putea oferi nişte informaţii folositoare care în mod obişnuit îţi scapă. Cu condiţia, fireşte, să fii dispus să-i asculţi, iar această disponibilitate să fie explicită, dar şi implicită. De cele mai multe ori nu reuşeşti să-ţi actualizezi self-concept-ul sau ideile despre sine în baza feedback-ului extern pentru că favorizezi excesiv propriile intuiţii despre cum eşti tu de fapt. Accesul privilegiat pe care-l ai la conţinuturile tale mentale te poate păcăli şi, sub influenţa iluziei introspecţiei, dacă ceilalţi te văd altfel decât te vezi tu însuţi, tendinţa va fi să…te crezi pe tine, nu? Este foarte contra-intuitiv să-ţi însuşeşti opinia altora dacă ea nu este congruentă cu a ta. Suntem victimele realismului naiv şi când este vorba de auto-cunoaştere, închipuindu-ne că suntem aşa cum ne auto-percepem, end of story. Ei bine, nu suntem doar atât! Suntem şi ceea ce facem, suntem şi ceea ce ne văd alţii făcând, suntem şi acele atitudini implicite pe care nu le cunoaştem, dar care transpar din acţiuni şi devin vizibile pentru cei din jur, dar nu şi pentru noi.

Adevărata auto-cunoaştere presupune integrarea tuturor elementelor şi îmbogăţirea „bazei de date despre sine” (cea construită prin introspecţie) cu alte date, obţinute prin auto-observare şi feedback.  Poate fi un exerciţiu destabilizator  şi incomod dacă datele se bat cap în cap. Cine eşti tu de fapt? Cel care crezi sincer în egalitatea de gen sau cel care evită o părere de specialitate de la o femeie? Cea care urăşte bărbaţii geloşi sau cea care intră în relaţii cu bărbaţi geloşi şi le întreţine gelozia? Când există un conflict între atitudinile implicite şi cele explicite, care sunt cele mai relevante pentru „adevăratul” sine? Ei bine, cred că este o falsă problemă, iar pericolul constă tocmai în această încercare nevrotică de a te defini doar într-un fel. Tu „cel adevărat” nu eşti „aşa” sau „aşa”, ci cel mult „aşa” şi „aşa”.  De fapt, nici nu ştiu dacă există acel „sine adevărat” (the real you), câtă vreme fluxul mental este în continuă schimbare. Da, există anumite tendinţe, altfel testele de personalitate de tipul Big Five nu ar mai avea nicio relevanţă şi ar genera rezultate complet diferite la fiecare administrare, iar relaţiile sociale ar deveni extrem de dificile dacă ai avea impresia de fiecare dată când vorbeşti cu un prieten că ai în faţă un necunoscut. Însă dincolo de tendinţe şi predictibilitate există şi zone gri care devin albe sau negre în funcţie de situaţie, există şi complexitate (aproape ireductibilă), sub-module mentale, iraţionalitate, inconsistenţă şi incoerenţă. Vestea bună este că poţi deveni iraţional în mod previzibil şi pentru tine dar pentru asta mai întâi este nevoie să accepţi iraţionalitatea, să identifici momentele în care te porţi iraţional şi să înţelegi de ce ajungi să te porţi aşa, adică să nu mai fii surprins de ceea ce ţi se întâmplă chipurile din senin („încă o parteneră care mă minte!” , „alt coleg care mă evită!”). Este o conştientizare sporită deoarece acele atitudini implicite încep treptat să devină explicite. Le vezi! Iar dacă le vezi nu numai că te cunoşti mai bine, dar deţii ceva mai mult control asupra acţiunilor tale viitoare. Capeţi mai multă coerenţă şi consistenţă în ochii tăi şi în ochii celor din jur. Iei decizii mai bune pentru că nu mai ai simultan două agende contrarii sau, chiar dacă le ai, măcar eşti conştient de ambele, nu doar de una şi poţi decide, în deplină cunoştinţă de cauză, pe care dintre ele să o urmezi.

Revenim la Mihaela. Dacă s-ar cunoaşte ceva mai bine, probabil ar înţelege şi ea ce face (nu cum se face că) de ajunge periodic în aceeaşi situaţie. La nivel explicit detestă bărbaţii geloşi şi spune că a trecut printr-o traumă când primul ei iubit a făcut o criză de gelozie. Dar oare se poartă ea ca o persoană traumatizată care are fobie de asemenea manifestări?

În general când ai o fobie faci tot ce este posibil ca să eviţi stimulul declanşator. Sufli şi-n iaurt înainte să te frigi. Dacă ţi-e frică de câini de când te-a traumatizat unul mă îndoiesc că te vei plimba relaxat printre ei, ademenindu-i cu câte un os. Dimpotrivă, mai degrabă ai fi în stare să ocoleşti sute bune de metri doar ca să nu treci prin zona aia unde ştii că se află o haită. Dacă acest comportament natural de evitare ajunge să-ţi creeze probleme majore (nu mai ieşi din casă că te mănâncă dulăii), un terapeut bun te poate ajuta să-ţi depăşeşti fobia prin expunere in vivo, eventual chiar transformând şedinţa tradiţională într-o plimbare în parc, lucru pe care tu nu ai fi avut curajul să-l faci de unul singur.

Dacă Mihaela ar fi fost atât de traumatizată de bărbaţii geloşi, i-ar fi mirosit de la o poştă şi ar fi avut relaţii cu alt tip de parteneri, mai puţin posesivi. În plus, nu ar fi provocat tocmai ea reacţii de gelozie lăsând să planeze misterul asupra persoanei care o sună sau cu care se conversează pe facebook. La nivel implicit, sunt motive să credem că nu o deranjează atât de mult să fie victima sau ţinta geloziei masculine. Câtă vreme nu-şi armonizează cele două atitudini contrarii, Mihaela va pierde timpul angajându-se în relaţii nepotrivite şi neînţelegând mare parte din ceea ce i se-ntâmplă. În momentul în care va conştientiza contribuţia ei la situaţiile create sunt convinsă că altfel se va raporta la potenţialii parteneri geloşi şi altfel îşi va explica interacţiunile în care intră cu ei. Calitatea relaţiilor ar creşte pentru că mesajele contradictorii sau duble s-ar rări, iar când va întâlni un nou „Marian” va avea grijă să nu se repete povestea, spre binele tuturor.

I-am spus toate aceste lucruri Mihaelei, dar nu sunt sigură că va ţine cont de ele, doar ea „ştie cel mai bine” prin câte a trecut din cauza şirului de bărbaţi geloşi pe care destinul i l-a scos în cale. Asta e, nici pentru mine nu ar fi prima dată când nimeresc o persoană prea puţin dispusă să-şi pună la îndoială, constructiv, percepţiile şi credinţele despre sine. 

Problema secretarei

Să zicem că te-ai hotărât să-ţi cumperi un apartament. Ai apelat deja la o agenţie imobiliară şi, în baza unor criterii specificate de tine, aceasta ţi-a selectat 100 de oferte sau locuinţe pe care poţi începe să le vizionezi. Nu vei avea timp să le vezi pe toate, iar „regula” e că o dată ce ai vizionat un apartament şi l-ai respins nu te vei putea reveni la el, pentru că sunt şanse foarte mari să fi fost între timp vândut.  Ai idee cum ar trebui să procedezi? Ce crezi, există o strategie optimă? Când să te opreşti din căutat? Care este numărul minim de apartamente pe care ar fi bine să le vezi deplasându-te la faţa locului înainte să te hotărăşti (settle for) la cel pe care-l vei cumpăra?

Răspunsul îl găseşti în rezolvarea unei probleme matematice formulată încă din 1949 de Merril Flood şi publicată pentru prima dată în 1960, în Scientific American, de către Martin Gardner. Se numeşte „problema secretarei”, pentru că în acele timpuri nu exista termenul de asistent manager şi nici lumea nu se sinchisea prea tare de corectitudinea politică.

Vrei să angajezi o secretară şi ai un singur post disponibil. Există un număr n (cunoscut) de candidate care pot fi ordonate de la cea mai nepotrivită la cea mai potrivită. Ele se prezintă la interviu în ordine aleatorie, iar tu trebuie să le dai un răspuns pe loc: le respingi sau le angajezi. Scopul tău este, desigur, să o alegi pe cea mai bună, eventual fără să fii nevoit să susţii interviul chiar cu toate. După câte candidate ar fi safe să te opreşti şi să angajezi o secretară?

Ai la dispoziţie un număr magic, la care s-a ajuns printr-o formulă matematică. Te scutesc de detalii. 37% (din n). Dacă ai 100 de candidate cheamă 37 dintre ele la interviu şi respinge-le pe toate, apoi alege-o pe următoarea cea mai bună decât cele care au fost până atunci. Există astfel o probabilitate rezonabilă (0,37) să o alegi chiar pe cea mai cea dintre toate.

Mă crezi dacă îţi spun că această strategie optimală poate fi folosită şi dacă îţi cauţi o parteneră stabilă? Nu întâmplător „problema secretarei” este cunoscută în matematică, statistică sau economie şi drept „problema căsătoriei”, pe lângă alte câteva denumiri amuzante, cum ar fi „problema zestrei sultanului”. Da, acelaşi număr magic şi acelaşi algoritm matematic funcţionează şi dacă eşti în căutarea sufletului pereche. Poate ţi-ai făcut cont pe un site de întâlniri, te-ai trezit asaltat de oferte şi acum te gândeşti câte potenţiale partenere să respingi înainte de a o alege pe aceea.

Ei bine, ţi-am spus eu. Nu-i aşa c-ar fi păcat să iroseşti şansa de a întâlni pe cineva mai bun oprindu-te prematur la prima sau a doua persoană cu care te întâlneşti? Of, simt că nu-ţi place totuşi abordarea asta atât de pragmatică şi puţin îţi pasă ţie de ce spun Merril Flood, Martin Gardner, PeterTodd sau chiar Tim Minchin. Totuşi, în caz că te hotărăşti să încerci metoda lor şi lucrezi la o grilă de interviu, nu uita să incluzi cele două întrebări nelipsite din orice proces de selecţie: care sunt cele mai importante calităţi ale tale? dar defecte? Iar dacă vei primi răspunsul cel mai mare defect al meu este că sunt prea atrăgătoare/ sinceră/ bună la suflet…sfatul meu ar fi să treci mai bine la următoarea. 

http://www.npr.org/blogs/krulwich/2014/05/15/312537965/how-to-marry-the-right-girl-a-mathematical-solution

http://www.bestthinking.com/thinkers/dennis-lendrem?tab=blog&blogpostid=16543

Free-riding si moral hazard în psihologia cuplului

În economie, un free-rider este cel care se bucură de avantajele, resursele şi bunurile comune aflate la dispoziţia unui grup fără însă să contribuie la ele sau a împărţi şi costurile cu ceilalţi membri. Găseşte modalităţi de a se sustrage şi se eschivează sistematic de la responsabilităţi în aşa fel încât să-şi atingă scopurile cu cele mai mici costuri posibile. Pe termen lung, dacă într-un grup există foarte mulţi free-riders, resursele se vor diminua şi avantajele sau serviciile de care beneficiau cu toţii nu vor mai putea fi susţinute. Acesta este motivul pentru care la nivel de stat există instituţii de control şi sancţiuni legale pentru cei care nu-şi plătesc taxele şi impozitele, refuză să participe la cheltuielile din bloc, merg pe drumurile publice fără rovinietă, urcă în autobuz fără bilet, sar gardul să urmărească un concert sau improvizează diverse antene prin care să recepţioneze posturile de televiziune fără a plăti serviciile unui furnizor de cablu. Este un furt indirect: nu este exact ca şi cum ai fi smuls din mâna unui rocker biletul la concertul Pink Floyd de anul trecut (am şi eu frustrările mele), dar dacă ai ajuns acolo pe moca banii ăia pe care ar fi trebuit să-i dai pe bilet tot furaţi sunt, pentru că nu au ajuns în posesia formaţiei şi organizatorilor. Îmi vei spune „păi oricum nu aş fi plătit nimic, dacă nu se putea nu intram şi gata” sau „dacă tot au plătit alţii şi s-au strâns suficienţi bani, ce mai conta un spectator în plus?” Mentalitate tipică de free-riding. Ţi-a mers de data asta, însă treptat este posibil ca marile trupe de rock, nemulţumite de remuneraţie, să refuze să mai concerteze la noi în ţară sau să ceară un preţ mai mare, pe care îl vor plăti alţii, din cauza ta şi a altora ca tine.

Un astfel de comportament se poate întâlni şi în relaţia de cuplu. George şi Ana au venit la terapie pentru că au ajuns să se certe în fiecare zi pe tema şosetelor lăsate pe jos, paharului nedus în bucătărie după ce s-a golit berea din el (nu mai vorbim de spălat sau aşezat frumos în dulap), băii care se inundă de fiecare dată când George face duş...cunoşti povestea. Nu-ţi închipui că George este un îngălat care nu are nicio problemă cu dezordinea cruntă sau mizeria. Normal că nu poate sta fără haine curate, nu ar mânca dintr-o farfurie nespălată şi nici nu s-ar atinge de WC-ul sau chiuveta unei băi transformate în piscină. Totuşi, de când locuieşte cu Ana, care este, la drept vorbind, mai meticuloasă şi mai promptă în reacţii decât el, George nu mai face nimic prin casă, iar „casa” nu dă vreun semn că ar fi neîngrijită din acest motiv. Cumva, treburile domestice „se fac” fără directa lui participare, ba chiar în ciuda faptului că „are grijă” să strice în fiecare dimineaţă până şi ordinea pe care soţia lui se grăbise s-o facă în noaptea precedentă, după ce el se culcase (în patul făcut de cine?). În prima şedinţă, Ana izbucneşte:

- Nu mai suport, am ajuns sclavă la stăpân, parcă m-ar fi câştigat la belciuge. Strâng după el mai ceva ca după un copil mic. Nu mişcă un deget în casă.

George: - Şi eu m-am săturat de atâtea discuţii. Îmi caută mereu noduri în papură, se enervează pentru cea mai mică chestie, cum ar fi un tricou lăsat pe scaun. Parcă sunt un intrus în propria casă, nu ştiu ce să mai fac. Uite, i-am spus să nu-mi mai strângă pijamalele pe care nu am timp să le împăturesc frumos dimineaţa, o să le iau eu când mă întorc. Nu am cu cine mă-nţelege. Când vin acasă e ordine perfectă, dar îmi reproşează că iar am plecat şi am lăsat totul vraişte.

Ana: - Dar ce să fac? Eu nu pot trăi în mizerie. Să stau cu şosetele tale la nas până te întorci de la muncă? Să las vasele doua zile în chiuvetă până catadicseşti să pui mâna pe burete?

Un terapeut şcolit în paradigma interpretărilor psihodinamice va face câteva incursiuni în copilăria clienţilor pentru a analiza tiparul relaţiilor cu mama şi va provoca nişte insighturi „valoroase” – adică scumpe, pentru că terapia costă. Ce-ar fi însă dacă ar folosi acel timp pentru a-i ajuta pe parteneri să găsească…o soluţie? Ce soluţie, în cazul de faţă? Nu cel mai bun rezultat posibil pentru fiecare dintre ei, ci, cum spuneam şi ieri, cel mai bun rezultat date fiind circumstanţele, dorinţele şi interesele ambilor „jucători”. Pentru asta o strategie mixtă este cea mai potrivită: George va renunţa treptat la comportamentul de tip free-riding dacă (şi numai dacă) Ana va renunţa să facă totul în locul lui şi nu va mai tolera această situaţie creată, parţial, şi de ea. Va trebui aşadar, chiar dacă îi repugnă ideea, să înveţe să trăiască o zi-două cu patul nefăcut, coşul de rufe plin sau masa din bucătărie neştearsă şi să reziste impulsului de a face imediat curat. Nu neapărat toate în acelaşi timp, hai să nu depăşim un anumit prag de toleranţă. Dacă va reuşi să-şi schimbe ea strategia, George va fi obligat la rândul lui să o schimbe pe a lui şi, rămas fără lenjerie curată, va începe să contribuie la sarcinile domestice. Crezi că dacă nu ar exista controlori în autobuz ar dura mult până ar circula toată lumea fără bilet? Dacă Ana s-a obişnuit să se ocupe singură de tot ce ţine de casă, să ne mirăm că George „profită” de situaţie şi o lasă pe ea să se ocupe în continuare?

Strâns legat de free-riding este, cred eu, un alt concept din economie, hazardul sau riscul moral, adică acele comportamente riscante sau neglijente adoptate de cineva atunci când nu are mare lucru (poate chiar nimic) de pierdut. După ce ţi-ai făcut asigurare CASCO la maşină sunt şanse mari, mai ales dacă ai deja această tendinţă, să conduci ceva mai agresiv şi mai riscant decât înainte. În cazul unui accident ai garanţia că firma de asigurări îţi va repara maşina, ceea ce înseamnă că poţi ieşi chiar în câştig înlocuind piesele existente cu unele nou-nouţe. Acelaşi lucru e valabil în asigurările de sănătate, unde poţi ajunge până la auto-sabotare: de ce să ţii o dietă sau să te fereşti de alimente grase, dulci şi sărate când, în cazul apariţiei unor simptome neplăcute, vei primi un tratament gratuit fără eforturi din partea ta?

Riscul moral este un fenomen întâlnit şi în cuplurile stabile. Cu siguranţă se regăseşte în cuplurile căsătorite de ceva ani, unde certificatul şi promisiunea în faţa lui Dumnezeu că vei rămâne cu celălalt la bine şi la rău (până când moartea vă va despărţi) constituie un fel de garanţie ce-ţi permite să „uiţi” să acorzi partenerului aceeaşi atenţie pe care i-o acordai înainte, când nu era încă „al tău”, deci nu-ţi „aparţinea” cu acte în regulă. Dacă mai apar şi câţiva copii riscul de a-l pierde (cel puţin riscul perceput) scade considerabil deoarece, ca să-l cităm pe Homer, „căsătoria este precum un sicriu în care fiecare copil este un nou cui” (ţi se pare ceva în neregulă? Aa…Homer Simpson, la cine te gândeai?! :P).

Înainte să oficializaţi relaţia (care acum merge…din o(ri)ficiu), probabil aveai obiceiul să iniţiezi actul sexual printr-un preludiu prelungit, a cărui funcţie era, pe lângă dorinţa sinceră de a-i oferi ei plăcere, să o convingi de deosebitele tale calităţi de amant. Acum nu mai este nevoie să o convingi de nimic şi….surpriză! a mai scăzut parcă şi dorinţa ta de a-i oferi plăcere, te concentrezi în primul rând pe nevoia şi satisfacţia personală, care nu necesită prea multe momente de tandreţe înainte de te vedea cu…sacii în căruţă,  ca să folosesc o metaforă ce l-ar satisface şi pe Freud. Nici soţia ta nu este mai „prejos” – altădată era mai receptivă în a schimba poziţiile şi a încerca ceva nou, acum stă pe spate şi aşteaptă să termini treaba. Uită şi să stingă lumina, deci devin vizibili colăceii de grăsime acumulaţi în ultimii ani şi, în plus, se pare că i-a crescut nişte păr în locuri pe care tu ţi le aminteai cu totul altfel. Ea se plânge că nu o mai asculţi şi nu-i mai aduci flori, tu că nu mai găseşte timpul de a ieşi în oraş şi că nu a mai pregătit de mult acea prăjitură tiramisu cu care te-a impresionat la prima cină romantică la ea acasă. Pe scurt, aţi devenit amândoi neglijenţi (slackers) şi prea puţin dornici să mai faceţi eforturile de pe vremea când eraţi în perioada „de probe” sau de „cucerire”. Şi de ce aţi mai face? La urma urmei…las-o, bă, că merge-aşa. Nu e asta şi părerea ta?

Deşi este varianta comodă, sper că realizezi că nu e şi cea câştigătoare. Chiar dacă nu veţi pierde relaţia în sine şi rămâneţi împreună (dar izolaţi emoţionat într-un simulacru de mariaj) veţi pierde tocmai sensul ei: regresaţi în loc să evoluaţi, nu vă sprijiniţi unul pe celălalt în a deveni cea mai bună versiune a voastră, iar fericirea scade pe zi ce trece pentru că v-o subminaţi reciproc în loc să v-o amplificaţi. Nu întâmplător vei descoperi că eşti ceva mai fericit atunci când te afli în compania unei străine decât lângă propria soţie, chiar dacă nu se pune neapărat problema unui interes romantic faţă de cealaltă. De ce? Pentru că eşti, culmea!, mai motivat să te prezinţi în cea mai bună lumină posibilă, iar asta contribuie la starea ta de bine, poate şi datorită teoriei auto-percepţiei sau cogniţiei întrupate – nu cred că mai ţii minte, dar am scris despre asta.

Nu spun că nu o mai iubeşti pe soţia ta sau că ea nu te mai iubeşte pe tine. Dar te mai simţi iubit când vezi că ea nu-ţi mai acordă atenţie şi tratează relaţia ca şi cum ar fi ceva de la sine înţeles? Când nu mai găseşti în comportamentul ei aproape nimic care să te facă să te simţi înţeles, preţuit, valorizat, important pentru ea? Când eşti taken for granted şi mai degrabă ignorat şi tolerat decât apreciat?

În plus, s-ar putea să minimalizezi riscul ca, în ciuda bunurilor şi copiilor deţinuţi la comun, o astfel de căsnicie să se termine printr-un divorţ (majoritatea oamenilor, chiar dacă le spui că una din două sau trei căsătorii sfârşeşte aşa, îşi închipui că „asta nu mi se va întâmpla mie”). Ce fel de divorţ? Unul urât, de multe ori, pentru că şi aici se poate aplica principiul „hazardului moral”: dacă certificatul de căsătorie te făcea să ignori posibilitatea ca „cel mai rău lucru (despărţirea) chiar să se întâmple”, o dată ajuns în acel punct, un certificat de divorţ (certitudinea că nu mai e nimic de făcut şi cel mai prost scenariu s-a materializat) îţi oferă posibilitatea să devii nu doar „cea mai neglijentă versiune a ta”, ci chiar „cea mai rea versiune” pentru că acum chiar nu mai ai nimic de pierdut dacă îi arunci în faţă toate nemulţumirile, angajezi un avocat să rămâi cu casa sau te apuci să o vorbeşti de rău în faţa prietenilor comuni, rudelor, chiar a copiilor.

Pe de altă parte, despărţirea ar fi o soluţie mai bună decât continuarea în acelaşi stil. Nu şi cea mai bună. Ideal ar fi să nu ajungeţi în acea situaţie sau, dacă observaţi că vă îndreptaţi rapid (sau agale, din inerţie) spre prăpastie, să luaţi ceva măsuri. (Nu cumva o relaţie „nelegalizată” v-ar feri de acest pericol, chiar dacă sau tocmai pentru că nu ar fi la fel de securizantă?). În termeni pragmatici, poate e timpul să „renegociaţi” clauzele contractului de căsătorie şi să stabiliţi anumite reguli, precizând şi consecinţele nerespectării repetate a acestora. Sau, dacă preferi, să învăţaţi din nou să vă arătaţi recunoştinţa, grija, atenţia şi aprecierea reciprocă, în lipsa cărora iubirea pare mai degrabă o vocabulă goală. Ar mai fi câteva recomandări dar mi-e lene, las articolul în această formă, că…merge-aşa! părerea mea!

Relaţii aflate în "echilibru" (in)stabil

Câţiva cititori mai romantici mi-au scris după ce au citit articolul meu precedent să mă întrebe dacă eu chiar cred că teoria jocurilor şi alte concepte din economie se pot aplica în viaţa de zi cu zi şi, mai ales, în psihologia cuplului.

Poate ar trebui să le menajez iluziile şi să le spun că iubirea nu are nimic de-a face cu calculele, costurile de oportunitate, dinamica cerere-ofertă, aversiunea faţă de pierdere, hazardul sau riscul moral (ai certificat de garanţie extinsă la maşină? dar certificat de căsătorie?), biasul sunk-cost şi cel al status quo-ului, the endowment effect, alegerei intertemporale, stimulente (incentives) sau, săgeta-te-ar Sfantul (Cupidon), legea randamentelor  marginale descrescătoare (un alt termen fancy pentru mult-temuta adaptare hedonică).

Nu pot însă să mă prefac că toate acestea nu există mai ales că, pe alte meleaguri, matematicieni, economişti şi psihologi s-au aplecat asupra fenomenelor respective de mai bine de jumătate de secol, ba au câştigat chiar şi nişte premii Nobel pentru asta. Nu mă refer acum (numai) la John Nash sau Daniel Kahneman, în fond analiza problemelor de cuplu ocupă un loc marginal în cercetările lor, deşi nu este greu de văzut cum se pot aplica şi aici conceptele de bază. Mă gândeam însă la cei doi economişti care au primit în 2012 premiul Nobel pentru economie pentru teoria alocărilor stabile şi care au oferit numeroase insight-uri „industriei” de dating, meditând la întrebarea „cum pot fi indivizii dintr-un grup împerecheaţi când au opinii diferite despre cine ar fi cel mai bun partener?”. Cum îi cheamă? Alvin Roth şi Lloyd Shapley, dar nu mă aştept să reţii aceste nume, este mai dificil în aceste timpuri când accentul se pune pe speed-reading şi...speeed-dating.

Ca o ultimă săgeată în inima iluziilor tale romantice, te-ai întrebat vreodată care este probabilitatea să-ţi găseşti dragostea adevărată folosind ecuaţia lui Drake (nu, nu pentru agăţat, doar pentru calculat!)? Peter Backus, un londonez foarte deştept de 30 de ani a calculat-o. 0.0000034%. Şanse comparabile cu cele a găsi forme de viaţă inteligentă în galaxie. Nu este cazul totuşi să disperi! Nici să te rogi să fii răpit de un extraterestru când dormi, deşi acea senzaţie de paralizie din timpul somnului poate da naştere unor fantezii interesante! În lipsa acelei iubiri ideale îţi poţi ocupa timpul cu relaţii, chiar şi cu o căsătorie – două - trei.

Iar dacă am amintit despre căsătorie şi economie, ai auzit de cartea Spousonomics? Autoarele, Paula Szuchman şi Jenny Anderson, şi-au propus să-ţi salveze căsnicia ajutându-te să identifici corect problemele şi să le rezolvi folosind cele mai raţionale strategii. În ultimul capitol cele două jurnaliste arată ce au în comun căsătoria şi teoria jocurilor:

- în ambele există cel puţin (hihi) doi jucători

- fiecare jucător încearcă să facă ce este mai bine pentru el, dar este limitat în acţiuni de faptul că nu este singur- mai există acolo-n ecuaţie cineva (un competitor, un rival, o soţie) care încearcă, la rândul său, să facă ce e mai bun pentru el însuşi

- există strategii de cooperare atunci când cele două părţi sunt dispuse să găsească o soluţie care să fie bună şi pentru unul şi pentru celălalt, dar şi strategii „non-cooperative”, când fiecare vrea să se bucure de toate avantajele.

- în cuplu, ca şi în teoria jocurilor, strategiile non-cooperative (sau dominante) sunt extraordinar de tentate şi aproape irezistibile. Cu toate astea:

- pe termen lung strategiile de cooperare sunt cele care asigură fericirea tuturor jucătorilor (fie ei 2, 3 sau 4?…glumesc!)

Cuvintele magice sunt: „cele mai bune rezultate posibile”; nu „absolut tot ceea ce îmi doresc”, ci „tot ceea ce pot obţine” date fiind circumstanţele. Ce circumstanţe? Dorinţele partenerului. Ce poţi face? Anticipează-i reacţiile (eventual bazându-te pe reacţiile din trecut), pune-te în locul lui şi ţine cont de posibilele lui mutări atunci când iei o decizie. Exemple de dileme clasice din teoria jocurilor transferate în cuplu? Dilema prizonierului, polarizarea strategică, bătălia sexelor, free riding…fiecare este ilustrată în carte printr-un studiu de caz fictiv ce include o soluţie, adică cea mai bună strategie de dezamorsare a conflictului.

Care este strategia dominantă (nu cea cooperativă!) într-o relaţie în care niciunul dintre parteneri nu a spus încă acele două cuvinte?  Dacă ne luăm după John Nash (numai mie mi se pare amuzantă sintagma „echilibrul Nash” după ce am văzut filmul „O minte sclipitoare?”), soluţia ar fi să păstrezi în continuare tăcerea pentru a nu risca să fii respins sau chiar să se termine relaţia. Hai că ţi-am făcut şi un desen:

Strategia dominantă în care nimeni nu spune primul „te iubesc” nu este însă cea care conduce spre „cel mai bun rezultat” posibil” – fericirea romantică atunci când (sau dacă) ambii îndrăznesc să-şi mărturisească sentimentele.

În pseudo-romanul „36 de argumente pentru existenţa lui Dumnezeu” (carte scrisă de  Rebecca Goldstein, (a treia) soţie a lui Steven Pinker), Cass Seltzer se confruntă exact cu această problemă. El este psiholog preocupat de religie şi credinţă, iar Lucinda, prietena lui, tot psiholog, e specializată în…ghici ce? teoria jocurilor. Nu-i convine să fie un ignorant în domeniul iubitei sale, aşa că profită de zilele când ea este plecată la o conferinţă pentru a acumula şi el nişte cunoştinţe, nu ştiu dacă citind The Complete Idiot's Guide to Game Theory sau alte manuale de specialitate. Aşa ajunge şi el să se întrebe care sunt costurile şi avantajele în a spune primul „te iubesc”. Răspunsul îl găseşte, fireşte, în tabelul pe care îl ai şi tu mai sus. Numai că nu se mulţumeşte nici cu strategia dominantă (menţinerea status quo-ului prin tăcere), nici nu soluţia riscantă de a face teribila declaraţie în speranţa că partenera sa va „coopera”. Cum nu e nici el degeaba psiholog, are următoarea idee:

„If he shows Lucinda his little grid, it would be a way of indirectly saying “I love you” without taking the risk of saying the actual words. If Lucinda wants to accept his reasoning as a way of saying “I love you” and reciprocate, then they will keep the huge payoff of the first box on the left: Bliss × 2. But if she doesn’t want to reciprocate, then he won’t have blurted out an indiscretion that can’t be taken back. They can keep up their present relationship, maintaining the imperfect-but-preferable-to-nothing status quo. So, by indirectly saying “I love you,” Cass, or X, can possibly get the biggest payoff without risking the biggest payout.”.

Tabelul se îmbogăţeşte astfel cu o nouă strategie „câştigătoare”, denumită de personaj „echilibrul lui Seltzer”:

	Lucinda spune „te iubesc”	Lucinda tace
Cass spune „te iubesc”	Fericire x 2	Cass se simte respins
Cass tace	Lucinda se simte respinsă	Demnitate intactă, status quo păstrat, nu e nimeni fericit, dar nici respins
Cass îi arată Lucindei acest tabel	Fericire x 2	Demnitate intactă, status quo păstrat, nu e nimeni fericit, dar nici respins

Cass pare a fi revoluţionat teoria jocurilor, doar că…ei, dar nu îţi voi povesti acum toată cartea, e suficient ce ţi-am dezvăluit deja. Cât despre Rebecca Goldstein, o suspectez că s-a inspirat pentru această poveste din discuţiile cu soţul său, cel care a scris în 2007 The Stuff of Thought: Language as a Window into Human Nature, abordând tocmai problematica limbajului indirect în negocierea relaţiilor („innuendos” – am avut şi eu un articol despre asta, dar dacă vrei un rezumat îţi recomand această prezentare  video).

Revin mâine, probabil cu o nouă aplicaţie a principiilor din economie în relaţiile de cuplu. Doar nu credeai că scapi cu două articole? Sunt perfect conştientă că e foarte posibil să nu mă mai citeşti, dar…mizez (wishful thinking) pe o strategie de cooperare.

Jocuri. De fotbal, de limbaj, de strategie, de tot felul

Miercuri seară Steaua a jucat la Sofia cu Ludogorets, pornind de la un avantaj de un gol în tur. Ce s-a întâmplat probabil ştii deja. În minutul 90 bulgarii au înscris, s-a intrat în prelungiri, portarul de la Ludogorets a primit cartonaş roşu exact înainte de loviturile de departajare, iar în poartă a intrat (pentru că epuizaseră schimbările regulamentare) un jucător de câmp, fundaşul român Cosmin Moţi (ironia sorţii!). Faptul că nu era portar profesionist nu l-a împiedicat să apere două penalty-uri ale jucătorilor stelişti, aşa că Ludogorets merge mai departe în Champions League, până la care pentru Steaua e o cale-atât de lungă că mii de ani îi vor trebui şi ei probabil să ajungă.

Ai urmărit loviturile de departajare cu atenţie? Nu te întreb doar ca să învârt cuţitul în rană.  De fapt, poate că nu eşti microbist(ă) şi ţi se pare o pierdere de timp să te uiţi cum aleargă nişte bezmetici după o minge. Nici măcar nu înţelegi care e treaba cu off-side-ul. Cu toate astea, nici chiar tu nu m-ai întreba de ce la penalty jucătorii nu aruncă mingea cu mâna. Chiar aşa, de ce? Pentru că există nişte reguli. Ce fel de reguli? Din ce derivă ele? Ei bine, din jocul însuşi. Nu au un sens transcendental, ca de altfel nimic în viaţa asta. Sensul cartonaşului roşu este dat strict de contextul jocului, cum sensul unui cuvânt derivă din utilizarea lui în limbaj. Trăim într-un sistem de jocuri de limbaj (mulţumesc, Wittgenstein!) şi doar din interior extragem anumite semnificaţii...jucându-ne la rostul nostru. (pentru că, spune Kenny Rogers în fundal: If you're gonna play the game, boy, You gotta learn to play it right) Repet, e valabil pentru orice. Dacă eşti puţin atent, totul e un joc şi, obiectiv vorbind, mă îndoiesc că unele jocuri sunt, prin ele însele, mai importante sau mai pline de sens decât altele. Fotbalul este inutil? Posibil, but so is everything else...doar că pe unele le iei tu mai în serios, foarte adesea mult prea în serios, uitând că...sunt tot nişte jocuri.

„Imagine people amusing themselves in a field by playing with a ball. Throwing the ball aimlessly into the air, chasing one another with the ball. The whole time they are playing and following definite rules. Is there not also the case where we play and make up the rules as we go along?” (Wittgenstein, Philosofical Investigations)

În afara (de fapt în interiorul) jocurilor de limbaj avem o categorie aparte de jocuri...cele strategice. De ele se ocupă teoria jocurilor, care nu ştiu să fie predată la facultăţile de psihologie din ţară, deşi ar merita cu prisosinţă. De ce nu este? Poate pentru că majoritatea studenţilor (nu cumva şi a profesorilor?) nu au (şi nici nu sunt interesaţi să înveţe) noţiunile de matematică ce le-ar permite promovarea (sau predarea) acestei discipline? Da, da, matematică! Teoria jocurilor este studiul modelelor matematice aflate la baza deciziilor unor agenţi inteligenţi şi raţionali aflaţi în situaţii de conflict şi/ sau de cooperare. Jocul este chiar situaţia în care un agent raţional acţionează şi ia decizii, alegând o anumită mutare dintr-un număr de alternative. Cum alege? Luând în calcul posibilele rezultate şi, mai ales, mutările celorlalţi jucători implicaţi în jocul respectiv.

Să revenim la meciul de miercuri şi la loviturile de la 11 metri. După seria primelor şase este egalitate, 5-5. De-acum încolo ăla care ratează pierde. Trage impecabil Fábio Espinho pentru bulgari şi înscrie. Acum în faţa balonului este Cornel Râpă, se pregăteşte să şuteze. Are de ales să trimită mingea în stânga, dreapta sau…pe centru. Cum crezi că ar avea cele mai mari şanse să înscrie? Tu ce ai face în locul lui?

E drept că ar trebui să ştii nişte date. În fotbalul profesionist, un penalty înseamnă 75% şanse de gol. Portarul, chiar dacă nu are capacităţi telepatice, este nevoit să ghicească traiectoria înainte ca tu să loveşti mingea, numai aşa are şanse să pareze (bine, se presupune că nici tu nu şutezi ca un molâu ca să aibă timp să se plimbe liniştit de la un capăt la altul al porţii până ajunge balonul în preajma lui). Dacă nu ghiceşte, ai chiar 90% şanse să înscrii. În 57% din cazuri, portarul va sări în colţul din dreapta sa, pentru că ştie că, majoritatea jucătorilor fiind „dreptaci din picior”, le-ar fi mai lejer să tragă în stânga (lor). În 41% din cazuri se va duce însă spre colţul celălalt, imaginându-şi că nu vor trimite mereu balonul unde le e mai uşor, tocmai ca să încerce să-l păcălească.

Te-ai hotărât? Stânga sau dreapta? Ia stai…nu cumva ţi-a scăpat ceva? Dacă portarii sar către un colţ în 98 din 100 de ocazii…asta înseamnă că rămân în centrul porţii doar la 2 lovituri de pedeapsă din 100. În aceste condiţii, tu în acest moment ţi-ai mări şi mai mult şansele de a da gol dacă ai şuta pe centru! Totuşi, doar 17% dintre lovituri sunt trimise în acea direcţie. (Râpă a trimis în stânga, iar Moţi a apărat).

De ce doar 17%? Poate pentru că este contraintuitiv să trimiţi direct înspre portar, în mod natural eşti tentat să dai spre un colţ. Pe de altă parte, la acest nivel şi dacă ştii statisticile (doar în 2% din cazuri portarul rămâne acolo), eşti capabil să treci peste impuls şi să faci ceea ce este în interesul echipei tale – să şutezi pe centru (sigur că în timp aceste procente s-ar modifica dacă jucătorii ar începe să lovească mai mult acolo, dar acum ne închipuim că ai fost tu la balon şi acestea sunt datele din prezent).

Steven D. Levitt şi Stephen Dubner ( tipii care au scris Freakonomics) au intuit că trebuie să mai fie un factor de natură psihologică ce te împiedică să iei cea mai raţională decizie pentru tine şi echipa ta. În realitate, nu mereu interesul comun se suprapune perfect pe interesul tău, nici măcar în fotbal. Deşi este un sport de echipă, jucătorii au orgoliile lor şi vor să facă o bună impresie individuală, de asta depinzând soarta lor în materie de transferuri la echipe de top şi implicit sute de mii, poate chiar milioane de euro în cont. Acest interes personal devine cu atât mai pregnant în situaţia unui penalty, când eşti pe cont propriu, faţă în faţă cu portarul şi în jur nişte tribune cu mii de suporteri (poate şi nişte impresari infiltraţi printre ei) ce te fixează cu privirea şi aşteaptă încordaţi…să înscrii. Dacă tragi pe centru echipa are şanse mai mari să câştige. Daaar…în eventualitatea nefericită în care ratezi şutând central….ai sfleclit-o! Ce mai, te-ai făcut de căcat! „Ia uite bă ce fraier...a dat direct în braţele portarului! Mămăligă mai e! Ar trebui linşat!”…asta ar gândi, chiar striga în gura mare un întreg stadion (asta plus multe altele pe care mă abţin eroic să le scriu aici, dar pe care tu le ştii foarte bine şi le poţi auzi dacă-ţi ciuleşti puţin a treia ureche). Rişti deci să te faci de râs. Mort de ruşine, ai prefera să intri în pământ în loc să te îndrepţi spre vestiare. Aşa că preferi să-ţi salvezi faţa şi alegi propriul interes, tragi către un colţ, măcar nu-ţi va reproşa nimeni că ai lovit mingea ca un ageamiu. Poate că simţi o urmă de vinovăţie pentru că nu ai maximizat şansele echipei, dar acea vinovăţie păleşte în comparaţie cu ruşinea (nu e momentul să fac o analiză comparativă a acestor două emoţii sociale (sau self-conscious), deşi constituie un subiect extraordinar de interesant).

Părăsind terenul de fotbal, realizezi, sper, că eşti în situaţii similare şi în arena socială. Faci parte din diverse grupuri şi cooperezi cu „colegii tăi” pentru că aveţi nişte interese comune, eventual în competiţie cu alte grupuri străine. Dar această cooperare are limitele ei, iar una dintre acestea este ruşinea. Ai vrut vreodată să faci un lucru util (pentru tine şi grup) şi demn de încercat, dar ai renunţat pentru că ţi-a fost teamă că vei eşua şi te vei face de ruşine? Ai sacrificat interesul colectiv din cauza acestei frici? Poate chiar te-ai auto-convins că de fapt nu ai de ales, nu eşti tu în măsură să iei decizii, mai bine aştepţi să se aranjeze ele lucrurile cumva…de la sine, aşa că „alegi” să go with the flow and with the flock pentru ca este the safest way. E un lux pe care un jucător de fotbal nu şi l-ar permite. Imaginează-ţi că Pirlo ar fi desemnat să execute un penalty. Dă târcoale balonului, stă pe gânduri, nu se poate hotărî unde să lovească. Sigur că arbitrul ar pune relativ repede capăt acestei situaţii de tot râsul. În viaţă însă este, cel puţin în aparenţă, ceva mai uşor să te eschivezi şi să nu intervii sau să ..refuzi să faci alegeri. Să nu faci nimic. Nu există arbitrii care să-ţi dea cartonaş galben pentru tragere de timp, dar poţi considera că prin această atitudine te elimini singur din jocul vieţii (cartonaş roşu, stai pe tuşă şi vegetezi). În orice alegere există consecinţe şi riscuri. Cum ar fi ca pentru cauzele în care crezi să-ţi asumi ceva mai multe riscuri, chiar şi cel de a greşi şi de a fi ridiculizat pentru asta?

Cât despre teoria jocurilor…ai putea să faci nişte matrici decizionale pornind de la situaţia prezentată? Ce, te pun într-o situaţie jenantă pentru că nu ai învăţat asta la şcoală? Şi acum poţi învăţa lucruri noi, ai la dispoziţie o grămadă de resurse informaţionale, cum ar fi The Complete Idiot's Guide to Game Theory. Of, nu, de ce o iei ca pe o insultă personală? Şi până la urmă, este chiar atât de grav să admiţi că în unele domenii eşti sau te comporţi precum un idiot? Ţi-e ruşine? De ce ţi-ar fi? Nimeni nu le ştie pe toate, iar dacă le-am şti ce farmec ar mai avea câtă vreme nu ar mai exista nimic nou de învăţat? (Apropo de idioţi =))), iată cum povesteşte Bertrand Russel, aici, o discuţie pe care a avut-o cu Wittgenstein, venit la el să-l intrebe „“Will you please tell me whether I am a complete idiot or not?)

Mă duc să mă uit la tenis…studiez serviciul Simonei Halep.

http://www.researchgate.net/publication/4731201_Testing_Mixed-Strategy_Equilibria_When_Players_Are_Heterogeneous_The_Case_of_Penalty_Kicks_in_Soccer

http://www.businessinsider.com/freakonomics-sneak-peek-soccer-2014-5

http://www.amazon.com/Complete-Idiots-Guide-Game-Theory/dp/161564055X