După cum spuneam...

Astăzi ai ieşit din casă? Dacă ai un program 9-5 si nu eşti în concediu, de dimineaţă te-ai grăbit, ca de obicei, spre muncă…adică ai mers măcar până în parcarea din faţa blocului, după care ai stat ore întregi în scaun (nu, nu am de gând să-ţi vorbesc despre beneficiile mişcării, poate chiar dimpotrivă). Dacă totuşi nu lucrezi (poate eşti student?) sau eşti în vacanţă sau concediu şi nu ai plecat spre nicio destinaţie exotică…presupun că tot ai ieşit şi tu din casă, doar că nu la 7-8 precum colegii corporatişti ci ceva mai târziu…pe la un 10.30-11.00? Te-ai plimbat alene prin împrejurimi şi ai revenit acasă în mai puţin de jumătate de oră pentru că erai obosit?

Mai ţii minte cu ce viteză te deplasai? Mă crezi dacă îţi spun că ea ar fi putut influenţată tot de stimuli aleatori la care ai fost expus înainte să ieşi pe uşă? Dacă ai urmărit ştirile din sport sunt şanse să fi pornit într-un ritm ceva mai alert decât dacă ai prins o dezbatere despre pensii şi medicamente compensate. Cel puţin asta a fost concluzia experimentului clasic condus de John Bargh, care mai întâi şi-a pus subiecţii să formeze nişte propoziţii cu ajutorul unor cuvinte, apoi să se deplaseze spre o altă încăpere, la capătul unui hol. Fără ca ei să ştie, i-a urmărit şi cronometrat. A constatat că un anumit grup a parcurs distanţa mult mai încet decât restul. Era vorba despre subiecţii care primiseră cuvinte ce activaseră conceptul de bătrâneţe, ca de exemplu: uituc, riduri, chel, baston, nepoţi.

Nu o să repet ce am scris în articolul precedent, ai prins din zbor ideea. Este poate cel mai cunoscut studiu despre priming.

Avem însă o mică problemă: de vreo doi-trei ani sunt ceva controverse în jurul acestui concept, pentru că au existat câteva încercări de replicare a experimentului ce nu au confirmat concluziile lui Bargh. Mai mult decât atât, acest caz a alimentat o anumită neîncredere în psihologia ştiinţifică sau cel puţin în modul cum ajung unele studii să fie publicate. Mă întristează acest lucru şi mai că-mi vine să încerc şi eu o replicare. Mă întreb, de exemplu, dacă mâine vei merge la fel de agale ca şi astăzi. Încetişor, încetişor…

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2435044/

http://www.slate.com/articles/health_and_science/science/2014/07/replication_controversy_in_psychology_bullying_file_drawer_effect_blog_posts.html

Donald's dilemma

Nu ştiu de ce mă mănâncă-n buricul degetelor să-ţi descriu unul dintre primele studii despre priming. Mă resemnez să nu caut motive, mai ales că e posibil să-mi fie inaccesibile şi la baza acestui imbold de a vorbi despre priming să fie tocmai un priming, adică un stimul agăţat şi procesat de nişte sinapse din culise care nu au considerat necesar să mă anunţe şi pe mine (mine adică partea aia minusculă care este conştientă) că o influenţă aparent întâmplătoare urmează să-mi modeleze anumite decizii, percepţii, evaluări.

În 1977 Higgins, Rholes şi Jones au recrutat subiecţi pentru două experimente vezi Doamne (priming ca să fii atent) fără legătură între ele. Primul a fost prezentat drept un test de memorie verbală. Un grup de participanţi a avut de reţinut o listă de cuvinte cu conotaţii pozitive: curajos, încrezător, independent, perseverent. Alţii au primit: nesăbuit, încrezut, distant, încăpăţânat. A mai existat şi un grup de control cu cuvinte lipsite de relevanţă pentru scopul cercetării.

După ce au terminat proba de memorie, toţi subiecţii au fost rugaţi să mai rămână pentru un experiment de reading-comprehension şi să citească o scurtă descriere a unui tip pe nume Donald:

„Donald îşi petrece mare parte a timpului făcând ceea ce-i face plăcere. Deja s-a urcat pe muntele McKinley, a făcut caiac-canoe pe râul Colorado, a participat la întreceri cu maşini şi a condus o barcă cu motor deşi nu se pricepe foarte bine la bărci. De câteva ori a fost grav rănit şi era cât pe ce să moară. Acum este în căutarea unor noi senzaţii tari. Se gândeşte să încerce skydiving sau să traverseze Atlanticul într-o ambarcaţiune. Văzâdu-l cum se comportă, oricine înţelege că Donald este conştient de propria capacitate de a face foarte bine o mulţime de lucruri. În afara relaţiilor profesionale, Donald are puţine contacte sociale. Simte că nu are nevoie să depindă de nimeni. Când îşi pune-n cap să facă ceva reuşeşte indiferent de cât i-ar fi de greu sau de cât ar dura. Nu renunţă aproape niciodată, nici măcar atunci când şansele îi sunt potrivnice.”

Apoi li s-a cerut să-l descrie pe Donald cu cuvintele lor şi să spună cât de mult îl apreciază. Bănuiesc că intuieşti ce s-a întâmplat. Cei care fuseseră anterior expuşi la prima lista de cuvinte (deşi în cadrul unui experiment diferit) au avut tendinţa de a-l caracteriza pe Donald, în baza informaţiilor interpretabile din pasajul de mai sus, drept curajos, independent, perseverent şi alte atribute cu conotaţie pozitivă din acelaşi câmp semantic activat prin priming. Mai mult, evaluarea lor a fost în ansamblu una pozitivă, l-au plăcut pe personaj. Cei din al doilea grup l-au perceput însă ca nesăbuit, înfumurat, arogant şi încăpăţânat, căpos, obsedat) prin urmare şi-au format o impresie negativă.

Aceleaşi informaţii au fost aşadar citite în chei diferite şi acelaşi comportament manifest (faptul că Donald nu renunţa uşor) a fost evaluat fie pozitiv („perseverent”) fie negativ („încăpăţânat”) din cauza unor influenţe din mediu (expunerea anterioară) ce nu aveau nimic de-a face cu povestirea şi, mai ales, influenţe de care subiecţii nu au fost conştienţi (nu şi-au pus nicio clipă problema că l-au plăcut sau displăcut pe Donald pentru că au citit respectivele cuvinte cu ceva vreme înainte). Acesta este mecanismul primingului. Oare de câte ori pe zi ţi se întâmplă şi ţie fără, bineînţeles, să-ţi dai seama? Să nu confundăm fenomenele: experimentatorul ar fi putut manipula atitudinilor subiecţilor şi altfel, mai direct, de exemplu printr-o replică de genul „Veţi primi descrierea unui tip cam perseverent/ cam încăpăţânat”. Rezultatul ar fi fost asemănător, doar că în acest caz nu mai vorbim de priming ci de efectul expectaţiilor, şi el foarte studiat în psihologia socială.

Cred că nu-ţi sunt străine efectul Pygmalion şi profeţia auto-realizatoare. În momentul în care oamenilor le este lipită o etichetă, ei vor avea tendinţa să se comporte ca atare, confirmând prejudecata, stereotipul sau pur şi simplu îndeplinind aşteptările celor din jur. Este foarte greu să te fereşti de priming, câtă vreme se întâmplă la nivel inconştient. În schimb, ai control asupra etichetelor şi epitetelor cu care îi gratifici pe cei cu care intri in contact. Şi cum viaţa socială este complexă şi nuanţată, de cele mai multe ori eşti martor la comportamente interpretabile…pozitiv sau negativ. Gândeşte-te de două ori înainte să-i spui cuiva că este tipicar, sufocant, secretos, tupeist sau guraliv….nu cumva ar fi de preferat să-l numeşti meticulos, afectuos, discret, curajos sau comunicativ? Nu de alta, dar ai putea deveni chiar tu ţinta (sau obiectul) acelor trăsături, pe care celălalt le va activa în urma interacţiunii cu tine.

PS: Dacă după articolul de ieri (în care ţi-am vorbit despre „prea altruist” şi The Ice Bucket Challenge) te-ai dus repede să-ţi torni o găleată cu gheaţă-n cap şi să faci o donaţie…probabil că ai fost primed…mai toarnă-ţi una să-ţi revii Dar nu cred că ai făcut aşa ceva. Nu aveai nevoie de asemenea stimuli, tu oricum eşti altruist, nu?

http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0022103177800073

Pentru cine nu prea bat clopotele (lui Gauss)

Care sunt cele mai remarcabile trei calităţi ale tale? Dar cele mai importante defecte?

Dacă acum îţi dai ochii peste cap şi te pregăteşti să închizi pagina este un semn bun: te-ai săturat şi tu de întrebările adesea stupide de la interviurile pentru angajare sau chiar din diferitele teste psihologice pe care le-ai completat la viaţa ta pentru a fi declarat clinic sănătos şi apt de muncă, deci cu şanse mari ca în următorii cinci ani să te vezi pe o poziţie superioară în aceeaşi instituţie şi nu într-o celulă de penitenciar, nici vorbind cu un prieten imaginar prin curtea de la Obregia („Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ/ Omul începuse să vorbească singur”....- de-abia aştept să apară perlele din a doua sesiune de bacalaureat, perle de plumb, desigur; hai că au început să curgă...sau să atârne greu).

Ar putea fi un articol despre validitatea interviului de selecţie a candidaţilor. Dar nu este. Nici măcar despre testele psihologice şi felul în care sunt ele construite, aplicate şi interpretate. Te las pe tine să te gândeşti la cât de relevant este acel formular bazat exclusiv pe self-report care îţi cere să treci pe hârtie nişte calităţi şi defecte, poziţionându-te din start într-un set mental fix şi făcând abstracţie de studiile din psihologia modernă ce au reliefat impactul situaţiilor şi a nenumăratelor variabile contextuale asupra comportamentelor şi trăsăturilor manifestate de tine în viaţa reală. Pe de altă parte, ar putea fi un indicator al nivelului tău de conştientizare, al capacităţii de metacogniţie, introspecţie şi, poate, al onestităţii (nu doar interpersonală)  sau, dimpotrivă, al gradului de auto-iluzionare.

„Întâmplarea” face că mi-a aterizat sub nas un calup de asemenea teste şi, pentru că sunt prea curioasă, receptorii mei olfactivi au început să-şi facă treaba şi să adulmece. Proastă decizie! Am reuşit să mă enervez cât ai zice „echilibrat emoţional”. Pentru că sunt prea diplomată să am o discuţie cu cei care mi-au ridicat nivelul cortizolului (fireşte că este vina lor şi nu a mea), o să-mi exprim aici motivele indignării.

La „calităţi”, toate bune şi frumoase. Angajaţii testaţi sunt conştiincioşi, oneşti, rezistenţi la stres, calmi, pro-activi, integri, competenţi, disciplinaţi, perseverenţi, atenţi la detalii, cu abilităţi de leadership, au spirit de observaţie şi iniţiativă. Minunat, mă bucur să văd cum oamenii sunt conştienţi de părţile lor bune, mai ales că am motive să cred că asemenea atribute pot funcţiona şi ca un fel de standarde auto-proclamate la înălţimea cărora, o dată afirmate (oarecum) public vor încerca ulterior să se ridice şi cât mai des. Dar ia să vedem care sunt şi defectele pe care aceste persoane oneste, atente la detalii şi înzestrate cu spirit de observaţie au reuşit să şi le sesizeze. Hopaaa! În primul moment am crezut că nu mai văd bine şi că îmi joacă rândurile în faţa ochilor, adică citesc în continuare calităţi. „Prea meticulos, prea sincer, prea perfecţionist, prea mare deschidere şi, bombonica de pe colivă, prea altruist. În al doilea moment m-am gândit să-i invit să-şi toarne o găleată cu gheaţă în cap (iniţiativă pe care, by the way, o găsesc ingenioasă şi, mai ales, eficientă în sensul că a reuşit să strângă o sumă de bani pe care nicio campanie bazată doar pe informare nu ar fi reuşit în vecii vecilor s-o strângă, aşa că nu prea văd sensul comentariilor răutăcioase pe care le-a stârnit).  Nu vreau să înţelegi greşit: sigur că şi cele mai încântătoare calităţi, duse la extrem sau manifestate într-un context nepotrivit, se pot transforma destul de uşor într-un defect. Pe de altă parte, există un consens în jurul noţiunilor de calitate şi defect, iar majoritatea oamenilor, când aud de altruism sau sinceritate, atribuie acestor trăsături o valenţă pozitivă pe care acel „prea” nu reuşeşte decât într-o foarte mică măsură să o şteargă.

Ca să fiu mai clară, m-aş fi aşteptat să regăsesc pe lista de defecte antonimele calităţilor deja amintite (nu la acelaşi respondent, evident), deci „epitete” precum leneş, impulsiv, agresiv, indisciplinat, arogant, incompetent, neglijent, delăsător, mincinos, oportunist, dezordonat, tiranic. Bine, exagerez puţin, nu mă aşteptam la asemenea auto-dezvăluiri, dar parcă nici la...„prea altruist”!! Pe aceeaşi logică, a calităţilor ce se pot transforma în opusul lor şi invers, ar fi trebuit ca la rubrica de calităţi să citesc nu chiar leneş, nu mereu violent sau nu total lipsit de scrupule. Dar nu! Toţi cei care au completat formularul debordau de calităţi sublime ce ajungeau să dea pe dinafară, în timp ce clasicele defecte lipseau cu desăvârşire.

Cum sunt şi eu prea meticuloasă şi îmi doresc să înţeleg fenomenul, m-am gândit să formulez câteva ipoteze explicative.

1. Nu suntem obişnuiţi să reflectăm (critic) asupra propriilor calităţi şi defecte, iar introspecţia se dovedeşte un exerciţiu epuizant şi un efort greu de susţinut – care spuneai că sunt defectele tale? cât de uşor îţi este să le identifici?

2. Iluziile pozitive sunt foarte puternice, toţi ne percepem peste medie (vezi prea + calitate) în aproape orice aspect al vieţii (psihice şi sociale), atât de peste medie încât metacogniţia devine un vis frumos, iar simţul ridicolului şi al penibilului dispare şi el, tot cu desăvârşire (no shit...cel mai important defect al tău este prea altruist?!!!!). Poate totuşi locuiesc în Wobegon şi nu ştiam, adică:

3. Sunt eu prea circumspectă şi un pic cam răutăcioasă...pardon...sa zic prea lucidă? sau scorpie nesuferită? Angajaţii aceştia chiar sfidează orice statistică (oare de ce, printre alte motive, apariţia cărţii „The Bell Curve” a fost întâmpinată cu proteste înflăcărate?) şi sunt exact aşa cum se prezintă, în timp ce eu le caut nod în papură şi nu sunt în stare să le apreciez memorabilele calităţi, la pachet cu inexistentele defecte. Nu, nu voi testa această ipoteză a obtuzităţii mele, este fără nicio nicio îndoială falsă. Nici nu ştiu de ce am adus-o în discuţie – poate doar pentru a o elimina, pretinzând în acelaşi timp că am luat-o, totuşi, în calcul. Prefer ca pe propria pată oarbă de pe retina mea „să fie întuneric” şi să mă uit în continuare la paie, nu şi la bârne.

4. Răspunsurile nu reflectă neapărat capacitatea de introspecţie şi conştientizare, ci mecanismele omniprezente de „management al impresiilor” şi strategiile de auto-prezentare afişate pe scena socială. Ne prezentăm cu toţii în cea mai bună lumină posibilă şi spunem despre noi ce şi atât cât considerăm că este în avantajul nostru ca celălalt să ştie/ să creadă/ să deducă. Până la un punct, este de înţeles: cum ar fi ca un candidat la postul de poliţist să spună despre el că este impulsiv, agresiv sau instabil emoţional? Pe de altă parte, când duci auto-prezentarea pozitivă la extrem pierzi o anumită măsură, devii orb la ironie şi nici nu îţi dai seama când ai alunecat, cum spuneam şi mai sus, în ridicol. Cu alte cuvinte,

5.   Îl iei de fraier pe angajator/ psiholog. Adică ai despre el o părere atât de proastă încât îl crezi prea naiv, foarte bătut în cap şi extrem de uşor de dus cu preşul. Again...chiar te aştepţi să înghit gogoaşa cu „prea altruist” sau „prea sincer?” Îmi plac şi mie produsele de patiserie, but I usually take them with a pinch of salt.

Aş putea continua, dar precauţia mă îndeamnă să mă opresc aici. Probabil fiecare ipoteză, cu excepţia celei de-a treia (mi-am verificat între timp adresa din buletin şi nu este Wogebon)  se constituie într-un factor ce explică o parte mai mică sau mai mare (ar fi interesant de calculat ponderea) din fenomenul descris. Pâna una-alta, pentru că şi eu sunt prea sinceră, trebuie să-ţi mărturisesc ceva: dacă mi-ai veni la un interviu cu asemenea defecte te-aş arunca pe uşă afară. Asta doar pentru că sunt eu prea tolerantă şi nu atât de impulsivă încât să te arunc pe geam.

Doing the right thing for the wrong reason

Ce crezi că i-ar putea determina pe oameni să economisească energia electrică?

Dar să nu dea un şut unei pisici de pe stradă?

Cum ar putea fi convinşi studenţii să bea mai puţin?

Să o luăm pe prima. Nu-i aşa că îţi închipui că pentru a fi mai atent la consumul de energie este suficient să conştientizezi pericolul uriaş reprezentat de încălzirea globală? Dar oare aşa să fie? Ai citit vreodată vreun articol despre schimbările climatice? Te-a făcut asta să schimbi ceva în obiceiurile tale zilnice?

Robert Cialdini şi colaboratorii săi au efectuat un amplu sondaj telefonic în care respondenţii au primit aceeaşi întrebare, reformulată astfel: Cât de importanţi ar fi următorii factori în decizia dumneavoastră de a economisi energie?

1. Veţi economisi nişte bani.
2. Protejaţi mediul înconjurător.
3. Este în avantajul întregii societăţi.
4. Foarte multă lume deja face asta.

Rezultatele? Pe primul loc ca importanţă s-a situat argumentul moral (protejarea mediului), urmat de: argumentul social (este spre binele societăţii), argumentul financiar (scuteşte nişte bani) şi, pe ultimul loc, argumentul mentalităţii de turmă (foarte mulţi procedează la fel).

Ce reprezintă aceste răspunsuri? Atitudinile declarate ale oamenilor. Motivele pe care ei le consideră determinante pentru decizia de a economisi energie. Acestea nu sunt surprinzătoare. Normal că vor lua măsuri pentru că este bine să protejezi mediul şi să aduci o contribuţie societăţii. De fapt am vrut să spun normal că vor crede asta pentru că respectivele argumente îi fac să se vadă pe ei într-o lumină pozitivă.

În realitate atitudinile şi motivele declarate sunt diferite de cele reale, observate, detectabile în comportament. Cialdini nu s-a lăsat atât de uşor păcălit de ceea ce oamenii i-au spus la telefon şi a trecut la faza a doua a experimentului, cea de teren. Şi-a luat echipa şi au mers din casă în casă într-un cartier, lăsând la fiecare uşă un fluturaş prin care îi încuraja să folosească vara un ventilator în locul aparatului de aer condiţionat. Fluturaşii conţineau unul dintre cele patru mesaje derivate din răspunsurile la sondaj:

1. Protejează mediu economisind energie.
2. Adu-ţi contribuţia la conservarea energiei pentru generaţiile viitoare.
3. Scuteşte bani consumând mai puţină energie.
4. Alătură-te vecinilor tăi care economisesc energie.

În mod normal, locuitorii care au primit fluturaşii cu primele două mesaje ar fi trebuit să fie şi cei care au înregistrat în perioada următoare cea mai semnificativă scădere a consumului de energie electrică. Facturile au indicat însă altceva: cel mai puternic a fost argumentul mentalităţii de turmă. Cei care au crezut că reducerea consumului este un comportament adoptat de vecinii lor au economisit şi ei energie. Care a fost cel mai puţin eficient argument? Cel moral! Da, exact cel creditat la nivel verbal ca fiind cel mai persuasiv.

Asta nu înseamnă, atenţie! că oamenii mint. Cum, nu mint dacă una spun şi alta fac? Nu, nu mint, doar se mint. Adică ei chiar cred ceea ce au spus la telefon, că ar fi motivaţi să schimbe ceva dacă asta ar avea consecinţe pozitive asupra mediului şi societăţii.

Este frumos să trăim cu impresia că acţiunile noastre sunt motivate în primul rând de argumente morale şi sociale. Frumos, dar, din păcate, ineficient. Ba chiar foarte păgubos pe deasupra - vezi sutele de mii de dolari irosiţi pe campanii de educare, informare şi conştientizare, majoritatea cu efecte aproape inexistente. 

Este descurajant să trăim cu ideea că un argument precum cel al mentalităţii de turmă este mult atât de puternic decât cel moral. Descurajant, dar realist şi eficient. Cunoscând acest lucru se pot lua măsuri şi chiar adopta  politici sociale care ţin de cont de realitate şi lumea devine un loc mai bun...chiar dacă din motive proaste.

Pe de altă parte, aceeaşi mentalitate de turmă are efecte negative în diverse alte contexte. Te întrebam la început cum ar putea fi convinşi studenţii să bea mai puţin? Schimbându-le percepţiile despre cât de dezirabil social este consumul de alcool în campus, printre colegii lor. Pentru că adolescenţii şi tinerii beau (şi) pentru că aşa cred ei că fac ceilalţi din grupul lor de egali.

Mai era ceva? A, pisica! Altădată. Te rog însă ca între timp să te abţii să chinui vreun animal pe stradă, chiar dacă nu te vede nimeni. De ce? Am citit în presă că se montează camere de luat vederi pe fiecare stâlp!

Preferinţa de a NU face ceva, dar şi de a face

Michael K, personajul cu buză-de-iepure care m-a lăsat cu gura căscată (nu crăpată) în week-end mi-a adus aminte de unul dintre (anti)eroii mei preferaţi. Să-ţi spun care? Prefer să…da! Bartleby! Copistul de pe Wall Street-ul secolului al IXX-lea care preferă tot timpul să nu. Lucrează la biroul unui avocat care rămâne perplex în momentul când îi cere să verifice un document şi primeşte enigmaticul răspuns ce va deveni laitmotivul nuvelei: I would prefer not to sau Prefer să nu. Enigmatic pentru că Bartleby nu oferă nicio explicaţie. Pur şi simplu preferă să nu facă nici un comision, să nu ţină  degetul pe o aţă pentru ca şeful lui să împacheteze ceva, apoi preferă să nu mai lucreze deloc, preferă să nu mai părăsească biroul, preferă să nu spună de ce preferă să nu mai facă nimic şi aşa mai departe, pagini întregi de (ne)preferinţe. În disperare de cauză, avocatul părăseşte el biroul şi se mută cu ceilalţi angajaţi în altă parte, dar se întoarce să vadă ce mai face Bartleby şi, băiat bun, îi propune chiar să vină să locuiască cu el. Ce face Bartleby? Evident, preferă să nu. Într-un final e evacuat din apartamentul de unde prefera să nu plece, ajunge la închisoare, unde preferă să nu mănânce şi moare.

Cam asta este povestea scrisă de Melville. Unii critici au preferat să vadă în ea o satiră la adresa societăţii capitaliste moderne şi o expresie a libertăţii individului ce se opune uniformizării realizate de sistem. Alţii o consideră o nuvelă existenţialistă, pre-kafkiană. Dacă ne gândim însă la libertatea despre care vorbeşte Sartre, Bartleby ilustrează mai degrabă conceptul de rea-credinţă pentru că tot preferând să nu facă nimic sfârşeşte tocmai prin a renunţa la alegeri şi a se abandona inerţiei de a refuza orice, foarte similară cu inerţia de a accepta orice.

Există două forme de libertate descrise de Isaiah Berlin: cea negativă şi cea pozitivă. Îţi exerciţi libertatea negativă atunci când încerci să te eliberezi de constrângerile externe şi să reduci la minim presiunile la care te supun societatea sau grupul. Cam asta pare a face Bartleby. Doar că libertatea negativă este sterilă în lipsa celei pozitive sau active: libertatea de a acţiona astfel încât să devii o persoană autonomă, auto-eficientă, care are puterea şi resursele de a evolua şi de a se auto-actualiza. Din cele două tipuri de libertăţi derivă şi două tipuri de drepturi ale individului, interesante când dezbatem de exemplu dacă un pacient ce are dreptul să primească tratament medical (drept pozitiv) sau să refuze tratamentul (drept negativ) ar trebui să aibă dreptul şi la sinucidere asistată (un fel de drept pozitiv de a fi ajutat să moară – dar să lăsăm subiectul ăsta pentru alte articole ). Limitându-se la libertatea negativă, Bartleby abdică de la cea pozitivă şi aşa-zisele lui preferinţe devin o negare a condiţiei lui umane. Pentru că oamenii în general preferă să facă lucruri. Au scopuri, idealuri, visuri, dorinţe personale care îi motivează să întrepidă acţiunile necesare realizării acestora. Viaţa este în esenţă un proces activ şi pozitiv. Este mişcare şi opusul încremenirii şi pasivităţii. De preferat, este o mişcare în acord cu resorturile intime ale fiinţei tale ce se activează adesea spontan, dar care au apoi nevoie de atenţie şi de grijă susţinută din partea ta. Viaţa este totodată relaţie. La fel cum nu poţi supravieţui nemişcat, nu o poţi face nici complet izolat. Acţiune şi interacţiune. Te îndrepţi în mod natural spre alte fiinţe şi cooperezi cu ele astfel încât să vă susţineţi reciproc dezvoltarea. Şi aici e nevoie de responsabilitate, de atenţie şi de grijă pentru ca interacţiunile acestea (vitale!) să nu degenereze în conflict şi distrugere.

Spuneam însă că mi-a plăcut personajul lui Melville. Ca şi el, prefer să nu fac o mulţime de lucruri pe care alţii s-ar aştepta să le fac, dar în direcţia cărora nu simt nicio chemare. Spre deosebire de Bartleby însă, există din fericire şi lucruri pe care prefer să le fac. Dacă aş constata într-o zi că nu mai prefer nimic cred că m-aş îngrijora, deoarece am ceva de noţiuni de psihologie clinică şi ştiu ce înseamnă anhedonie – scăderea interesului şi plăcerii faţă de activităţile agreate până atunci.

Pe de altă parte, relaţia pe care o ai cu propriile preferinţe şi dorinţe ar fi bine să fie una flexibilă. Evită să le absolutizezi sau să te identifici total cu ceea ce îţi place să faci pentru că poate veni oricând un moment când, printr-un concurs de împrejurări pe care nu le poţi controla, respectivile activităţi nu îţi mai sunt accesibile. Dacă îţi place să alergi şi crezi că nu poţi trăi fără să ieşi zilnic la jogging măcar o jumătate de oră, ce-ai face în cazul în care o accidentare sau afecţiune fizică îndelungată te-ar priva de această plăcere? Preferinţele rigide se transformă în dependenţe şi atunci nu mai sunt preferinţe ci compulsii. Nu mai este vorba de a prefera să faci ceva, ci de a nu putea sta fără a face acel ceva, iar când nu este posibil vei suferi. Suferinţa este rezultatul unor dorinţe imperative, rigide, şi are prea puţin de-a face cu bucuria autentică a preferinţelor sănătoase, de care nu te agăţi şi la care poţi chiar renunţa.

Ai nevoie să ajungi la un echilibru între anhedonie, pe de o parte, şi încrâncenare, agăţare, supra-investirea emoţională a dorinţelor, pe de celalată. Acest echilibru se atinge prin stategii de auto-reglare emoţională ce îţi permit să dobândeşti un anumit control dacă nu pe emoţii, cel puţin pe răspunsul tău comportamental, care ar fi bine să fie potrivit situaţiei şi, mai ales, pus într-o anumită perspectivă. Reacţiile automate, generate de o emoţie prea puternică, rareori iau în calcul contextul mai larg şi alte elemente din fundal. Focalizarea exclusivă pe un stimul sau o emoţie anulează perspectiva, aşa că răspunsul tău nu poate fi decât unul limitat, rigid, constrângător şi constrâns în acelaşi timp, care nu are nicio legătură cu libertatea de alegere.

Printre stategiile de auto-reglare cu efecte susţinute de dovezi empirice sunt şi câteva împrumutate din tradiţiile şi practicile budiste. Meditaţia şi atitudinea de tip mindful ajută la redobândirea perspectivei şi slăbirea ataşamentului excesiv atât faţă de lucruri materiale cât şi faţă de stări interne, gânduri, emoţii, atitudini, dorinţe. Am scris excesiv pentru că, după părerea mea profană :)) nici absenţa oricărui ataşament nu este de dorit, pentru că nu prea ştiu să existe motivaţie fără o minimă emoţie în spate sau relaţii cu alţi oameni lipsite de ataşament. Sunt sceptică în privinţa pustnicilor care s-au retras zeci de ani să mediteze pe un vârf de munte şi au refuzat ulterior orice contact social. La fel şi în privinţa celor care folosesc meditaţia şi atitudinea zen drept panaceu şi justificare pentru non-implicare şi indiferenţă la realităţile umane şi sociale de sub nasul lor. Practica meditativă este în primul rând un lucru cu tine însuţi, încercarea de a fi tu schimbarea pe care ţi-o doreşti în lume. Pe de altă parte, compasiunea şi dorinţa de a reduce suferinţa din lume te pot orienta spre acţiuni concrete şi comportamente specifice îndreptate spre ceilalţi şi spre societate. Există de exemplu călugări budişti „angajaţi”, adică implicaţi în diverse cauze ce transced planul strict al evoluţiei lor personale. Unul dintre aceştia este Bhikkhu Bodhi, pomenit în treacăt de Robert Wright, autorului unui curs despre care ţi-am mai vorbit, în cel de-al –II-lea Office Hours (un fel de program de audienţe în care profesorul răspunde întrebărilor puse de cursanţi pe forum) de la terminarea celor şase săptămâni de prelegeri. Promisese că revine asupra subiectului în Office Hours III, dar nu a făcut-o aşa că eu, fixată în nişte aşteptări destul de rigide, am căutat singură interviul pe care Bodhi i l-a acordat jurnalistului Joshua Eaton şi am ales acum nişte fragmente pe care să ţi le arăt şi ţie:

 I also was troubled by the way many Buddhists, while speaking eloquently about compassion, viewed the Dharma essentially as a path to inner peace and treated engagement with social and political matters as tangential to their practice. I came to feel that under the conditions of our time, it was necessary to translate such values as loving-kindness and compassion into concrete action in order to reduce the socially-created suffering that so many people today, less fortunate than ourselves, must face as a daily ordeal.

At the Conference on Engaged Buddhism the participants could be seen to fall roughly into two camps: a majority camp, made up of those who accepted the present structures of society and sought to use Buddhist teachings to enable people to function more effectively and peacefully within its contours; and a minority camp, made up of those who sought to draw from the Dharma a radical critique of the dominant social ethos and its institutions. I could see that, absent a sharp social critique, Buddhist practices could easily be used to justify and stabilize the status quo, becoming a reinforcement of consumer capitalism.

I have not made an extensive survey of the current American Buddhist scene, but I did attend the Conference on Engaged Buddhism, organized by the Zen Peacemakers in 2010. I learned much from this experience.

From what I could observe at the conference, a large number of Buddhists are attempting to draw upon principles intrinsic to the Dharma to deal with challenges we face in present-day society. Some, with scientific backgrounds, have been applying mindfulness and meditation practices to alleviate stress and psychological disturbances; others are using the Dharma to aid conflict resolution and still others are helping prisoners and soldiers gain access to Buddhist teachings; some are using Buddhist ethical principles as guideposts to wholesome business practices; others are working with troubled youth; and some are providing compassionate health care and guidance to the dying.

Asta înseamnă pentru mine echilibrul între detaşarea cu care este asociată în mod frecvent practica meditaţiei şi responsabilitate socială, între contemplare şi acţiune, între libertatea pozitivă şi cea negativă.

Până una alta, aştept şi ultima „ediţie” din Office Hours. Cea de-a patra! A patra după ce cursul s-a terminat, înţelegi? De fapt, este prima dată când asist la aşa ceva pe coursera, şi am ceva experienţă cu site-ul. În mod ironic, Robert Wright s-a ataşat atât de tare de curs încât nu prea se îndură să-i pună capăt. Pardon, pardon! A realizat importanţa împărtăşirii informaţiilor valoroase cu miile de „studenţi” înscrişi la cursul lui şi preferă să le răspundă în continuare la întrebări.