Câţiva centimentri contează (nu te gândi la ştii tu la ce!)

Richard Petty este autorul unor experimente care mi-au atras atenţia, doar urmează linia aia cu care deja te-am înnebunit (doar ştii că am fixaţii, nu?), a cogniţiei întrupate (yep, it’s happening again!). Subiecţii au ascultat o emisiune radio în căşti, într-un experiment care, credeau ei, verifica performanţele tehnice ale gadget-ului. O parte dintre ei au fost instruiţi să-şi mişte capul de jos în sus chipurile pentru a vedea dacă respectivele căşti sunt confortabile atunci când cineva se află în mişcare. Alţii şi-au mişcat capul de la stânga la dreapta, iar unii stat pe scaun normal, (aproape) nemişcaţi. La sfârşit toţi au fost întrebaţi, pe lângă cum li s-au părut căştile, şi în ce măsură au fost de acord cu emisiunea ascultată, ceva despre taxele universitare. Rezultatele au fost interesante: subiecţii din primul grup au fost mult mai convinşi decât ceilalţi de justeţea informaţiilor prezentate.

Adică mişcarea capului pe verticală le-a influenţat atitudinile? Cam aşa ceva. De ce? Păi când dai tu din cap aşa? (poate chiar acum?) Când eşti de acord cu ce auzi. Creierul percepe acţiunile tale motorii ca pe un semn de aprobare. Şi dacă în acelaşi timp ascultai o emisiune, aprobarea este asociată automat cu atitudinea ta favorabilă la adresa ideilor la care eşti expus. Normal că asta nu însemană că o asemenea manipulare te va face să devii brusc de acord cu ceva ce toată viaţa ai urât. Dar anumite idei, când nu ai nişte atitudini clare, deja formate, ţi-ar putea apărea mai atrăgătoare sub această subtilă şi neconştientizată influenţă.

După ce am citit studiul nemişcată (ca să evit măcar o sursă de distorsiune), mi-au venit în cap tot felul de gânduri (nemernicele astea cred că-mi confundă cortexul cu un motel, vin şi pleacă cum li se scoală, vor mic dejun la pat, bogat în glucoză, ba se mai şi împreunează cu neobrăzare, pentru că gândurile nu au obraz, formând asocieri şi conexiuni, coituri neurale pe care nu le pot împiedica şi de care mă declar nevinovată şi total iresponsabilă...adică ne-responsabilă). M-am gândit aşadar la cupluri şi la gesturile cauzate de diferenţele de înălţime între el ş ea. Dacă o diferenţă mare antrenează şi o uşoară modificare a atitudinilor unuia faţă de celălalt?

Să zicem că tu eşti mai înalt decât partenera ta. Când sunteţi împreună şi vorbiţi, cum stabiliţi contactul vizual? Ea se uită în sus spre tine, iar tu te uiţi în jos. Hait! Cu ce asociezi aceste expresii? Una exprimă admiraţie şi valorizare, cealaltă dispreţ şi desconsiderare. Mergând şi mai departe, femeile, în medie, sunt ceva mai scunde decât bărbaţii. Să fie înălţimea un factor ce a contribuit, de-a lungul secolelor, la discriminarea lor, (şi) pentru că bărbaţii le priveau, la propriu, de sus?

Există, la nivelul percepţiei sociale, un bias faţă de oamenii înalţi. Ei sunt văzuţi ca ceva mai competenţi decât cei mai scunzi, toate celelalte variabile fiind cât de cât egale. Un studiu publicat în 2004, cu un eşantion de 8500 de adulţi, a reliefat o corelaţie între înălţime şi succesul profesional. Persoanele mai înalte câştigă în general mai bine şi sunt preferate ca parteneri sociali de către ceilalţi. Preferinţele sunt de obicei inconştiente, ce şef ar recunoaşte (şi faţă de el) că-şi favorizează anumiţi angajaţi pentru că sunt mai înalţi? Pe de altă parte, atitudinea favorabilă faţă de oamenii înalţi poate deveni o profeţie auto-realizatoare, pentru că aceştia se vor simţi mai competenţi şi mai încrezători, dobândind sau dezvoltându-şi în timp trăsăturile ce le-au fost iniţial în mod exagerat atribuite.

Dacă eşti femeie şi eşti atrasă de bărbaţii înalţi, nu strică să te gândeşti în ce măsură proiectezi asupra acestora şi alte trăsături dezirabile. De asemenea, faptul că ei se vor uita la tine în jos se poate transforma într-o problemă. La fel şi dacă nu le poţi ajunge cu prăjina la nas. Dacă vrei să vă priviţi de la acelaşi nivel, ia în calcul alegerea unui partener de aceeaşi înălţime sau varianta de a purta tocuri sau picioroange tot timpul, inclusiv în casă. Iar când îţi urci partenerul pe un piedestal, construieşte-ţi unul şi ţie! (Conform unui studiu recent, cei care se simt idealizaţi de parteneri tind să înregistreze o satisfacţie mai scăzută în relaţie). Şi, ca să nu vă plictisiţi, mai aruncaţi-vă de acolo cu rândul, poate picaţi, cu puţin noroc, nu cu capul de caldarâm, ci unul în braţele celuilalt.

Articolul acesta poate fi citit şi ca o pledoarie pentru admiraţia reciprocă. Admiraţia este prezentată şi în cartea lui Gottman ca un principiu sau ingredient-cheie al relaţiilor fericite, în timp ce dispreţul este unul dintre călăreţii apocalipsei. Poate că admiraţia asta e influenţată şi de înălţime sau de ochi frumoşi, prin efectul de halou. Însă dincolo de tot ce o poate explica sau de cât obiectivă ar fi ea, cred că mai important este adjectivul ăla, „reciprocă”.

PS: sper că nu citeşti acum de pe telefon sau de pe tableta de pe birou, uitându-te în jos! Să nu ai probleme cu vertebrele cervicale! Spatele drept şi privirea la acelaşi nivel cu ecranul, te rog!

Menage-a-trois

Spuneam şi mai demult că un bun psiholog, pe lângă un bagaj solid de cunoştinţe (ştiinţifice, dacă se poate!), ar fi bine să îşi cultive capacitatea de a observa interacţiunile dintre oameni. Pentru asta este nevoie, cred, şi de curiozitate şi interes pentru natura umană, ştiind că suntem făcuţi astfel încât să observăm acele lucruri din realitate ce ne captează atenţia. Atenţia asta poate fi spontană iniţial, dar şi cultivată, orientată, dezvoltată în mod conştient.

Îmi place să urmăresc cuplurile. Încerc să o fac cât mai discret şi neinvaziv, dar nu îmi iese de fiecare dată, motiv pentru care unii mă bănuiesc de voyeurism. Ultimele mele victime au fost două persoane pe care le apreciez foarte mult. Ironia face că le cunoşteam de ceva vreme separat, fără să am habar că ei formau un cuplu.

El este Steven Pinker şi cred că nu mai are nevoie de nicio prezentare. Una dintre numeroasele sale cărţi este despre îngeri, dar nu ştiu dacă s-a consultat cu Andrei Pleşu când a redactat-o. Mai degrabă s-a conversat în particular chiar el cu o îngeroaică. Adică cu ea.

Ea este Rebecca Newberger Goldstein, de profesie filosof şi scriitor. Are câteva „romane” în care intriga literara se împleteşte foarte frumos cu concepte din filosofie, psihologie, fizică cuantică. Am citit recent cele „36 arguments for the existence of God”- sau ar trebui să-i spunem 36 de argumente demontate premisă cu premisă. Mi-a plăcut şi aştept să pun mâna şi pe celalalte. Câte ceva despre cum vede Rebecca iubirea şi ce a (a)tras-o la Steven găseşti aici.

Rebecca şi Steven sunt căsătoriţi. Un cuplu reuşit, ai putea spune, cel puţin prin prisma intereselor comune. Nu mă lansez totuşi în predicţii foarte optimiste, având în vedere o istorie de divorţuri de ambele părţi (două la el, unul la ea; statisticile din SUA spun că 50% din cei aflaţi la prima căsătorie divorţează; 67% dintre cei la doua şi 72% dintre cei la a treia). Până la divorţ însă, cei doi măcar au despre ce discuta când ies la o cină romantică. De unde ştiu? I-am urmărit şi observat. Ba chiar i-am şi înregistrat, pentru a avea material de studiu. Le-am sustras sub tortură acordul să fac publică conversaţia lor, deoarece ţineam neapărat să ţi-o arăt şi ţie.

Rebecca şi Steven vorbesc în timpul mesei despre progresul moral al societăţii. Da, exact tema articolului meu precedent. Părerile lor nu coincid în totalitate dar, după cum poţi observa, sunt un exemplu de comunicare nonviolentă şi eficientă. Nu se înjură, nu se iau la bătaie, nici măcar nu se ironizează sau ridiculizează reciproc. E adevărat şi că nu se aruncă unul pe altul nici măcar în scopuri romantice, ceea ce îmi ridică unele semne de întrebare cu privire la gradul lor de intimitate fizică, nu ştiu dacă nu cumva şi emoţională.

Hai să-i privim împreună:

Acum hai să punctăm unele chestii. Steven iniţial susţine rolul empatiei ca motor al progresului moral, pe motiv că „o inimă bună şi claritatea morală sunt superioare” raţionamentelor unor oameni foarte inteligenţi şi educaţi, mai ales că tocmai raţiunea i-a făcut pe unii dintre aceştia să ameninţe rasa umană cu arme de distrugere în masă. Îngerii păzitori ai naturii noastre umane ar fi, aşa cum spunea şi Abraham Lincoln, autocontrolul, empatia, şi sentimentul dreptăţii. Rebecca nu prea este de acord şi îi explică dragului ei soţ că de fapt raţiunea şi educaţia sunt instrumentele ce au permis oamenilor să-şi schimbe părerile, inclusiv intuiţiile, asupra unor probleme spinoase din istoria umanităţii, cum ar fi drepturile femeilor sau sclavia. În trecut părea de la sine înţeles că negrii sunt fiinţe inferioare, sub-umane, iar empatia nu a fost suficientă pentru ca această percepţie să se schimbe, oamenii fiind imuni sau orbi la durerea pe care o provocau semenilor lor de altă culoare. Pinker reacţionează timid, amintindu-i că mişcarea aboliţionistă a fost puternic influenţată de romanul „Coliba unchiului Tom”, care făcea apel tocmai la empatia cititorilor, trezindu-le anumite emoţii prin acea poveste cutremurătoare. Rebecca nu se lasă, o dă în continuare cu raţiunea, iar Pinker pare că pierde terenul până la sfârşitul cinei. Nu ştiu ce să cred. A fost convins de argumentele soţiei sale sau s-a prefăcut convins pentru ca discuţia lor să nu degenereze?

Pentru că mi se pare că Steven şi-a cam pierdut faţa, m-am gândit la o posibilă intervenţie terapeutică care le-ar îmbunătăţi relaţia. Un ménage-à-trois, da. Le mai aduc un bărbat care să-l sprijine pe Pinker. Se numeşte Robert Burton şi este şi el intelectual rasat (deci compatibil cu cuplul nostru), autorul a două cărţi pe care le-am citit cu cea mai mare plăcere (intelectuală!). Iată ce le şopteşte el la ureche celor doi:

Imagine a hypothetical society in which pure rationality both existed and prevailed (a low-likelihood scenario) and 100 percent of subjects would push the man onto the railroad track to save five lives. On the surface, this would seem entirely consistent with pulling the lever to divert the train and would be the mark of reason overcoming baser irrational instincts. One could even see this society as maximizing our collective well-being.

But would you want to live in a society where everyone disregarded personal feelings for the individual, no matter how irrational, in order to live according to the algorithms of utilitarianism? How would you look upon your friends and neighbors if you knew that their decision to help you in an emergency would be predicated solely upon the collective good as determined by laboratory experiments? There is no moral right or wrong to these questions (nor am I advocating one kind of society over another). Your answers to these questions are reflections of personal taste and your preference for the type of society in which you would choose to live.

For me, a major component of fairness is the ability to put oneself in another person’s shoes both intellectually and emotionally. For those who believe that fairness is arrived at through conscious deliberation, a relative lack of empathy is interpreted as a positive trait—the ability to put aside personal feelings and be objective.

Emoţii, (dez)iluzii şi dileme morale

Să zicem că eşti în parc cu fetiţa ta de cinci ani. Vin şi eu cu o fetiţă (te rog să nu mă întrebi cum am făcut rost de ea!) cel puţin la fel de drăguţă şi de isteaţă ca a ta (aşa le-ar evalua, comparativ, ceilalţi 30 de oameni din parc). Îţi propun să facem schimb de copii (îţi dau şi un certificat de naştere ca să nu fii luat la întrebări de organele de stat). Te asigur că nu ai avea nimic de pierdut şi că voi avea mare grijă de copilul tău. Ce faci? Chemi poliţia sau Ambulanţa, presupunând că sunt scăpata fie de la Penitenciarul Rahova, fie de la Obregia.

Deschidem o paranteză. Ai auzit de IKEA effect? Este un bias cognitiv care îi face pe oameni să atribuie o valoare disproporţionată produselor la a căror manufacturare au contribuit total sau măcar parţial sau în a căror întreţinere (mantenanţă) au investit efort. Dacă ai un apartament pe care l-ai îmbunătăţit constant în ultimii 10 ani, preţul la care l-ai evalua, chiar şi doar teoretic, fără să vrei să îl vinzi (deci nemotivat de profit) ar fi mult deasupra celui pe care un evaluator obiectiv l-ar stabili. Tendinţa a fost reliefată şi în sarcini simple de laborator, după cum vei putea vedea mai jos, în prezentarea lui Daniel Ariely.

Bine, bine, dar nu este cam cinic să compari o bibliotecă de la IKEA sau un broscoi făcut din origami (detalii tot în video) cu un copil? Da, poate părea aşa, dar adu-ţi aminte că am comparat o fetiţă tot cu o fetiţă, ambele frumoase şi deştepte (şi devreme acasă, fiind încă sub prea mici să scape de sub supraveghere), doar că una dintre ele era a ta, iar cealaltă...să-i scriem pe etichetă de provenienţă necunoscută, made in Woderland. Şi apelez din nou la autoritate (contestabilă şi ea, ca orice autoritate), invitându-te să fii atent la ce spune Ariely acesta despre efectul IKEA şi copiii lui…sau ai tăi (de la minutul 7 încolo):

„We recognize actually that our love to our kids is partly due to them, but it’s partly due to us too. It’s partly due to the effort we invest in them. And if you think about kids this way, kids are actually the ultimate IKEA effect. Our evaluation of them changes dramatically”

Sigur că mai sunt şi alte elemente pe care Ariely nu le atinge aici, de exemplu genele care ne înghiontesc cu putere în direcţia valorizării propriului bagaj de ADN, în detrimentul materialului genetic străin. Este un mecanism natural, hardwired, şi chiar definitoriu, poate, pentru condiţia noastră de Homo, oricât de Sapiens Sapiens. Dar…dacă este natural este şi corect? Sau comitem the naturalistic fallacy, inferând un trebuie sau un ar fi de dorit dintr-un este? La o adică, există vreun criteriu suficient de valid care să ne permită să deducem un trebuie? Sam Harris este de părere că da. Alţii îl contestă.

Să presupunem un scenariu îngrozitor (care uneori se concretizează, cred că nu ai uitat secvenţele TV tragedia de la maternitate): grădiniţa unde se află copilul tău e în flăcări, tu eşti în faţa clădirii, pompierii sunt pe drum, dar situaţia e dramatică şi îţi dai seama că nu vor putea interveni în timp. Eşti singurul care poate pătrunde în clădire pentru a salva măcar câţiva dintre micuţi. Tu ştii că fetiţa ta era singură într-o încăpere din aripa de vest a clădirii (te sunase mai devreme să-ţi spună), pe când în sala obişnuită de clasă, în aripa de est, se află colegii ei, în număr de zece. Ai de făcut o alegere, ştiind că o poţi salva ori pe ea ori pe ceilalţi zece (e un experiment mental, mă crezi pe cuvânt, deşi vei spune că e forţată situaţia, ca şi aia..cum se numeşte..ceva cu foot…a, da! footbridge dilemma). Unde te duci? În aripa de est sau de vest? Ştim..te duci să-ţi scoţi copila din flăcări, sacrificându-i pe restul (nu există alternative!). Aşa ar acţiona, cred, marea-marea majoritate. Într-o asemenea situaţie-limită, ăsta ar fi comportamentul tău real. Etica are însă prostul obicei de a încerca să stabilească şi comportamentul de dorit, corect din punct de vedere moral. Of, în ce m-am băgat iar! În nişte controverse interminabile! Cum stabileşti comportamentul de dorit? Luând în calcul atât interesul personal (în acest caz, copilul tău), dar şi interesul tuturor celorlalţi actori implicaţi (ceilalţi zece copii). Este corect din punct de vedere moral să-ţi salvezi copilul lăsând alţi zece să moară? Nu prea pare! Pe de altă parte, cât de realist ar fi să te aştepţi ca un părinte să se comporte altfel? Dar ce ai simţi dacă ai fi tatăl unuia dintre cei zece copii, acum morţi, şi ai şti că un bărbat a alergat să salveze o fetiţă din aripa de vest în timp ce al tău, împreună cu ceilalţi din nouă, ardeau în altă sală? Cum ai evalua gestul lui? Dacă ar fi un pompier ţi s-ar părea inadmisibil ce a făcut. Dar dacă ar fi părintele fetiţei, l-ai înţelege şi l-ai ierta cu uşurinţă? Dacă eşti femeie, ce ai prefera să facă potenţialul tată al copilului tău într-o asemenea situaţie? Ai înţelege că a decis să-i salveze pe cei zece pentru că aşa a considerat corect să procedeze date fiind circumstanţele? Eşti măcar de acord că orice răspuns ai da, nu este de la sine înţeles?

Cum iei decizii morale atunci când interesul tău întră în conflict cu cel al altora? Cum ar trebui să le iei? Punând semnul egal între ele? Asta ar însemna că între a-ţi salva copilul personal şi a salva chiar şi un singur alt copil străin corect ar fi…nu ştiu…să dai cu banul? În acest caz mă îndoiesc că cineva ar da cu banul. (În plus, nu e un fel de delegare a responsabilităţii personale către o monedă de metal sau către hazard?). Ne putem întreba şi cât sens are să vorbim despre ce ar trebui să facem câtă vreme suntem incapabili să facem ce trebuie (profesorii de etică nu sunt, spun studiile, deloc mai etici şi mai morali, în ansamblu, decât oamenii de rând, iar unii lideri spirituali vorbeau frumos despre iluminare în timp ce-şi îmbogăţeau colecţia de Rolls Royce). Bine, putem tinde spre un ideal…care ideal ar fi, în acest caz, să fii suficient de integru moral încât să nu-ţi favorizezi copilul în faţa altora, nici măcar într-o situaţie de viaţă şi moarte? Dacă ar avea nevoie de un transplant de rinichi şi un medic, prieten, l-ar trece în faţă pe lista de aşteptare, moral ar fi, cred, să respingi această ofertă, ştiind că viaţa copilului tău ar însemna moartea altuia.

Întrebări ca acestea au existat dintotdeauna. În dialogurile lui Platon, Euthyphron este pe punctul de a-şi denunţa tatăl pentru o crimă şi situaţia lui pare a surprinde un conflict valoric între loialitate, iubirea pentru părinte şi dreptate:

„Spun, de bună seamă, că pietate înseamnă ceea ce fac eu acum: adică să urmăreşti în justiţie pe cel care săvârşeşte o nelegiuire — fie omor, fie furt de lucruri sfinte — sau orice lucru de acest fel, chiar dacă s-ar întâmpla să-ţi fie tată sau mamă, sau oricine ar fi; iar a nu-l da pe mâna justiţiei e o impietate”.

Te poţi întreba însă dacă Euthyphron este sincer când afirmă cele de mai sus sau, chiar dacă este sincer (crede că dreptatea e motivaţia lui), dacă nu cumva este self-deluded. Dacă de fapt tatăl lui nu s-a jucat cu el când era mic şi acum percepe distorsionat aşa-zisa neleguiure a părintelui, iar ceea ce pare a fi o decizie morală este un fel de vendetta personală frumos deghizată?

Ajungând în prezent, unde avem şi fMRI, ştim cam ce se întâmplă în creier când subiecţii sunt întrebaţi ce ar trebui să facă dacă se află pe un pod împreună cu un om supraponderal şi aruncându-l de pe pod ar salva cinci oameni aflaţi dedesubt, spre care se îndreaptă un vagon de tren scăpat de sub control. Cei mai mulţi nu l-ar arunca, iar în creierul limbic responsabil de multe emoţii se înregistrează o activitate foarte puternică. A lua o decizie ce pare mai raţională (îl împingi pe grăsan ca să salvezi cinci persoane) înseamnă atunci fie capacitatea de a trece peste anumite sentimente (milă, empatie faţă de cel sacrificat, oroare faţă de gestul de a-l omorî), fie o activitate redusă de la bun început în acele zone ale creierului arhaic (se întâlneşte la autişti şi la psihopaţi -concluziile studiului oferit ca link sunt totuşi forţate). E greu de spus dacă alegi să-l arunci dintr-o reală consideraţie pentru cei cinci pe care îi salvezi astfel sau dintr-o lipsă de reacţie emoţională la suferinţa unui om, în cazul de faţă la suferinţa celui pe care îl îmbrânceşti de pe pod.

Există şi următorul tip de răspuns: Cred că ar fi corect să îl arunc, dar eu unul aş fi incapabil de aşa ceva, nu m-ar lăsa inima să împing pe cineva de pe pod. Alţii spun că nici nu ar trebui, nici nu ar face-o, pentru că ar încălca autonomia altei persoane sau pentru că nu este corect să iei viaţa unui om în nicio circumstanţă. Nu există un răspuns universal acceptat (cum ar putea exista?), iar filosofii morali sunt împărţiţi între diferite curente, cum ar fi etica virtuţilor, deontologia kantiană sau utilitarismul, fiecare cu o poziţie diferită despre cum ar trebui procedat. Avem cu toţii, se pare, anumite intuiţii morale, unele dintre ele chiar înnăscute (progrămele genetice ce îi fac până şi pe bebeluşii de doar trei luni să aleagă„personajul bun”). Avem de asemenea preferinţe foarte puternice pentru cei cu care suntem înrudiţi, în defavoarea celor dintr-un alt grup (kin altruism).

Luăm decizii morale în baza intuiţiilor pe care ulterior le raţionalizăm (vezi Haidt) sau în urma unui proces de deliberare raţională ce presupune uneori tocmai respingerea acelor intuiţii? Iar dacă există o discrepanţă evidentă între ceea ce facem şi ceea ce credem că ar trebui să facem, cum se justifică ea? Nu suntem suficient de morali să acţionăm corect? Este prea mult să considerăm corect a nu-ţi favoriza în nici un fel copilul în faţa altora? În fond, moralitatea nu vine din exterior, din lumea obiectivă, ci este creată de şi pentru oameni, aşa că poate ar trebui să luăm în calcul, când ne gândim la ce este corect, şi limitările intrinseci ale fiinţei umane. Sau ar trebui doar să tindem cu toţii la a le depăşi cu totul? Şi dacă ar trebui să le depăşim, care sunt căile prin care putem ajunge să luăm decizii morale corecte?

Un posibil răspuns ar fi să încerci să vezi realitatea aşa cum este (şi cum o fi ea, mă rog?), debarasându-te de cât mai multe dintre iluziile ce se interpun între ea şi o percepţie (mai) exactă. Astfel ai realiza de exemplu că viaţa ta copilului nu este mai specială decât cea a oricărui alt copil şi ai acţiona în consecinţă. Dar poţi vedea realitatea aşa cum este, free of illusions? Greu de crezut, câtă vreme nu ai acces direct la ea, ci la modelul livrat de creier şi chiar şi atunci când îl pui la îndoială, îl pui la îndoială tot prin lentila acestui creier. Unii spun că prin meditaţie reuşeşti să te debarasezi de iluzii şi să accezi la o înţelegere superioară. Este ca şi cum ai lua o ceapă şi ai decoji-o de foiţe până când…aici părerile şi experienţele sunt împărţite (în funcţie de ce? de predispoziţiile celui care meditează?), rămâne fie un fel de nimic (emptiness), fie senzaţia că ai descoperit natura adevărată a lucrurilor. În absenţa iluziilor (s-a dus efectul IKEA) şi ataşamentelor, probabil că în dilema cu clădirea în flăcări vei alege să-i salvezi pe cei zece copii. Nu mă lansez în alte ipoteze, pentru că experienţa mea personală în acest domeniu este limitată la câteva lecturi şi, recent, la un curs bine închegat, ţinut de Robert Wright pe coursera.

O altă cale, mai uşor de înţeles în cultura vestică, este folosirea raţiunii şi acceptarea faptului că interesul personal nu ar trebui pus înaintea interesului celorlalţi, chiar dacă costurile pentru propria persoană sunt foarte mari. Acest principiu al imparţialităţii depline este îmbrăţişat de Peter Singer, unul dintre cei mai cunoscuţi filosofi morali din prezent. Tot pe coursera găseşti un curs de-al lui, aflat acum în plină desfăşurare. Dacă ar fi să aplici acest principiu, înainte de a cumpăra fie şi un tricou de 100 de RON ar trebui să te întrebi dacă nu cumva pe planeta asta cineva ar avea nevoie de acea sumă pentru a nu muri de foame şi în consecinţă să renunţi la achiziţia ta. Să renunţi practic la orice sumă de bani care pentru tine nu este vitală, dar care ar fi vitală pentru altcineva. Dacă experimentul mental cu clădirea în flăcări ţi s-a părut un exemplu forţat cu care sunt prea puţine şanse să te întâlneşti în viaţa asta, gândeşte-te că într-un fel iei astfel de decizii în fiecare zi, cu aproape fiecare sumă de bani pe care o cheltuieşti pentru tine şi familia ta

Da, imparţialitatea deplină este o poziţie considerată de mulţi extremă, la fel ca şi alte opinii ale lui Singer. Este de dorit? Sau, chiar dacă nu ajungi la acest deziderat (presupunând mai întâi că vezi în asta un deziderat), merită să încerci să te apropii cât mai mult de el? Ce înseamnă cât mai mult? Să trăieşti cu minimul necesar şi să donezi restul banilor? Să nu investeşti bani în educaţia copilului tău, pentru că alţi copii mor de foame? Sau doar să nu-i cumperi ultimul Iphone?

Unde tragi linia? Unde se umple paharul? (ce vreau să spun cu paharul? nu mai ştiu, poate mă gândeam cât la sută îl umpli cu interesul tău şi cât cu cel al altora)

Gata, că îmi stă mintea-n loc. Şi linia, linia, parcă te aud! Unde tragem linia? Nu ştiu! Trageţi-o singur!

Ouăle, cocoşul şi o (supă de) găină

Ce a fost mai întâi, oul sau găina? Sau…cocoşul? Există şi în psihologie astfel de dileme. Una care pune pe jar neuronii multor psihologi sociali este următoarea:

Ce a fost mai întâi? Atitudinea sau comportamentul? Citeşti pentru că îţi place să citeşti sau îţi place să citeşti pentru că citeşti?

Intuitiv vei prefera prima explicaţie. Citeşti pentru că îţi place, fireşte (nu iau în calcul acum varianta că eşti încă student şi trebuie să citeşti pentru a lua note mari la examen, eu mă refer la obiceiul de a citi din ceea ce ai numi plăcere). Da, şi eu cred că este mult adevăr în această explicaţie. Dar există numeroase dovezi că nici cealaltă nu este de aruncat. Probabil că uneori mai întâi este oul (atitudinea), alteori însă găina (comportamentul). Şi la fel cum dintr-o găină iese un ou, şi din ou iese un pui, viitor găină sau cocoş. O buc(l)ă de feed-back în care atidudinile şi comportamentele se întăresc reciproc.

Comportamentele generează atitudini deoarece tu te observi în timp ce o ajuţi pe soţia ta la tăiat legumele pentru supă (în loc să pretinzi să te aştepte acasă cu ea gata făcută) şi încerci să găseşti o explicaţie pentru faptul că alegi să-ţi petreci timpul curăţând morcovi şi ceapă în loc să ieşi cu amicii la o bere. Pentru a-ţi păstra intactă demnitatea de cocoş, nu vei apela la motive de tipul „O ajut pentru că altfel o să-mi ţină o teorie despre împărţitul sarcinilor domestice”, „O ajut în speranţa că la noapte facem sex”, „O ajut ca să o impresionez”, „O ajut ca să cred despre mine că sunt un tip de treabă”. Nu! Ai nevoie de altfel de motive, astea sună naşpa. Oamenii vor să se perceapă drept agenţi liberi ai alegerilor (iluzia voinţei libere), aşa că preferă justificările interne. Dacă soţia te-ar ameninţa sau şantaja, poate că reacţia ta ar fi alta, ţi-ai apăra libertatea refuzând categoric să contribui la supă. Câtă vreme nu te-a constrâns (în mod direct), ceva te-a făcut să tai legumele. Şi ce motiv mai frumos ai putea fabrica decât că…Îmi place să fac supă de legume! Mă relaxează, mă simt bine, ador senzaţia pe care o am când mângâi aceşti morcovi cu lama cuţitului Yupi! Peste câteva zile vei repeta acţiunea, că doar îţi place. Şi chiar aşa vei simţi, că îţi place.

Tocmai te-ai pricopsit cu o atitudine nouă, graţie minunatei tale soţii. Dar hai să-ţi mai vând (gratis) un pont, pentru că te plac (ups! sau e invers?). Dacă faci supă în mod constant, îţi vei îmbunătăţi şi relaţia de cuplu cu această ocazie. Nu, nu doar pentru că soţia ta va aprecia grija ta. Pentru că o vei iubi tu mai mult. Cum aşa? Păi ia gândeşte-te: i-ai făcut o favoare, ai ajutat-o, ai investit timp şi efort în pregătirea supei. Efort şi favoare sunt cuvintele cheie. De ce ai fi făcut aşa ceva? Da, pentru că îţi place să găteşti, , stabilit deja. Dar şi pentru că soţia ta este o persoană excepţională care merită ajutorul tău (nu, nu este o scorpie care te aleargă cu făcăleţul dacă te vede strecurându-te pe uşă afară să pleci la bere). Îţi justifici efortul şi comportamentul apelând la calităţile ei, astfel încât implicit o valorizezi şi pe ea mai tare. Cu cât îţi vei ajuta mai mult soţia, cu atât o vei iubi mai mult şi ea va creşte (ca un cozonac?) în ochii tăi. Drojdia nu este însă o calitate intrinsecă de-a ei, ci, culmea, tocmai efortul tău.

Ţi-am descris efectul Benjamin Franklin. Dacă i-ai făcut unei persoane o favoare ieri sunt şanse mari ca mâine să-i faci din nou o favoare şi să-ţi placă de ea mai mult. Vrei ca cineva să te aprecieze şi să te ajute? Efectul Franklin este mai puternic de multe ori decât efectul reciprocităţii, aşa că în loc să-i faci tu o favoare în speranţa că îţi va răspunde cu aceeaşi monedă, încearcă să-i storci tu ei un mic ajutor şi vei vedea că pe viitor se va oferi singură să-ţi facă şi mai multe favoruri. Atenţie! Se întâmplă şi invers: dacă ai avut un comportament urât faţă de o persoană, aceasta va descreşte în ochii tăi. Te-ai întâlnit cu vecinul când veneai de la un meci în care echipa ta preferată a pierdut şi, fiind nervos, l-ai cam repezit? La următoarea întâlnire îl vei repezi şi mai tare, că doar nu ai recunoaşte că ai fost nepoliticos, vecinul ăla trebuie să fie o persoană dezagreabilă de te-ai purtat astfel cu el.

PS: Înainte să te apuci de supă, îmi faci şi mie te rog o favoare? Distribuie, te rog frumos, acest articol. Mâine te voi întreba dacă ţi-a plăcut.

http://psycnet.apa.org/psycinfo/1970-08381-001

http://psycnet.apa.org/index.cfm?fa=buy.optionToBuy&id=1972-06696-001

http://www.amazon.com/You-Are-Now-Less-Dumb-ebook/dp/B009VMBJ5S/ref=sr_1_1?ie=UTF8&qid=1399031759&sr=8-1&keywords=you+are+now+less+dumb

Kiri Kiri Kiri Kiri

Presupun că ştii ce înseamnă ego depletion: epuizarea graduală a resurselor de autocontrol pe măsură ce le foloseşti în diverse circumstanţe. De exemplu, dacă timp de opt ore ai stat la serviciu şi ai avut de rezolvat tot felul de sarcini neplăcute sau plictisitoare, abţinându-te să comentezi sau să-i trânteşti şefului în cap situaţiile pe care ţi le-a cerut, odată ajuns acasă e posibil să nu mai fii în stare să te controlezi şi te vei enerva pe soţia ta  dintr-un motiv insignifiant, care cu siguranţă nu te-ar fi afectat de dimineaţă, când nu erai depleted. De fiecare dată când te lupţi cu tine pentru a face ceea ce ştii că trebuie (de exemplu să mănânci ca garnitură o salată în loc de cartofi prăjiţi) sau a nu face ceea ce ştii că nu ar fi o idee bună (să-ţi pocneşti şeful), consumi din propriile resurse de voinţă şi autocontrol, care sunt limitate. Capacitatea de autoreglare se diminuează când apelezi la autocontrol, când oboseşti, când glucoza din sânge scade sau când experimentezi o situaţie de excludere socială.

Matt Field, un psiholog sadic de la Universitatea Liverpool, preocupat de studiul adicţiilor, a avut o idee materializată într-un experiment care nu ştiu cum naiba a trecut de comisia etică (probabil le-a dat ceva să bea înainte să le prezinte proiectul). S-a gândit să vadă dacă nu cumva atunci când îţi reprimi reacţiile emoţionale intervine şi fenomenul de ego depletion, care te face ulterior să bei mai mult decât dacă ai fi fost lăsat să ţi le exprimi liber. Şi-a împărţit subiecţii în două grupuri. Toţi au urmărit aceeaşi secvenţă de film, doar că unora li s-a spus că nu au voie să exteriorizeze nicio emoţie pe parcursul vizionării, nici să închidă ochii sau să iasă din cameră, pe când ceilalţi puteau să se manifeste exact aşa cum simţeau.

Nu ştiu ce să fac. Ca să înţelegi dificultatea sarcinii ar trebui ca eu să-ţi arăt secvenţa proiectată de Matt Field. Dar asta ar însemna să te torturez puţin şi mă tem că ţi-aş putea cauza o traumă. Uite cum facem: eu pun videoclipul, dar tu nu dai play decât dacă ştii că te ţine stomacul. (Eventual mă poţi chema să ne uităm împreună, din motive ce ţin de siguranţa experimentului, nu de altceva). Este dintr-un film-cult din 1999, Audition (foarte bun, de altfel), în care facem cunoştinţă cu Aoyoma, o balerină simpatică de 24 de ani, fără toţi boii la mansardă (s-au mutat în beciul id-ului), care se gândeşte să-i dea o lecţie iubitului ei, aflând că acesta organizase cu un prieten nişte false audiţii pentru un rol de film (în realitate îşi căuta partenere, nu actriţe). Nu te uita! Se lasă cu multe ace înfipte în locuri dureroase, adică pline de receptori nociceptivi sensibili (inclusiv în ochi) şi cu picioare tăiate cu ferăstrăul, imagini pe care cu greu ţi le vei mai scoate de pe retină (încearcă totuşi cu o pensetă). Dacă totuşi decizi să te uiţi de dragul cunoaşterii ştiinţifice sau al artei cinematografice japoneze (doar nord-coreenii mai sunt în stare de asemenea minunăţii), te rog să-ţi inhibi orice manifestare a emoţiilor şi să nu întorci privirea:

Gata? Sper că nu ai făcut prostia să te uiţi! Unul dintre participanţii la experiment cică ar fi şi leşinat, iartă-mă că am uitat să menţionez asta mai devreme. Cum te-ai simţit? Nasol, nu? Da, ştiu...E 1 mai, dacă ai în program un grătar şi bere, predicţia mea este că vei bea mai multe sticle decât dacă nu ai fi văzut scena de mai sus. Cel puţin aşa au păţit subiecţii lui Matt Field instruiţi să-şi controleze emoţiile. Au consumat cu 50% mai mult alcool decât cei care s-au arătat dezgustaţi sau înspăimântaţi până la punctul de a ieşi din încăpere în timpul secvenţei. Au fost depleted.

Ce putem concluziona? Că neexprimarea emoţiilor şi controlul asupra reacţiilor afective se fac cu un cost. Costul constă în epuizarea resurselor de voinţă disponibile pentru situaţiile viitoare. Acum nu vreau să înţelegi că dacă-ţi vine să-i dai una (cu ferăstrăul?) şefului ar fi mai bine să treci la acţiune. O emoţie se poate exprima în mai multe feluri, dintre care doar unele sunt potrivite, aşa că gândeşte-te la o altă variantă, excluzând atât violenţa cât şi ascunderea sentimentelor (a te preface că nimic nu s-a întâmplat backfires). Să ştii ca rezultate similare s-au obţinut şi în cazul unor emoţii precum compasiunea, folosind o secvenţă din filmul Terms of Endearment, deci şi reprimarea unor emoţii pozitive conduce la ego-depletion. Din nou însă, nu orice comportament este adecvat: dacă simţi aşa un elan să-ţi îmbrăţişezi colega la care visezi de câteva luni bune, te sfătuiesc să o întrebi mai întâi dacă este de acord, iar dacă nu e, să-ţi ascunzi arăţi dezamăgirea şi tristeţea firesc, dar civilizat.

Închei aici, depleted, but wearing a poker face.

http://www.amazon.com/The-Self-Illusion-Creates-Identity/dp/0199988781