Alt zbor deasupra unui cuib de c(r)uci, de această dată călare pe un TU-160

Foarte rar urmăresc ştirile politice. Mai arunc câte un (de)ochi pe pagina de Facebook a lui Remus Cernea ca să văd ce melodie mai postează (ultima e aia cu pasărea pheonix a câştigătorului- sau câştigătoarei- ultimului Eurovision; da, îmi place şi mie uneori să mai pun bărbi, chiar şi să-mi fie puse). Îi apreciez şi majoritatea ideilor şi iniţiativelor din Parlament. Dar cel mai mult îmi plac tricourile lui cu trupe rock de care mă gândesc serios să îl dezbrac, pentru adulmecare şi includere în baza de date pentru acel proiect-fantomă cu întâlniri amoroase despre care ţi-am mai vorbit, dar pe care încă nu l-am scos de la naftalină; glumesc, mirosul de natfalină interferează cu hormonii naturali şi nu cred că aş avea clienţi interesaţi de relaţii cu molii).

Vaai, dar iar m-a luat gura pe dinainte – sau mâna aia extraterestră. Nu cu Remus aveam treabă acum. Momentan mă uit la spectacolul oferit de Rogozin şi Băsescu şi încă nu m-am hotărât dacă să râd (în barbă) sau să plâng. Cine râde la urmă râde mai bine, nu? Nu neapărat, mai bine râzi de la cap la coadă. Cei doi aleşi se află în plin război. Al declaraţiilor, deocamdată, nu suntem pe timpul romanelor de capă şi spadă ale lui Michel Zevaco; şi nici nu se mai poartă săbiile atunci când avem la dispoziţie bombe, deci să aşteptăm să apeleze şi la artileria grea.

Hai că le-am interceptat schimbul de replici. Pe unele dintre ele le voi scrie şi aici, doar au apărut deja pe posturile publice şi reprezintă surse deschise.

Sâmbătă după-amiază, Rogozin a scris pe contul sau Twitter aşa: La solicitarea SUA, România şi-a inchis spaţiul aerian pentru avionul meu. Ucraina nu mă lasă din nou să trec. Data viitoare voi zbura la bordul (bombardierului) TU-160.

Declaraţie incendiară ce a inflamat televiziunile publice mai ceva ca sânii şi chiloţii fierbinţi ai Nicoletei Luciu (sunt în urmă cu bombele sexi, nu?). Ministerul Afacerilor Externe a luat act şi a trimis o sesizare oficială autorităţilor din Moscova pentru a cere explicaţii suplimentare:

Ministerul Afacerilor Externe apreciază că ameninţarea cu folosirea unui bombardier strategic rus, de către un vicepremier rus, reprezintă o declaraţie foarte gravă, în actualul context regional, în care Federaţia Rusă a încălcat suveranitatea şi integritatea teritorială a Ucrainei, iar forţe separatiste proruse violează grav ordinea publică din statul vecin

În acest context, Ministerul Afacerilor Externe solicită autorităţilor de la Moscova să precizeze public dacă afirmaţiile citate ale vicepremierului Rogozin reprezintă poziţia oficială a guvernului Federaţiei Ruse faţă de România ca stat membru UE şi NATO.

Un comunicat de bun simţ, poate eşti de acord. Pe de altă parte crezi că conducătorul suprem al navei noastre numită România se putea abţine să nu arunce şi el câteva paie pe foc (peste dosarul „flota”)? Doar are antecedente şi acum o lună sau două el însuşi ameninţase o jurnalistă că s-ar putea să nu-şi mai găsească soţul acasă. Aşa că domnul Băsescu manifestă înţelegere faţă de oficialul rus, însă am dubii că această înţelegere va fi corect înţeleasă şi de domnul Rogozin. despre care iată ce afirmă nu pe contul twiiter sau facebook, ci direct la televizor:

Trebuie aflat câtă votcă a consumat înainte să facă aceste declaraţiii. e o declaraţie tipic rogoziană, cu lipsa de respect faţă de orice altceva ce nu reprezintă Mama Rusia, el a rămas încă la modul de gândire al stalinismului. Ăsta e Rogozin.

Rogozin, după mine, este nebunul regelui. El are rolul să enerveze şi, dacă te potriveşti să-l iei în serios, trebuie să iei măsuri costisitoare şi nu poţi să cazi în capcana ca la puncte de vedere ale lui Rogozin, unui clovn de teapa lui îi răspunzi ca atare.

Rogozin revine şi el:

Mă întreb câte pahare a golit Băsescu “ca să îşi facă curaj” înainte de a închide spaţiul aerian românesc pentru avionul nostru.

Brr...se cam joacă cu focul sau mi se pare mie? Iar noi? Noi nimic, ne uităm la televizor, ne facem c(r)uci şi ne rugăm zeului Dionis să nu-l mai ducă pe Rogozin în ispită, iar zeului Poseidon să-i trimită preşedintelului nostru (l-ai votat?) vânt din pupă. Te rog nu mă pune să le fac un profil psihologic, tare mi-e teamă că în petele de cerneală unul ar vedea doar bombardiere, celălalt submarine, iar eu pahare peste pahare şi câteva bărbi. Partea proastă este că aceşti indivizi au putere şi capabilitatea (militară!) de a arunca nu doar cu cuvinte, ci şi cu bombe (na că m-am contaminat şi eu! sau am explodat?). Aşa că să sperăm că nu vom viziona următorul act dintr-un bunker sau de sub nişte cruci pe care scrie "victime colaterale necunoscute". 

Recunosc că cei doi cu paharele lor mi-au făcut poftă de un cocktail. Molotov! Hai noroc! Sau Chtob vse byli zdorovy!

PS: un film superb, în regia lui Kubrick, despre cum a declanşat un general paranoic un război nuclear: http://www.imdb.com/title/tt0057012/ Asta aşa, în aşteptarea vremurilor când viaţa va bate filmul (ai acolo şi o mână extraterestră)

Un fel de zbor deasupra unui cuib de cuci

Ţi-am spus eu că de când cu cursurile de etică încep să văd dileme morale peste tot? Nu că ar fi ceva surprinzător: ele chiar sunt peste tot, doar că devin vizibile atunci când, din diverse motive, atenţia ta este îndreptată spre ele (la fel cum şi microbi sau fire de praf sunt pretutindeni, însă rămân aproape invizibile pentru majoritatea, în timp ce anumite structuri de personalitate – vezi Howard Hughes, jucat de Lenoardo di Caprio în Aviatorul- îşi organizează întreaga viaţă în jurul (evitării) minusculelor particule percepute drept extrem de ameninţătoare).

Am început să urmăresc un serial nou-nouţ, a cărui acţiune se petrece în secţia de Neurologie a unui spital din Statele Unite. My cup of tea, desigur. Un ceai savuros, din care am gustat deja o linguriţă de Capgras, un strop de neglijare hemispaţială, o tumoră pe creier, un vârf de demenţă, toate pe un fond de tulburare bipolară (în temerni vechi, tulburare maniaco-depresivă)  de care suferă chiar personajul principal, doctorul Catherine Black. Trecând peste prezentarea din film adesea caricaturală a bolii (ceaiul acesta e destul de diluat), doctoriţa noastră are episoade de depresie, ţinute sub control prin medicaţie, şi de manie, mai puţin controlate prin medicaţie. Nu pentru că medicamentele nu ar fi eficiente. Ci pentru că atunci nu prea le ia (se numeşte complianţă scăzută la tratament). De ce nu le ia? Pentru că mania este o stare subiectivă foarte placută. (De unde ştiu? Ei, ştiu şi gata!). Când eşti în episod maniacal ai o energie senzaţională, te simţi în stare să muţi munţii din loc, ba chiar eşti tu un mini-Mahomed la care vin munţii în pas alergător, fără ca asta să se numească alunecare de teren. Nu prea îţi vine să înghiţi un pumn de pastile care să facă fericirea şi energia astea să dispară, mai ales dacă deja eşti în plină euforie şi iluzie de omnipotenţă. Aşa că nu le iei. Problema e că pe lângă aceste stări subiective de extaz, sau chiar din cauza lor, prezinţi un risc imens să iniţiezi tot felul de comportamente foarte riscante: sex sălbatic cu necunoscuţi, altercaţii pe stradă, jocuri de noroc, cumpărături exorbitante ce-ţi depăşesc posibilătile şi altele. Başca o serie de halucinaţii şi idei delirante (de grandoare, de reformă,  erotomaniace, mistice, de referinţă, de relaţie- pentru cei familiarizaţi).

Acum, oamenii au dreptul la autonomie şi pot alege în general să refuze tratamentul, deşi acest drept este limitat în cazurile în care discernământul este (profund) afectat. E de discutat în ce măsură o persoană în episod maniacal dispune de discernământ în acel moment. Probabil că nu. Asta nu înseamnă totuşi că poate fi internată cu forţa sau obligată să ia medicamente, decât dacă reprezintă un real pericol pentru alţii şi se arată agresivă. O soluţie ceva mai nuanţată ar fi un fel de contract semnat de pacient într-un moment de perfectă luciditate, prin care el îşi exprimă dorinţa de a primi sau nu tratament când va suferi un viitor episod maniacal, stipulându-se şi limitele acestui acord. (De exemplu: sunt de acord să fiu dusă cu salvarea la camera de gardă de la Obregia dacă mă găsesc rudele jucând apartamentul la ruletă, nu şi dacă sunt suprinsă în dormitor cu cinci bărbaţi).

Catherine Black nu îşi ia mereu tratamentul. Alta este însă dilema etică. Care, care? Cucu, cucu - o pasăre cu standarde morale îndoienice şi investiţie parentală redusă- ştii ce face cu ouăle! Bau! Ea este medic şi interacţionează zilnic cu pacienţi cărora le prescrie medicamente, le pune un diagnostic şi ia decizii ale căror consecinţe se pot traduce în termeni de viaţă şi moarte pentru aceştia. Nu a declarat nimănui tulburarea de care suferă. Conducerea spitalului nu are cunoştinţă despre tulburarea ei bipolară. În episodul 2, şeful de secţie cheamă întregul personal într-o şedinţă generată de un incident cu urmări tragice: un neurochirug cu vastă experienţă tocmai omorâse un pacient din greşeală -  el însuşi fusese diagnosticat cu o tumoră cerebrală nedeclarată ce i-a afectat capacităţile motorii, asftel că în timpul unei operaţii i-a alunecat mâna prin creierul pacientului de pe masă, iar acesta a decedat. Pentru a preîntâmpina alte tragedii asemănătoare, şeful de secţie îi avertizează pe toţi că au obligaţia de a anunţa orice problemă de sănătate fizică sau mentală ce le-ar putea afecta activitatea profesională. Mai mult, au datoria de a anunţa şi dacă au suspiciuni că vreun coleg de-al lor se confruntă cu o asemenea situaţie şi nu dezvăluie informaţiile respective.

Catherine tace mâlc. Îşi iubeşte profesia şi nu vrea să şi-o piardă. Mai există însă cineva care s-a prins de ceea ce se întâmplă, un neurochirurg, dr. Ian Brickman care...tace şi el. Ai putea să te întrebi dacă mai putem vorbi de dileme morale în condiţiile în care regulile şi legile sunt clare. Ei bine, da, putem vorbi liniştiţi în continuare, pentru că nu tot ce e legal e şi moral şi nu tot ce e moral e şi legal. Poate că neurochirurgul are anumite valori personale pe care le plasează mai presus de directivele conducerii spitalului. El ştie că Catherine este unul dintre cei mai buni specialişti, până acum nu a produs nici un incident major şi, judecând oarecum utilitarist, consideră că avantajele păstrării ei în funcţie sunt mai mari decât dezavantajele. Din 100 de pacienţi pe care i-a avut ea, 95 au beneficiat de cele mai bune îngrijiri, sănătatea şi calitatea vieţii lor înregistrând progrese reale. Ceilalţi cinci, probabil trataţi în episod maniacal, au avut câte ceva de suferit, dar nu a murit nimeni, nici nu se observă dizabilităţi majore. În aceste condiţii, colegul ei s-ar putea simţi îndreptăţit să nu spună ceea ce se întâmplă, considerând că este în avantajul majorităţii pacienţilor şi ignorând acel principiu din medicină care zice „First do  not harm!”.

Doctorul Ian Bickman alege să tacă. Dar nu, nu printr-un raţionament de tipul celui de mai sus, aia era într-un univers paralel în care dilemele etice chiar sunt dileme etice şi oamenii şi cucii iau decizii raţionale, chiar în detrimentul interesului personal (nu că ar fi fost şi cea mai potrivită decizie, dar măcar ar fi avut o explicaţie ceva mai măgulitoare pentru natura umană). Ian Bickman tace pentru că Catherine, atunci când e maniacală, face „nişte lucruri foarte rele” care lui îi produc o mare plăcere (da, vorbeam de sex mai devreme; şi de ouţe). Dincolo de dezbaterile etice, cam ăştia suntem (nu, tu nu! persoanele de faţă sau din faţă se exclud! dar se poate şi să te întorci puţin cu spatele).

Principiul dublului efect. Or how you can have your cake and eat it

Întâmplarea face ca în această perioadă să urmăresc, cu mult interes, două cursuri de (bio)etică pe platformele de învăţământ gratuit la care sunt abonată. Cum am un grad de înalt de sugestibilitate (care mă face şi vulnerabilă la hipnoză, mai ales la cea realizată cu instrumente profesioniste, adică o pereche de ochi frumoşi), acest lucru se va simţi şi în articolele mele, care sper însă să nu devină, de la sine putere, (excesiv de) moralizatoare.

Principiul dublului efect. Ce drăcia dracului mai e şi asta? După părerea mea, chiar asta e: o drăcie sau o găselniţă care-ţi permite să-ţi justifici o acţiune îndoielnică sub pretextul că reprezintă doar efectul secundar ale unui scop mai important care scuză mijloacele. Să-ţi dau câteva exemple.

Un general de armată decide să bombardeze o ţintă militară de pe teritoriul duşman. Acolo sunt şi nişte zeci de civili, care vor muri, iar generalul ştie asta. Însă intenţia lui nu este să-i omoare pe ei, ci să distrugă obiectivul militar, acţiune care, în condiţii de război, pare a fi justificată şi corectă din punct de vedere moral. Prin urmare, uciderea civililor devine permisibilă, iar generalul nu se simte responsabil de fapta respectivă.

Un doctor care consideră că avortul este întotdeauna o faptă condamnabilă poate decide să extirpe uterul unei femei însărcinate bolnavă de cancer pentru a salva viaţa acesteia. El nu va ucide fătul în mod direct, doar înlătură uterul înăuntrul căruia se întâmplă să se afle şi embrionul. Ca să vezi însă la ce incoerenţe se ajunge cu acest principiu, gândeşte-te la o situaţie medicală echivalentă, tratată însă total diferit: în trecut se putea întâmpla ca la naştere să intervină o complicaţie ce punea în pericol atât viaţa mamei cât şi a (foarte –foarte aproape) pruncului (interesant...fătul devine copil atunci când a ieşit total din vagin? dar când este la câţiva centimetri şi încă nu s-a născut e încă făt sau bebeluş?). Fătul rămâne blocat şi dacă doctorul nu efectuează o procedură brutală numită craniotomie (prin care este omorât), atât el (fătul, nu doctorul :D) cât şi mama vor muri. În aceste condiţii, acelaşi doctor dispus în situaţia precedentă să înlăture uterul, va refuza să facă craniotomia, pe motiv că aceasta presupune o intervenţie directă asupra fătului; prin urmare, se vor pierde două vieţi.

Tot în medicină, doctrina dublului efect permite luarea unor decizii în privinţa bolnavilor în stadiu terminal, care suferă de dureri insuportabile, în condiţiile în care legile interzic eutanasia. Nu ai voie să-i administrezi o injecţie letală nici măcar la cerere, dar ai putea încerca următoare şmecherie: îi dai o cantitate mare de morfină, în scopul ameliorării durerii, conştient fiind că e foarte posibil ca organismul lui să nu reziste la o asemenea doză. Cumva, printr-un raţionament întortocheat şi mult prea subtil pentru mine, nu ai voie să-l eutanasiezi, dar ai voie să-i dai morfina ce duce la acelaşi rezultat, doar că scopul declarat este, chipurile, altul. Inconsistenţa se observă şi când schimbi datele problemei: dacă ai administra aceeaşi doză unui pacient ce are dureri, dar care nu suferă de o boală fatală, cu siguranţă ai încurca-o şi fapta ta nu ar mai fi justificată nicicum prin scuză „nu am vrut să-l omor, doar să-i diminuez suferinţa”. Principiul dublului efect îmi pare mai degrabă o teorie în spatele căreia se ascund alte motivaţii decât bunele intenţii: asumarea doar pe jumătate a faptelor, ipocrizie, lipsă de onestitate, încercarea de a evita responsabilitatea. În opinia mea, fie legalizezi eutanasia la cerere, în condiţii bine stabilite, fie interzici şi practica administrării de morfină (acelaşi rezultat previzibil) dar nu pretinzi că cele două lucruri sunt diferite.

Principiul dublului efect are susţinătorii şi criticii lui (de partea cărora mă aflu şi eu, dar asta sper că nu te va influenţa prea mult prea tine :P). Ce spun criticii? În primul rând că suntem responsabili de toate consecinţele previzibile ale acţiunilor noastre, indiferent de intenţie, astfel că nu putem să ne spălăm pe mâini de cele negative şi să le îmbrăţişăm pe cele pozitive. Utilitariştii susţin, şi sunt de acord cu ei strict în această privinţă, că nu există o diferenţă reală între extirparea uterului şi craniotomie, între eutansie şi doza mare de morfină, pe scurt între acţiunile încadrate de principiul dublului efect la categoria „efecte secundare” şi acţiunile urmărite intenţionat. În continuare, când vine vorba de luat o decizie, situaţiile se complică, iar aici, spre deosebire de utilitarişti, cred că principiul maximizării consecinţelor pozitive nu este soluţia viabilă în absolut orice situaţie, dar te rog să nu mă întrebi mai multe J).

În al doilea rând, intenţia este adesea foarte greu de stabilit cu exactitate, nici la detectorul de minciuni, nici sub tortură, nici ca urmare a celor mai grozave procedee investigative. Normal că unele intenţii sunt mai plauzibile decât altele, dar plauzibil nu înseamnă şi sigur. Nu avem acces direct la intenţiile cuiva, doar la comportamente, iar în aceste condiţii doctrina dublului efect permite abuzuri şi justificări îndoielnice. Este plauzibil să presupunem că generalul din primul caz a urmărit doar atacarea ţintei inamice, dar cum ştim sigur că nu era şi un sadic care s-a bucurat că erau şi civili de faţă, ba chiar a aşteptat cuminte să se adune mai mulţi înainte să lanseze bomba? De ce să limităm intenţia doar la obiectivul militar, câtă vreme a acţionat în deplină cunoştinţă de cauză, ştiind că acea bombă va ucide oameni nevinovaţi? Putem considera acele vieţi nişte efecte secundare, victime colaterale sau consecinţe nedorite, deşi foarte corect anticipate? Generalul va lua o decizie, dar acea decizie implică şi responsabilitatea morală faţă de civilii ucişi fără voia lor. Doctorul ce eutanasiază un pacient în stadiu terminal sau cu handicap extrem (ai văzut Mar Adentro?)  la cererea acestuia ia şi el o hotărâre, în funcţie de datele situaţiei cu care se confruntă.

În încheiere îţi mai prezint un caz real ca să vezi ce se poate întâmpla când te foloseşti de principiul dublului efect şi, mai ales, de o altă diferenţă controversată: este a face rău mai grav decât a lăsa răul să se întâmple fără să intervii? În 1982 s-a născut în Indiana „Baby Doe”, un copil suferind de sindromul Down, dar şi de o problemă gastro-intestinală ce s-ar fi remediat destul de uşor printr-o intervenţie chirurgicală. Părinţii lui au refuzat tratamentul, iar bebeluşul a murit. Sunt ei responsabili de moartea lui Baby Doe? Sunt mai puţin responsabili din punct de vedere moral decât dacă l-ar fi omorât cu mâna lor? Nu l-au sufocat cu perna pe faţă, doar nu au acceptat intervenţia, ştiind foarte bine că fără ea va muri. Ar fi refuzat părinţii tratamentul şi dacă Baby Doe ar fi fost un copil normal, fără sindromul Down (99% au o inteligenţă sub medie, dar cei mai mulţi se adaptează în societate, pot avea un serviciu şi îşi întemeiază familii)? Cazul a stârnit controverse aprinse în rândul opiniei publice, drept urmare în 1984 a fost adoptat Amendamentul Baby Doe, care cataloghează drept abuz refuzul părinţilor de a permite tratamentul copiilor cu dizabilităţi.

Să ştii că nu am scris acest articol ca să-ţi stric duminica cu craniotomii, eutanasie abuzuri sau controverse filosofice şi etice. Am încercat în primul rând să-mi lămuresc eu mai bine unele aspecte. Dacă apar manifestări neplăcute, acestea sunt pur şi simplu colaterale şi cel mai bine ar fi să nu te adresezi niciunui specialist, vor trece de la sine.

2+2 =?

Imaginează-ţi că eşti chemat să participi la un experiment ce testează percepţia vizuală. Intri într-o încăpere unde se află alţi şapte participanţi, te aşezi la capătul mesei şi experimentatorul vă arată următoarea imagine:

Care dintre cele trei linii din dreapta este de aceeaşi lungime ca lina din stânga? Ce uşor, nu? Normal ca „c”! Da, normal! Dar să zicem că toţi ceilalţi şapte răspund înaintea ta, cu mare siguranţă, „a”. În aceste condiţii, sunt şanse ca atunci când vine rândul tău să te auzi spunând, fie hotărât, fie mai timid, „a”. Cum ajungi acolo? Sunt cel puţin trei mecanisme.

1. Da, vezi cu ochii tăi că „c” este de aceeaşi lungime. Nu ai nicio ezitare să răspunzi precum ceilalţi, este exact ceea ce ai perceput şi tu.

2. Nu mai eşti atât de sigur de răspunsul tău. Cum să se înşele chiar toţi şi tu să ai dreptate? Când ţi-ai făcut ultimul control la ochi? Ai consumat azi ceva substanţe? Din când în când ţi se întâmplă să vezi lucruri care nu există? Este totuşi vorba de şapte oameni ce par absolut normali, şi toţi au răspuns că „a”. Să fie ei toţi într-o mare iluzie şi doar tu să ai dreptate? Ai fost stresat în ultimul timp? Te freci la ochi şi te uiţi iar. Parcă parcă se mai estompează din diferenţă. Tot „c” pare a fi un răspuns mai potrivit, dar deja diferenţa nu mai e semnificativă. În fond, este aproape imposibil, logic vorbind, ca toţi ceilalţi să vadă prost. Înseamnă că „a” este răspunsul corect.

2. (da, tot 2, ce, e ceva în neregulă?) Eşti convins că ai dreptate şi ceilalţi au dat un răspuns greşit. Cu toate astea, nu vrei să ieşi în evidenţă şi să-i contrazici tu pe toţi. Preferi să spui ca ei şi gata.

Ai recunoscut faimosul experiment din 1951 al lui Solomon Asch, citat la fiecare curs de psihologie socială, capitolul „Influenţa socială. Conformism, complianţă şi obedienţă”. Cei şapte erau complici ai experimentatorului, iar singurul subiect răspundea ultimul la o serie de 18 sarcini precum cea prezentată. Complicii au răspuns incorect la 12 dintre imagini, iar subiecţii în medie au dat cel puţin un răspuns greşit din cele 12; o treime s-au conformat constant, iar 25% niciodată.

Cei care s-au conformat au făcut-o din una din raţiunile de mai sus, după cum a reieşit din explicaţiile furnizate de fiecare când au fost intervievaţi la finalul experimentului: câţiva (cei mai puţini, din fericire) au avut impresia că văd efectiv precum ceilalţi (distorsiune perceptivă), alţii au considerat că au ei o problemă şi că percepţiile lor trebuie să fie greşite (distorsiune cognitivă), iar alţii erau siguri că dau un răspuns greşit, dar au făcut-o la presiunea grupului, conştienţi că una cred şi alta declară (distorsiune acţională). Sigur, diferenţele acestea sunt interesante. Poate cea mai tulburătoare este cea perceptivă, când ajungi să vezi realitatea în mod distorsionat, întocmai ca în unele iluzii vizuale, cu menţiunea că filtrul care distorsionează, şi de care nu eşti conştient (prin urmare nici responsabil) este părerea sau percepţiile majorităţii. Nu ar trebui să ne mai surprindă, se ştie astăzi că aşteptările şi credinţele (implicite) influenţează ceea ce vedem. În celelalte două cazuri, subiecţii au considerat raţional sau oportun să adere la opiniile majorităţii. Indiferent însă de mecanismul prin care s-a ajuns la acest acord, rezultatele acestui experiment si ale replicărilor ulterioare evidenţiază presiunea (de multe ori normativă) pe care grupul o poate exercita asupra individului chiar în cazuri atât de evidente precum cazul de faţă – mai uită-te o dată, nu e evident răspunsul corect? cum, tu spui că e „b”? hm…mai că încep să te cred.

Manipulând ulterior unele variabile, s-au identificat şi factori care accentuează sau diminuează tendinţa spre conformism: prezenţa unui singur alt subiect ce „vede” corect scade conformismul până chiar la 5%, în timp ce prezentarea complicilor ca pe nişte experţi te face să fii şi mai uşor de acord cu ei, deoarece intervine şi obedienţa faţă de autoritate.

Este greu să luăm situaţia din laborator şi să o transpunem ca atare în viaţa reală, însă nu este nevoie de un spirit de observaţie peste medie ca să identifici conformismul şi obedienţa faţă de autoritate în fiecare zi, în grupurile sociale din care faci parte. De mic copil ţi se spune să asculţi de părinţi, de doamna educatoare, de învăţătoare, de profesor, de poliţist, de funcţionarii publici şi aşa mai departe. Desigur că legile şi regulile sunt necesare, iar anarhia nu est o alternativă. Însă şi supunerea fără discernământ şi obişnuinţa de a nu pune la îndoială temeiul regulilor şi obiceiurilor prezintă riscuri adesea la fel de mari, mai ales când le introiectezi şi nici nu-ţi mai trece prin cap că ar putea fi greşite. Iar când ştii că sunt greşite…e mai comod să taci din gură şi să acţionezi ca majoritatea, pentru că lipsa de conformism este frecvent sancţionată de societate şi de grup, însăşi excluderea fiind o consecinţă cu grele costuri psihologice.

În cazuri extreme, conformismul conduce la acceptarea oarbă a dogmelor şi ideologiilor specifice de exemplu unui regim dictatorial. Nu am prins mare lucru din perioada ceauşistă, dar părerea mea este că toţi membrii societăţii au avut partea lor de vină, derivată din lipsa de reacţie şi acceptarea situaţiei de fapt. Cum tendinţa spre conformism face parte din natura umană şi este, pe deasupra, întărită de sistemul educaţional şi social, nu sunt deloc încrezătoare că, în situaţii specifice şi cu propaganda de rigoare, istoria nu s-ar putea repeta. Pe de altă parte, nici un regim totalitar nu durează la nesfârşit, pentru că la un moment dat abuzurile depăşesc limita de toleranţă (regimul lui Ceauşescu devenise din ce în ce mai opresiv în ultimii ani dinaintea Revoluţiei, iar el probabil era orbit de putere şi de iluzia invulnerabilităţii) şi pentru că există şi o creştere a nivelului de conştientizare la nivelul percepţiei publice –imaginează-ţi de exemplu cum ar fi fost ca în secolele trecute întreaga societate să accepte în continuare sclavia, tortura sau privarea femeilor de dreptul la vot. Da, schimbările apar...de multe ori prin iniţiativa şi curajul unei minorităţi, iar tu, dacă ai preferat să stai, precaut, pe margine, te vei bucura totuşi de avantajele obţinute oarecum nemeritat. 

Experimentul lui Asch arată cum influenţa socială poate distorsiona cea mai elementară percepţie, ceea ce (nu mai) vedem cu ochii noştri. (Ce să mai vorbim de situaţiile ceva mai nuanţate sau mai ambigue, când este greu de la bun început să stabileşti ce este adevărat sau ce este corect?) În acest context, lumea creată de Orwell în 1984 nu este doar o distopie dusă la extrem şi ne putem imagina o lume posibilă în care citatele de mai jos devine realitate:

In the end the Party would announce that two and two made five, and you would have to believe it. It was inevitable that they should make that claim sooner or later: the logic of their position demanded it. Not merely the validity of experience, but the very existence of external reality, was tacitly denied by their philosophy. The heresy of heresies was common sense. And what was terrifying was not that they would kill you for thinking otherwise, but that they might be right. For, after all, how do we know that two and two make four? Or that the force of gravity works? Or that the past is unchangeable? If both the past and the external world exist only in the mind, and if the mind itself is controllable — what then?

Nazi theory indeed specifically denies that such a thing as "the truth" exists. … The implied objective of this line of thought is a nightmare world in which the Leader, or some ruling clique, controls not only the future but the past. If the Leader says of such and such an event, "It never happened" — well, it never happened. If he says that two and two are five — well, two and two are five. This prospect frightens me much more than bombs.

Chiar aşa, cât face 2+2 atunci când presiunea grupului este covârşitoare? Şi cum e cu Soarele? Se învârte în juru Pământului? Există un adevăr absolut? Cât mai contează astfel de “detalii” când te afli într-un context precum cel înfăţişat în următorul scurt metraj iranian? Nu cumva începi şi tu să crezi că 2+2 =5? În fond, există o ramură a filosofiei numită filosofia matematicii care tot dezbate fundamentele şi asumpţiile acestui domeniu. 

Mind-guessing

El vine acasă de la serviciu cu zâmbetul pe buze. Zâmbetul îi îngheaţă brusc când o vede pe ea, care şi la fantoma lui Hitler s-ar uita ceva mai frumos

-Ce e, iubito, ce s-a întâmplat?

-Adică nu ştii, nu?

-Nu. Ce să ştiu? Copiii sunt bine? Ce e?

-Copiii sunt foarte bine, mulţumesc. Bine măcar că de ei îţi pasă.

-Ce vrei să spui? Tu eşti supărată pe mine?

-Bingo!

-Ce-am făcut?

-Vrei să spui că nici măcar nu ştii ce ai făcut?!!

-Nu, spune-mi, nu înţeleg!

-Ia gândeşte-te!

-Mă gândesc, mă gândesc. E aniversarea noastră? Te-ai tuns şi nu am observat? A trecut maică-mea pe la noi şi ţi-a zis ceva? Spune-mi o dată că nu-mi dau seama!

-Da, aşa eşti tu. Cum o fi măi să te porţi aşa şi nici măcar să nu îţi dai seama ce ai făcut?

-Uite că nu-mi dau. Oi fi bătut în cap. Deci, ce s-a întâmplat?

-Trebuia să ştii! Dacă mă iubeai ştiai. Nu era nevoie să-ţi spun eu.

-Ba te iubesc şi totuşi nu ştiu.

-Mă iubeşti pe dracu!

-Îmi spui azi?

-Nu! Nu meriţi. De ce să mă mai obosesc? Dacă te interesa ştiai!

....

Ai fost vreodată participant sau martor la un asemenea „dialog”? Am pus între ghilimele pentru că este tot ceea ce un dialog adevărat nu ar trebui să fie. Comunicare eficientă înseamnă schimb de păreri şi împărtăşirea onestă a acestora. Ce-i comunică ea lui mai sus? Că e supărată, OK, nici măcar nu era nevoie să deschidă gura ca să transmită asta. Dar, dacă tot o deschide, ce spune? Nimic! Ba de fapt da, îi mai sugerează şi că el e prost pentru că nu ghiceşte cu ce a supărat-o, îi invalidează experienţa când el mărturiseşte că o iubeşte, face interpretări şi dă sentinţe (Dacă m-ai fi iubit ai fi ştiut!). Pe de altă parte, blochează comunicarea, reţine informaţiile şi nu încearcă nicicum să lămurească situaţia.

În relaţiile cu ceilalţi, poate cu atât mai mult în cele apropiate, există riscul să ne purtăm de parcă partenerii noştri ar avea un acces privilegiat la conţinuturile noastre interne. De foarte multe ori cei dragi, cunoscându-ne şi înţelegându-ne relativ bine, sunt într-adevăr capabili de asemenea vrăjitorii. Dar nu mereu, şi nu perfect. Tu eşti cel care are accesul privilegiat la gândurile şi emoţiile tale, şi tot tu eşti şi singurul care poate facilita acest acces altuia, atunci când doreşti, exprimându-ţi deschis trăirile. Aşteptarea ca ea sau el să-ţi citească gândurile de fiecare dată este nerealistă. Ea duce la neînţelegeri şi la învinovăţirea partenerului/ partenerei în condiţiile în care acesta sau aceasta nu are nici cea mai vagă idee ce se întâmplă. În loc să fii furios că celălalt nu a ghicit, ai putea aprecia disponibilitatea lui de a o face, ce se observă prin întrebările de clarificare pe care le pune (Ce am făcut de te-ai supărat?). Iar la o întrebare de clarificare constructiv ar fi să dai şi tu un răspuns clarificator, adică la obiect, direct, sincer şi informativ. Nu te simţi înţeles? Oare de ce?

Ce o fi făcut bietul bărbat de a supărat-o pe ea în halul ăsta? Asta-i bună! Ar fi trebuit să ştii!