Care sunt cele mai remarcabile trei calităţi
ale tale? Dar cele mai importante defecte?
Dacă acum îţi dai ochii peste cap şi te pregăteşti
să închizi pagina este un semn bun: te-ai săturat şi tu de întrebările adesea
stupide de la interviurile pentru angajare sau chiar din diferitele teste
psihologice pe care le-ai completat la viaţa ta pentru a fi declarat clinic
sănătos şi apt de muncă, deci cu
şanse mari ca în următorii cinci ani să
te vezi pe o poziţie superioară în aceeaşi instituţie şi nu într-o celulă
de penitenciar, nici vorbind cu un prieten imaginar prin curtea de la Obregia
(„Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ/ Omul începuse să vorbească
singur”....- de-abia aştept să apară perlele din a doua sesiune de bacalaureat,
perle de plumb, desigur; hai că au început să curgă...sau să atârne greu).
Ar putea fi un articol despre validitatea
interviului de selecţie a candidaţilor. Dar nu este. Nici măcar despre testele
psihologice şi felul în care sunt ele construite, aplicate şi interpretate. Te las
pe tine să te gândeşti la cât de relevant este acel formular bazat exclusiv pe self-report care îţi cere să treci pe
hârtie nişte calităţi şi defecte, poziţionându-te din start într-un set mental
fix şi făcând abstracţie de studiile din psihologia modernă ce au reliefat
impactul situaţiilor şi a nenumăratelor variabile contextuale asupra
comportamentelor şi trăsăturilor manifestate de tine în viaţa reală. Pe de altă
parte, ar putea fi un indicator al nivelului tău de conştientizare, al
capacităţii de metacogniţie, introspecţie şi, poate, al onestităţii (nu doar
interpersonală) sau, dimpotrivă, al
gradului de auto-iluzionare.
„Întâmplarea” face că mi-a aterizat sub nas un
calup de asemenea teste şi, pentru că sunt prea
curioasă, receptorii mei olfactivi au început să-şi facă treaba şi să
adulmece. Proastă decizie! Am reuşit să mă enervez cât ai zice „echilibrat
emoţional”. Pentru că sunt prea diplomată
să am o discuţie cu cei care mi-au ridicat nivelul cortizolului (fireşte că
este vina lor şi nu a mea), o să-mi exprim aici motivele indignării.
La „calităţi”, toate bune şi frumoase. Angajaţii
testaţi sunt conştiincioşi, oneşti,
rezistenţi la stres, calmi, pro-activi, integri, competenţi, disciplinaţi, perseverenţi,
atenţi la detalii, cu abilităţi de leadership, au spirit de observaţie şi
iniţiativă. Minunat, mă bucur să văd cum oamenii sunt conştienţi de părţile
lor bune, mai ales că am motive să cred că asemenea atribute pot funcţiona şi
ca un fel de standarde auto-proclamate la înălţimea cărora, o dată afirmate
(oarecum) public vor încerca ulterior să se ridice şi cât mai des. Dar ia să
vedem care sunt şi defectele pe care aceste persoane oneste, atente la detalii
şi înzestrate cu spirit de observaţie
au reuşit să şi le sesizeze. Hopaaa! În primul moment am crezut că nu mai văd
bine şi că îmi joacă rândurile în faţa ochilor, adică citesc în continuare
calităţi. „Prea meticulos, prea sincer, prea perfecţionist, prea mare
deschidere şi, bombonica de pe colivă,
prea altruist. În al doilea moment m-am gândit să-i invit să-şi toarne o
găleată cu gheaţă în cap (iniţiativă pe care, by the way, o găsesc ingenioasă şi, mai ales, eficientă în sensul
că a reuşit să strângă o sumă de bani pe care nicio campanie bazată doar pe
informare nu ar fi reuşit în vecii vecilor s-o strângă, aşa că nu prea văd
sensul comentariilor răutăcioase pe care le-a stârnit). Nu vreau să înţelegi greşit: sigur că şi cele
mai încântătoare calităţi, duse la extrem sau manifestate într-un context
nepotrivit, se pot transforma destul de uşor într-un defect. Pe de altă parte, există
un consens în jurul noţiunilor de calitate şi defect, iar majoritatea
oamenilor, când aud de altruism sau sinceritate, atribuie acestor trăsături o
valenţă pozitivă pe care acel „prea” nu reuşeşte decât într-o foarte mică
măsură să o şteargă.
Ca să fiu mai clară, m-aş fi aşteptat să regăsesc
pe lista de defecte antonimele calităţilor deja amintite (nu la acelaşi
respondent, evident), deci „epitete” precum leneş,
impulsiv, agresiv, indisciplinat, arogant, incompetent, neglijent, delăsător,
mincinos, oportunist, dezordonat, tiranic. Bine, exagerez puţin, nu mă
aşteptam la asemenea auto-dezvăluiri, dar parcă nici la...„prea altruist”!! Pe aceeaşi
logică, a calităţilor ce se pot transforma în opusul lor şi invers, ar fi
trebuit ca la rubrica de calităţi să citesc nu
chiar leneş, nu mereu violent sau
nu total lipsit de scrupule. Dar nu!
Toţi cei care au completat formularul debordau de calităţi sublime ce ajungeau
să dea pe dinafară, în timp ce clasicele defecte lipseau cu desăvârşire.
Cum sunt şi eu prea
meticuloasă şi îmi doresc să înţeleg fenomenul, m-am gândit să formulez
câteva ipoteze explicative.
1. Nu suntem obişnuiţi să
reflectăm (critic) asupra propriilor calităţi şi defecte, iar introspecţia se
dovedeşte un exerciţiu epuizant şi un efort greu de susţinut – care spuneai că
sunt defectele tale? cât de uşor îţi este să le identifici?
2. Iluziile pozitive sunt
foarte puternice, toţi ne percepem peste medie (vezi prea + calitate) în
aproape orice aspect al vieţii (psihice şi sociale), atât de peste medie încât metacogniţia devine un vis frumos, iar simţul
ridicolului şi al penibilului dispare
şi el, tot cu desăvârşire (no shit...cel mai important defect al tău este prea altruist?!!!!). Poate totuşi
locuiesc în Wobegon şi nu ştiam, adică:
3. Sunt eu prea circumspectă şi un pic cam răutăcioasă...pardon...sa zic
prea lucidă? sau scorpie nesuferită? Angajaţii aceştia chiar sfidează orice
statistică (oare de ce, printre alte motive, apariţia cărţii „The Bell Curve” a
fost întâmpinată cu proteste înflăcărate?) şi sunt exact aşa cum se prezintă,
în timp ce eu le caut nod în papură şi nu sunt în stare să le apreciez memorabilele
calităţi, la pachet cu inexistentele defecte. Nu, nu voi testa această ipoteză
a obtuzităţii mele, este fără nicio
nicio îndoială falsă. Nici nu ştiu de ce am adus-o în discuţie – poate doar
pentru a o elimina, pretinzând în acelaşi timp că am luat-o, totuşi, în calcul.
Prefer ca pe propria pată oarbă de pe retina mea „să fie întuneric” şi să mă
uit în continuare la paie, nu şi la bârne.
4. Răspunsurile nu reflectă
neapărat capacitatea de introspecţie şi conştientizare, ci mecanismele omniprezente
de „management al impresiilor” şi
strategiile de auto-prezentare afişate pe
scena socială. Ne prezentăm cu toţii în cea mai bună lumină posibilă şi spunem
despre noi ce şi atât cât considerăm că este în avantajul nostru ca celălalt să
ştie/ să creadă/ să deducă. Până la un punct, este de înţeles: cum ar fi ca un
candidat la postul de poliţist să spună despre el că este impulsiv, agresiv sau
instabil emoţional? Pe de altă parte, când duci auto-prezentarea pozitivă la
extrem pierzi o anumită măsură, devii orb la ironie şi nici nu îţi dai seama
când ai alunecat, cum spuneam şi mai sus, în ridicol. Cu alte cuvinte,
5. Îl iei de fraier pe angajator/
psiholog. Adică ai despre el o părere atât de proastă încât îl crezi prea naiv, foarte bătut în cap şi extrem
de uşor de dus cu preşul. Again...chiar te aştepţi să înghit gogoaşa cu
„prea altruist” sau „prea sincer?” Îmi plac şi mie produsele de patiserie, but I usually take them with a pinch of salt.
Aş putea continua, dar precauţia mă îndeamnă să mă opresc aici.
Probabil fiecare ipoteză, cu excepţia celei de-a treia (mi-am verificat între
timp adresa din buletin şi nu este Wogebon)
se constituie într-un factor ce explică o parte mai mică sau mai mare
(ar fi interesant de calculat ponderea) din fenomenul descris. Pâna una-alta,
pentru că şi eu sunt prea sinceră,
trebuie să-ţi mărturisesc ceva: dacă mi-ai veni la un interviu cu asemenea
defecte te-aş arunca pe uşă afară. Asta doar pentru că sunt eu prea tolerantă şi nu atât de impulsivă încât să te arunc pe geam.
Ma bucur ca ai revenit pe blog. Am dus dorul postarilor tale.
RăspundețiȘtergereIn legatura cu subiectul abordat de tine. Nu stiu din ce motiv te miri asa de tare, de parca nu ai sti ca oamenii reprezinta intruchiparea perfectiunii pe pamant :). Una peste alta, desi rezonez cu cele spuse de tine, pot sa iti zic ca in contextul unui interviu de selectie, sa fii complet sincer nu este cea mai buna solutie. Si nu ma refer aici strict la enumerarea unor defecte (defecte in adevaratul sens al cuvantului si nu a unor calitati deghizate) sau la furnizarea unor informatii neadecvate, ci la modul general. Eu am mers pe sinceritate si am pierdut. Nu spun ca asta ma va face sa mint la modul nesimtit de acum incolo, insa s-ar putea sa cosmetizez adevarul sau sa omit anumite detalii daca asta ma va ajuta sa trec mai usor peste un interviu si sa obtin un loc de munca.
:) Asa e, nu e indicat sa arunci un defect semnificativ, total indezirabil pentru angajator, nici unul care sa te descalifice din start pentru job (candidezi pentru contabil si spui ca nu esti atent la detalii;bine, in astfel de cazuri poate ti-ai gresit meseria si preferabil ar fi sa te reorientezi complet). Dar nici sa afirmi ca defectul e...perfectionismul. Alegi unul nu foarte grav si irelevant pentru job.
ȘtergereDin punct de vedere rational, sinceritatea si autodezvaluirea sunt bune...cu masura :D Si nu doar in relatiile profesionale: http://www.psychologytoday.com/articles/201408/just-say-it