Aceasta este un fel de continuare a articolului precedent, o dezvoltare a
(pen)ultimului său paragraf sau o tentativă disperată de a-mi goli mintea,
externalizând pe hârtie made of pixels
ideile prevalente (sau dominante? vezi cursul de clinică!) ce nu mă lasă să
acced la o stare de meditaţie profundă- îmi plac stările modificate de
conştiinţă şi pentru a le obţine mă raportez la o atitudine filosofică plină de
înţelepciune pragmatică- cea a lui Machiavelli.
Am nişte curiozităţi animalice inspirate de (barba lui) Robert Sapolsky.
Cum procedezi să-i suceşti gâtul unei bufniţe? Ups, nu, asta mi-a fost
inspirată de discuţiile cu altcineva, fără barbă. De ce zebrele nu fac ulcer?
Este şi titlul cărţii scrise de psihologul nostru, ce-şi petrece timpul ba prin
amfiteatrele universităţilor americane, contemplând studente, ba prin savanele
africane, contemplând zebre sau maimuţe cu fundul roşu şi gol (roşu că aşa sunt
ele, nu că le plesneşte Robert!). Din când în când le măsoară şi parametrii
fiziologici indicatori ai stresului (provocat,
în scopuri nobile, de el). Ce a observat? Că maimuţele sunt mai stresate decât
zebrele de exemplu. De ce? Din cauza constrângerilor
sociale ale grupului. Primatele au, în grade diferite, pronunţate abilităţi
sociale selectate de evoluţie, care ating apogeul la Homo Sapiens. Este de
multe ori un lucru bun. Dar şi rău. Poziţia în ierarhia socială a grupului (de
maimuţe sau de oameni) corelează puternic cu nivelul stresului. Care sunt cei
mai stresaţi şi mai predispuşi la probleme de sănătate? Cei aflaţi pe o poziţie inferioară, care sunt futuţi de
o grămadă (ordonată?) de şefi la cap (şi uneori nu doar la cap, deşi capul este
preferat de unii oameni aflaţi în poziţie de putere, cum ar fi un celebru fost
preşedinte al Americii, animal bicefal şi el ca toţi bărbaţii, mai puţin
eunucii).
Grupul social este de multe ori o sursă de stres. L’Enfer, c’est les autres. (Da, Seligman, Sartre avea dreptate,
chiar dacă relaţiile cu ceilalţi sunt, după capul
tău, o sursă de flourish; bine, tu te gândeai la relaţiile sociale bune. Dar eu vorbesc acum despre cele
proaste!). De ce însă relaţiile cu ceilalţi reprezintă un stres doar pentru
unele animale? Oamenii în special sunt deosebiţi de abili la acest sport
dătător de palpitaţii şi hipertensiune. Ce faci tu în plus faţă de zebre ca să
ajungi la asemenea performanţe măsurate în oscilaţiile unei electrocardiograme?
Te îngrijorezi. Zebra este stresată
cinci minute, tu eşi anxios zile
întregi, ba chiar te identifici cu acesastă anxietate până devine un fel de a
fi, o trăsătură de personalitate. De ce? (Şi) pentru că eşti înzestrat (am
evitat termenul dotat) cu imaginaţie. Imaginaţie înseamnă că îţi
poţi planifica viitorul. Înseamnă totodată că ştii şi că într-o zi vei muri
(dar nu-ţi place să stai să te gândeşti la asta, nu?). Sau că poţi face tot
felul de scenarii catastrofice
despre ce îţi va aduce ziua de mâine, scene pline de o fantezie debordantă, dar
care nu-ţi servesc la nimic decât dacă găseşti un contract la Hollywood. Pe
lângă imaginaţie, mai ai ceva ce zebra nu are. Teoria minţii. Zebra mascul nu este stresată pentru că nu stă prea
mult să îşi imagineze oare ce gândeşte de fapt zebra femelă care îl excită. Tu
însă îţi imaginezi. Te întrebi ce crede despre tine tipa aia din biroul
alăturat care te excită. Uneori te gândeşti chiar ce crede ea că gândeşti tu
sau, mai departe, crezi că ea se preface şi că te lasă să crezi că nu şi-a dat
seama că te excită- un nivel de intenţionalitate mai înalt (de
obicei ajungi pe la 5). Ce-am spus, intenţionalitate cumva? Păi despre intenţii
vorbeam şi data trecută, mai precis despre atribuirea lor diverselor entităţi
din mediul înconjurător, atribuire uneori eronată şi de foarte multe ori
superfluă, deloc utilă, chiar contraproductivă (a se citi generatoare de stres psihologic). Zebra fuge când vede tigrul
alergând spre ea, iar organismul ei răspunde la stres câtă vreme stresorul se
află acolo, pe urmele ei; dar atât!! Reacţia sa este motivată de un comportament direct observabil,
concret, deloc echivoc. După ce scapă (dacă scapă) se relaxează, organismul
revine la parametrii normali şi în nici un caz nu se mai gândeşte unde o fi
tigrul şi dacă nu cumva plănuieşte un nou atac. Tu însă ce faci? Tu devii
stresat la stimuli de multe ori imaginari, reamintiţi, iar stresul
persistă mult după ce sursa nu mai există în raza ta vizuală. Te-ai gândit
vreodată oare cât timp pierzi şi cât te stresezi întrebându-te ce o fi în capul
persoanelor din jur, mai ales dacă sunt oameni apropiaţi, de ale căror emoţii,
păreri şi intenţii îţi pasă (îţi pasă, prin urmare îţi faci şi griji)?
Adesea grijile tale sunt nejustificate: observi că prietenul tău cel mai bun e
încruntat şi presupui că este supărat pe tine, că l-ai deranjat cu ceva fără să
îţi dai seama, treci în revistă toată discuţia încercând să găseşti un motiv şi
în cele din urmă eşti şi tu trist, suspicios, poate chiar iritat, ca mai târziu
să descoperi că era încruntat din cauza unei convorbiri telefonice cu soţia. Şi
ştii ceva? Chiar dacă l-ai „citit” bine, stresul tău este, în mare măsură, tot
nejustificat. Nu poţi controla starea de spirit, emoţiile, atitudinile sau
judecăţile celor din jur. Acelaşi comportament de-al tău poate declanşa reacţii
sau evaluări complet diferite în rândul cunoştinţelor tale. Dacă îţi laşi barbă
(self-priming, de la Sapolsky mi
se...trage) vor fi atât persoane dezgustate de alegerea ta cât şi persoane
încântate, poate chiar excitate (priming de la zebre hihi). Desigur, poate vrei
să fii pe placul unei anumite persoane despre care ştii sigur că îi plac
masculii (primatele) cu barbă şi ţi-o laşi să crească (barba!), aşteptându-te
că automat te va şi plăcea. S-ar putea să ai surprize, oamenii nu sunt chiar
atât de stabili în preferinţe, iar uneori doar li se pare că le place sau că
îsi doresc un anumit lucru (miswanting).
Este foarte posibil să nu te placă deloc când apari cu barbă, deci te-ai
stresat degeaba cu ceva ce nu poţi controla, adică anticipând reacţiile ei (de
multe ori viscerale) la vederea ta. (Nu cumva acum stai şi te gândeşti dacă mie
îmi plac bărbaţii nebărbieriţi? Ştiam eu...stai! poate doar mi-am imaginat că
eşti curios ce fel de bărbaţi îmi plac, când ţie de fapt ţi se fâlfâie...dar ce
ţi se fâlfâie? de barba de mai jos ce spui?)

Ţara arde, babele se piaptănă,nu? Păi nu mai bine aşa decât să se tulbure inutil? Nu eşti obligat să trăieşti sub stres. Există alternative.
O viaţă trăită fără a fi mereu sub presiunea părerii celorlalţi. Hai să găsim nişte antonime
pentru stres. Cum eşti tu când nu eşti stresat? Nu, nu ţi se fâlfâie, „indiferent”
(sau „nesimţit”) nu este deloc opusul lui stresat. Aş spune că eşti relaxat,
liniştit, împăcat, încrezător chiar, lipsit de emoţii negative şi mai deschis
spre experimentarea bucuriei. Simţi
linişte, pace, serenitate. Îţi doreşti linişte? Crezi că este mai de preferat
să fii relaxat sau stresat? Dacă eşti ca majoritatea, vei spune că da, fireşte
că valorizezi liniştea şi pacea interioară. Atunci propune-ţi în mod conştient
să elimini stresul. Intenţionat nu am spus sursele de stres, pentru că oameni
pe care nu îi placi şi care nu te plac vor exista mereu în preajmă, contează însă
mai mult cum te raportezi tu la ei
şi cât te laşi afectat de părerile
şi comportamentele lor. Poţi, bineînţeles, chiar este o idee excelentă să fii
mai selectiv când îţi alegi cercul (vicios) de prieteni în care te învârţi şi
să ai curajul de a refuza compania celor care te enervează, cu care eşti
incompatibil (pe altă lungime de undă delta), care au o influenţă nefastă
asupra ta, care nu contribuie cu nimic la dezvoltarea ta şi nici măcar ei nu se
dezvoltă ca urmare a relaţiei cu tine sau care pur şi simplu te plictisesc şi
irită prin simpla lor prezenţă. Cu toate acestea, în fiecare zi vei fi expus
unor situaţii în care nu poţi evita potenţiale conflicte de interes sau
divergenţele de opinii cu alte persoane. Este posibil să fii rănit, dezamăgit,
tratat cu dispreţ, nedreptăţit, ignorat sau insultat. Insă relaţia acţiune-reacţie
nu trebuie să fie aşa de automată
precum observ că este. Cineva iniţiază un gest. Te jigneşte (te face tâmpit,
cretin, măgar, porc, imbecil sau mai ştiu eu cum). Tu te simţi jignit şi
furios, trist, indignat, revoltat, depinde. Tu te simţi!! Tu te laşi
afectat de insultă, tu reacţionezu
la ea, tu o iei în serios, tu îţi schimbi starea de spirit. Cu ce
te ajută? Cu nimic, normal. Dar nu te
poţi abţine, aşa-i? Nu te poţi abţine să nu simţi furie. Greşit! Poţi să nu
simţi furie, sau cel puţin să nu o laşi să se amplifice. E adevărat că prima
reacţie asta va fi, dar poţi să te opreşti şi să îţi înăbuşi furia din faşă,
devenind conştient de cât de inutilă şi de absurdă este ea şi schimbându-ţi în
mod activ, deliberat, schemele mentale automate şi foarte înguste, limitate, cu
care operezi când te enervezi. La început ai nevoie de disciplină, atenţie,
eforturi mari, multă voinţă şi autoncontrol. Treptat însă, antrenându-ţi
inhibarea reacţiilor impulsive, vei observa că nu te vei mai enerva de la bun
început, îţi va intra în obicei să nu te mai laşi influenţat de insultele
altora şi vei deveni aproape imperturbabil (Albert Ellis, remember?),
netulburat nici de insulte, dar nici de laude sau alte semne de apreciere.
Cum ai putea reacţiona altfel decât prin furie, eventual şi agresivitate
(nu neapărat fizică) la o insultă? Există câteva tehnici şi principii pe care
le-am descoperit de curând (dar pe care deja le aplicam, unele, fără să ştiu de
unde provin) într-o carte despre...stoicism (nu râde! sau n-ai decât să râzi,
cui crezi că-i pasă? nu e prima sau singura mea alegere în materie de poziţii
(hm) filosofice din care să priveşti viaţa şi lumea, mi se pare în acelaşi timp
curajoasă şi laşă, dar culeg şi eu din fiecare ce mă coafeză şi ce mi se
potriveşte, în funcţie de context, scop, interes şi alţi factori
inconştienţi...glumesc!). Să zicem că tocmai ţi-am spus că eşti un fraier. Deja
simţi un puseu de căldură sau fiori reci? Te pregăteşti să ripostezi, dacă nu
fizic măcar verbal, cu altă insultă sau măcar o remarcă acidă. Opreşte-te şi ia
o pauză de gândire! Priveşte situaţia din mai multe unghiuri. Ce am vrut să
spun? Am avut dreptate? În cazul de faţă poate că nu, a fost doar un atac la persoană.
Dar dacă eu ţi-aş spune „a fost un gest meschin să-i dai un picior câinelui
şefului tău pe care îl urăşti, animalul lui nu avea nicio vină”? În acest caz
„insulta” este mai degrabă o critică constructivă iar tu, dacă ai ceva înţelepciune,
vei reuşi să treci peste furie, să înţelegi corect mesajul meu şi, eventual,
data viitoare să îţi corectezi comportamentul şi să nu mai apelezi la
mecanismul de apărare numit deplasare, deci să-i dai un picior (un şut în fund)
şefului şi nu câinelui (iar glumesc, da? vreau să fii convins că glumesc!).
După ce ai stabilit dacă am avut sau nu dreptate când te-am insultat, îţi vei
pune întrebarea dacă te poţi baza evaluarea mea. Poate sunt retadată, deci
incapabilă să apreciez corect ceea ce ai făcut tu. Nu e absurd să te enervezi
pe mine că am un IQ de 60? Nu este un lucru care se poate schimba, iar furia ta
s-ar putea să fie un semn că nici tu nu eşti prea departe de mine câtă vreme ai
aşteptări nerealiste, în vădit dezacord cu realitatea.(Ai auzit proverbul japonez Ki ni yotte uo o motomuâ?) Sau poate am un EQ
(inteligenţă emoţională) de toată jena şi nu îmi dau seama că risc să te rănesc
dacă te fac fraier (vorba vine, nu
poţi face pe cineva fraier by pure magic
of words; or can you?). Ce spui, inteligenţa emoţională poate fi
dezvoltată? Sigur că da, dar nu despre asta e vorba. În acest moment, în care
te-am jignit, atâta m-a dus pe mine capul, iar faptul e deja consumat, sunt la
un nivel foarte jos al intelgenţei emoţionale. Este iraţional să te enervezi, adică să îţi produci singur emoţii
negative. La fel de iraţional ca a te enerva pentru că plouă sau pentru că alegerile
prezindenţiale au fost câştigate de un candidat pe care nu îl suporţi. Ce au
toate acestea în comun, inteligenţa mea, ploaia şi rezultatul alegerilor? Ceva
foarte simplu: nu le poţi controla! Poate
pe viitor vei găsi metode (oculte) să opreşti ploaia, să îmi creşti mie barba
(pardon, EQ-ul) sau să convingi populaţia să voteze cu cine vrei tu, dar
momentan nu poţi şi cu atât mai puţin poţi schimba ceea ce deja s-a întâmplat
(insulta mea, ploaia, votul).
Epictet spunea că cea mai bună cale de a obţine ceea ce îţi doreşti este să
îţi doreşti mai puţine lucruri şi, mai ales, să îţi doreşti preponderent acele lucruri pe care ştii sigur că le poţi
obţine. În loc să îţi propui, prosteşte, să schimbi lumea, propune-ţi să te schimbi pe tine şi
dorinţele tale, astfel încât să nu îţi mai doreşti ca eu să nu te mai
insult sau ca afară să nu mai plouă. Da, dorinţa
ta să nu mai plouă este prostească (te-ai
enervat? hihi). Concentrează-te aşadar nu pe ploaie, ci pe dorinţa ta să se
oprească ploaia. Vei scăpa de multe emoţii
negative doar atunci când vei înceta să îţi doreşti lucruri pe care nu le poţi
influenţa şi când nu le vei mai da voie să te influenţeze, în mod ironic (one way street), ele pe tine. Nu ai
control asupra ploii, dar ai un oarecare
control asupra dorinţelor tale, iar acesta, dacă este exersat, se va
automatiza la un moment dat atât de mult încât într-o bună zi cu ploaie vei fi
surprins că nici măcar nu îţi mai trece prin cap că ţi-ar plăcea să se
oprească. Vei accepta tot ceea ce oricum se întâmplă, pentru că ai înţeles că
se va întâpla fără să îţi ceară ţie nimeni voie înainte.
Bine, bine, dar dacă e prostesc să îţi doreşti ceva ce nu poţi controla, nu
cumva majoritatea dorinţelor tale sunt prosteşti? Da şi nu. Multe sunt,
într-adevăr, absurde, ca să nu mai spun că nici măcar nu sunt ale tale, ci
majoritatea sunt preluate, prin mimetism, de la cei din mediul tău social
(expresia to keep up with the Joneses îţi
spune ceva). Cu cât ai mai multe dorinţe, cu atât mai multe şanse să fii
frustrat când nu ţi se împlinesc, să experimentezi stres atunci când nu eşti
sigur de rezultat sau când ai obţinut ceva ce poţi însă pierde în orice moment.
A distinge între ceea ce poţi controla (desi şi schimba) şi ceea ce nu poţi
controla (deci poţi doar accepta) este marea piatră de încercare cu care viaţa
aruncă periodic în tine. De cele mai multe ori totuşi situaţiile prin care
treci zi de zi nu sunt nici complet în afara controlului tău, dar nici sub. Ai
putea deduce că în acest caz e de preferat să nu îţi mai doreşti nimic, nici
măcar să câştigi un meci de tenis, presupunând că eşti sportiv de performanţă
şi te-ai antrenat ani întregi pentru asta. Ei bine, da, este prostesc să îţi doreşti să câştigi meciul, nu ai de unde să
ştii cât de bine pregătit va fi adversarul tău, nici dacă arbitrul va fi
corect, dacă meciul nu e măsluit sau nu vei suferi o accidentare în mijlocul
ultimului set. Aha, te aud, deci e prostesc şi să mă prezint la meci sau să mă
mai antrenez, dacă tot este prostesc să îmi doresc să câştig meciul. Greşit!
Este absolut necesar să te prezinţi la meci şi, mai ales, să te antrenezi cu
cea mai mare seriozitate de care eşti capabil. Dorinţa să câştigi meciul e
prostească pentru că nu depinde de tine, în schimb dorinţa de a juca cât de bine poţi, de a-ţi atinge vârful personal
de performanţă şi, astfel, întregul potenţial de jucător de tenis, este o
dorinţă legitimă (în contextul filosofiei despre care vorbim) şi cea mai bună
motivaţie pentru a te duce la meci şi a te dedica total acestui scop. Eşti în
competiţie cu tine, nu cu adversarul. Contează mai puţin dacă pierzi sau câştigi
şi mai mult dacă ţi-ai îndeplinit singurul obiectiv aflat în controlul tău, acela
de a juca la cât mai bine.
Dacă înveţi şi aplici (!!!) internalizarea
scopurilor fac pariu cu tine că vei descoperi o altfel de viaţă, mai
liniştită, lipsită de stres şi chiar mai plină de sens. Să ne întoarcem la exemplul
cu insulta. Ţi-am spus că eşti un fraier (printre altele pentru că ai dorinţe
prosteşti). Tu nu îmi poţi controla mie percepţiile, evaluările, nici acţiunile
sau cuvintele care mi-au ieşit pe gură. Nu ştii nici dacă următoarea mea
replică va fi „Iartă-mă, eram foarte supărată, nu asta cred de fapt” sau „Şi pe
deasupra mai eşti şi măgar”. Dacă nu poţi controla, nu ai de ce să îţi doreşti
ca eu să nu te mai insult. Dacă internalizezi scopurile îţi poţi dori doar ca tu să te comporţi în relaţia noastră în
aşa fel încât eu, dacă sunt o persoană rezonabilă, să nu am motive să te
insult. Câtă vreme tu nu ai ce să îţi reproşezi ţie însuţi dar eu totuşi nu
prididesc cu epitetele, problema este undeva la mine iar jignirile mele nu te
afectează tocmai pentru că sunt fără temei, nerezonabile, deloc de bun simţ (common sense). O înţelegere profundă a
acestui mecanism te ajută să nu te mai enervezi data viitoare când te voi jigni
adăugând, slobodă la gură cum sunt, că minţi de îngheaţă toate apele şi
oceanele (şi nu doar cel Arctic) când deschizi tu gura.
În concluzie, nu te vei mai înfuria nici întrista prea tare când te insult şi vei reuşi să alungi stresul şi să îţi
păstrezi calmul sau starea de pace interioară despre care am convenit la
începutul acestui articol că este ceva ce merită să fie urmărit, chiar dorit,
pentru că, iată, este în controlul tău, indiferent de acţiunile mele sau ale
altora care încearcă să ţi-o pericliteze.
Este o formă de fatalism, ai mai
putea obiecta. Desigur că este şi asta, însă nu se reduce la atât, ba chiar
poate fi depăşit. E adevărat că îmi ignori insultele şi nu te laşi perturbat
pentru că te gândeşti că nu (mă) poţi
schimba, că nu sunt capabilă de ceva mai bun şi că este o pierdere de vreme
şi de energie să încerci să mă influenţezi. Pe de altă parte, vechii greci nu
valorizau doar liniştea ca virtute şi
în niciun caz nu puneau confortul personal deasupra datoriei sociale, dimpotrivă, erau profund angajaţi în viaţa comunităţii şi considerau că filosofia are o
finalitate practică, aceea de a-i învăţa pe oameni cum să trăiască o viaţă bună („să trăiţi bine”, nu ştiu
unde am mai auzit sloganul acesta). Există numeroase situaţii când pentru
liniştea ta este de preferat să nu te înfurii sau întristezi, dar când, în
acelaşi timp, ai datoria de a reacţiona şi de a lua anumite măsuri în folosul
comunităţii, în numele unor principii şi valori comune, împărtăşite la nivel
social. Te înjur (mi-a intrat în reflex). Tu nu te enervezi pentru că este
iraţional să-ţi declanşezi o producţie suplimentară de cortizol cauzator, pe
termen lung, de probleme de sănătate. Atunci fie mă ignori, fie glumeşti (da, măi, sunt atât de fraier că uite, nici
măcar nu mă pricep să îţi răspund), fie
adopţi o perspectivă cosmică (te gândeşti că peste câteva zile nici nu îţi vei
mai aduce aminte de cuvintele mele, iar peste câţiva zeci de ani oricum voi fi
moartă :P) sau încerci să mă convingi, pe cale raţională, ca un bun filosof, că
nu este corect ceea ce fac. Nu se lipeşte nimic de mine (cu palmele nu ai
încercat), mâine te înjur din nou. Nu te enervezi, desigur. Dar în acest caz
Seneca îţi sugerează să te prefaci că
eşti furios pentru că poate fi singura cale de a mă determina să nu mai
repet un comportament deloc dezirabil social, cu consecinţe negative asupra grupului,
ai cărui membrii m-ar putea lua ca exemplu şi influenţaţi de mine, ar începe şi
ei să înjure la fiecare pas. A nu te lăsa tulburat nu înseamnă aşadar să nu
reacţionezi şi în niciun caz să nu intervii sau să stai cu mâinile în sân şi să
te prefaci că plouă atunci când eşti martorul unor acte violente, nedrepte,
crude sau incorecte. Dimpotrivă. Înseamnă într-adevăr să îţi păstrezi calmul
(şi capul), să nu răspunzi automat, impulsiv, sub imperiul furiei sau altor
emoţii negative născute din lezarea unui interes personal (te-ai simţit rănit
în orgoliu sau tratat cu dispreţ) şi să acţionezi gândit, atent, premeditat,
deliberat, în vederea remedierii unei situaţii pe care ai chiar datoria morală
de a încerca să o repari. Ai fost victima unui hoţ de buzunare? Nu-l lăsa să
scape, prinde-l şi dă-l mâna organelor legii (ăia cu bastoane şi alte
măruntaie..am vrut să spun mărunţişuri). Dar fă toate astea nu pentru că eşti
furios, nici pentru că îţi pare rău de banii pierduţi, ci pentru că este
singurul lucru corect din punct de vedere moral, pe care îl poţi face, altfel contribui
şi tu, închizând ochii, la răspândirea unor practici deloc oneste, la scăderea
well being-ului general (atunci când nu te mai simţi în siguranţă pe stradă) şi
la degradarea, practic, a valorilor (şi caracterului) membrilor comunităţii din
care faci parte.
Nu-i aşa că vrei să afli mai multe? Există prelegerile şi cartea lui
Sapolsky pentru stres şi, mai ales, cartea lui William B. Irvine pentru o
introducere minunată (prin claritatea şi fluenţa ideilor prezentate) în
filosofia lui Epictet, Seneca sau Marc Aureliu. Dar, cum nu cred că te vei
grăbi să le cauţi şi vei rămâne mai degrabă captiv într-o stare de acedia (of, nu m-ai convins încă să nu
te mai insult, dar aşa-i că te-am antrenat şi acum nu ţi-a crescut pulsul?), m-aş bucura ca
măcar să reciteşti superba Glossa eminesciană pe care, iată, o găseşti aici: http://www.mihaieminescu.ro/opera/poezia/glossa.htm.
Nu, nu îmi doresc să o citeşti, doar ce spuneam că este stupid să am dorinţe
focalizate pe ceva ce nu pot controla (decizia ta de a citi). Mi-am făcut însă datoria
(socială), am internalizat scopul şi mi-am dorit (propus) în schimb ca eu să
fac tot ce îmi stă mie în putinţă (inclusiv furnizarea linkului) astfel ca tu,
dacă eşti o persoană rezonabilă şi minim curioasă, să nu ai practic nici un
motiv (altul decât leanea :P - la nevricale nici nu vreau să mă cobor) pentru
care să nu citeşti şi să nu reflectezi în continuare la ce înseamnă a good life.
Iar acum, odată această dorinţă (a mea) satisfăcută şi momentan stinsă, mă
pot îndrepta spre atingerea homeostaziei prin aplecarea asupra altor dorinţe
(doar sunt şi eu prinsă în ceea ce se numeşte the hedonic treadmill),
de data asta inspirate de alţi filosofi, în acest moment nu tocmai favorizaţi,
ba chiar nedreptăţiţi de mainstream-ul din filosofia şi psihologia wellbeing-ului, dar care poate şi din acest motiv îmi sunt şi ei foarte dragi
(uneori îmi place să joc rolul unui Robin Hood în planul ideilor pentru a
restabili o oarecare balanţă (de dragul fairness-ului şi sanselor egale în memetică- mecanismele sociale care
reglează geneza şi răspândirea memelor), întrebându-mă dacă nu cumva în viitor
perioada actuală va fi catalogată drept unul dintre multele curente sau isme din istoria ideilor, un fel de eudaimonism (sau eudai-monism?) reloaded; vezi cum se adoptă perspectiva
cosmică când rişti să devii prea identificat cu o idee? şi, apropo de
identificare şi de atribuire, ai observat şi tu cât de predispus eşti, când
citeşti – pe mine sau pe altcineva- către biasul corespondenţei?).