2D:4D ratio şi un pic despre durere. Ah, si RIGLA!

Dacă încă te întrebi ce mi-am propus să măsor cu rigla când ies la cafea cu un bărbat...relax! Pe bune acum, ce aş putea măsura în public? Piciorul? Nu obişnuiesc să stau pe sub masă la întâlnire, mai degrabă aş încerca playing footsie, într-o manieră neapărat ştiinţifică, inspirată de dragul şi  oarecum proaspătul răposat  Daniel Wegner. Nasul? Am trecut de vârsta poveştilor cu Pinocchio şi am alte metode prin care îmi dau seama când cineva mă minte. Genele? Mi-ar fi teamă să nu-ţi bag rigla în ochi din greşeală şi ar fi păcat...te-aş lăsa în incapacitatea de a mai aprecia anumiţi indicatori ai fertilităţii şi fitnessului reproductiv ale posibilelor partenere. Sigur, ar fi o idee să-ţi sustrag o mostră de ţesut epitelial de pe suprafaţa interioară a obrazului şi să o trimit la laborator pentru nişte teste genetice, însă pentru asta nu am nevoie de o riglă. Degetele? Exact! Mă interesează la tine inelarul şi arătătorul sau, şi mai precis, raportul dintre arătător şi inelar, cunoscut în literatura de specialitate sub numele de 2D:4D ratio. Conform unei teorii controversate, acest raport ar trăda anumite informaţii despre cantitatea de testosteron la care ai fost expus când erai încă în burtică la mămica şi este un indicator al masculinităţii, whatever this may mean.  Fiind vorba, cum spuneam, de o teorie controversată, nu m-aş baza exclusiv pe ea, o folosesc cel mult ca screening, în oraş la cafea, urmând eventual ca acasă să scot din nou rigla ca să...glumesc, singurul lucru pe care ţi-l măsor este nivelul anxietăţii.

Ce faci acum? Cumva îţi priveşti atent mâna? Te gândeşti să-ţi tai câţiva milimetri dintr-un deget? Sigur că nu te gândeşti la aşa ceva, voiam doar să te introduc în subiectul acestui articol, inspirat din mai multe surse combinate spontan în capul meu: o poezie, un episod din Perception, o carte de psihologie...

Dacă te tai la deget o să te doară. Profund, nu? Aveam nevoie de poezii, filme şi cărţi ca să descopăr acest fapt...mai bine însă decât să folosesc un cuţit, aşa-i? La altceva mă gândeam însă: de ce te doare? De ce ne-a „proiectat” selecţia naturală cu acest simţ al durerii care, la prima vedere, numai plăcut şi de dorit nu este? Nimănui nu-i place durerea (nu cred că am cititori masochişti) şi cu toţii încercăm să o evităm. De ce s-au transmis însă mai departe genele indivizilor capabili să sufere? Pentru că...restul au murit înainte să apuce să se reproducă?

Imaginează-ţi un copil care face primii paşi, cade, nu simte nimic când se juleşte la genunchi, se ridică şi merge mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ce şanse sunt să se ferească data viitoare de o cădere mult mai periculoasă? Dacă nu ai simţi că frige cafeaua aia fierbinte şi că te doare ai continua să bei şi te-ai arde. Te-ai răni fizic, ceea ce este un pericol uriaş pentru supravieţuire, chiar dacă nu ai percepe durerea. Ai nevoie să o simţi la timpul şi intensitatea potrivită. La timp, adică imediat ce integritatea ta fizică e ameninţată, altfel ar fi prea târziu şi degeaba ai mai simţi-o. La intensitatea potrivită, astfel încât să realizezi cât este de grav şi să poţi lua măsurile necesare să te salvezi. Durerea este semnalul transmis de organismul tău că se întâmplă ceva grav, iar funcţia ei este să te determine, chiar oblige, să acţionezi. Dacă ţi-ai tăiat degetul nu vei sta să contempli hemoragia, ci, impulsionat de durere, vei căuta rapid să o opreşti fie cu un pansament improvizat de tine fie, în cazuri mai grave (semeni cu dr. Ciomu), alergând către cel mai apropiat spital.

Durerea este vitală pentru supravieţuire. Este motivul pentru care extrem de puţini oameni suferă de o boală foarte rară numită insensibilitate congenitală la durere sau analgezie congenitală. Se datorează unor mutaţii la nivelul genei SCN9A ce împiedică transmiterea semnalelor electrice de la receptorii nociceptivi către măduva spinării şi cortex. Mulţi dintre cei afectaţi mor încă din copilărie – uneori chiar mestecându-şi degetele sau auto-mutilându-se fără să-şi dea seama. Cei care supravieţuiesc nu au deloc o viaţă fericită şi uşoară (fără durere), ci una marcată de anxietate (sunt conştienţi de riscuri) şi de riscuri reale la tot pasul.

Într-un episod din Perception o procuroare se prăbuşeşte moartă în sala de judecată în timp ce pleda o cauză. Fusese împuşcată. Împuşcătura însă avusese loc cu o oră înainte, din spatele ei, iar ea nu a simţit, deci nu a ştiut nimic. La rezolvarea cazului îşi dă concursul personajul principal, dr. Daniel Pierce, un neuroscientist strălucit care se confrunta la rândul lui cu ceva probleme în viaţa personală: se despărţise de iubita lui, dar era hotărât să facă abstracţie de acest incident (consideră că este „pointless” să te focalizezi pe o emoţie negativă când faptul e consumat şi nu se mai poate face nimic). Îşi propune deci să contracareze biasul negativităţii pentru că, după cum le explică studenţilor la începutul episodului, ” being unhappy may in fact be a choice”.

Durerea psihologică (emoţională şi/ sau cea socială) este foarte asemănătoare cu cea fizică, fapt confirmat de numeroase studii ce indică şi regiunile din creier care se activează în ambele circumstanţe (despre mecanisme şi implicaţii, data viitoare!). Ne putem întreba dacă nu există similtutidini şi la nivel funcţional, nu doar structural. Care este funcţia adaptativă a emoţiilor negative? Crezi cumva că sunt un accident sau un efect colateral al capacităţii esenţiale de a simţi emoţii pozitive? Nu, sunt mult mai mult decât atât şi au, întocmai ca durerea fizică, rolul de a te avertiza că eşti într-o situaţie periculoasă, că ceva nu este tocmai în regulă în acest moment şi că ar fi necesar să faci o schimbare, să te opreşti din ceea ce-ţi produce suferinţă şi să identifici căile şi acţiunile potrivite, cele care vindecă locul rănit (poate o nevoie fundamentală nesatisfăcută?) sau care permit remedierea, repararea, evitarea sau, după caz, neutralizarea contextului ameninţător.

Deşi oarecum contraintuitiv, atât durerea fizică cât şi cea emoţională sunt vitale. Să nu simţi frică în preajma unui grup de oameni foarte agresivi îţi poate fi letal. Nici lipsa totală a furiei nu te-ar avantaja.  Iar pentru că omul este făcut să supravieţuiască în grup, emoţiile sociale constituie un fel de barometru sau instrument esenţial cu care poţi lua pulsul relaţiilor în care te afli cu alţi oameni. Dacă pulsul este imperceptibil sau, dimpotrivă, extrem de accelerat, este un semn că relaţia e în pericol, poate chiar pe moarte. Iar fără relaţie...tu însuţi rişti să mori. Durerea pe care o simţi când relaţia este ameninţată te ajută să conştientizezi pericolul şi să te mobilizezi, să iei măsuri, să salvezi ceea ce se mai poate salva. Nu poţi supravieţui complet izolat, de aceea ostracizarea, respingerea socială sau alungarea din grup sunt ameninţări pe care nu-ţi permiţi luxul să le ignori. Tristeţea, vinovăţia, frica, furia sau remuşcarea, deşi deloc plăcute când le experimentezi, sunt acolo cu un scop, pentru a evita un „rău” mai mare şi pentru a modela interacţiunile cu ceilalţi membri ai grupului. Ai nevoie de ele. Este un lucru bun faptul că le simţi.

Un lucru bun cu câteva condiţii, totuşi! Pentru ca emoţiile negative să acţioneze în avantajul tău este nevoie, pe lângă experienţa viscerală, şi de discriminare (discenământ) la nivel de percepţia stimulului, intensitatea emoţiei şi acţiunea iniţiată. Dacă un hoţ de buzunare încearcă să-ţi sustragă telefonul mobil, o doză de furie sănătoasă te determină să-ţi aperi proprietatea şi eventual să suni la poliţie. O doză de furie nesănătoasă te împinge în schimb să-i dai în cap. Tristeţea este normală când ai pierdut pe cineva drag pentru că este afectată o nevoie de bază, cea de afiliere; vei căuta atunci sprijinul social şi vei construi relaţii noi, cu alte persoane; dacă depăşeşte însă un anumit prag sau se prelungeşte la infinit ai ajuns la cheremul ruminaţiilor şi te îndrepţi către depresie. Vinovăţia îndreptăţită şi moderată îţi dă ocazia să repari o relaţie; cea exagerată sau nefondată duce tot la depresie, sacrificiu sau devalorizare de sine. Ca să te bucuri de potenţialul pozitiv (la baza lor) al emoţiilor negative ai nevoie, în două cuvinte, de inteligenţă emoţională.

Copiii tăi învaţă la şcoală sau în familie cum să-şi recunoască, înţeleagă, verbalizeze, gestioneze şi canalizeze emoţiile negative? La şcoală mă îndoiesc, deşi este o omisiune greu de înţeles, chiar şi de tolerat în condiţiile în care plăteşti nişte taxe ce se duc înspre educaţie şi nu te întreabă nimeni ce ţi-ai dori să înveţe copilul tău în muultele ore (câte cu folos?) pe care şi le petrece în sala de clasă.

O să scot din nou rigla. Simt că ai nevoie de ea şi că ţi-ar fi de folos. Cum ce riglă? RULER. Of, nu ştii ce înseamnă, oare de ce? Este acronimul paşilor unui program de dezvoltare a inteligenţei emoţionale elaborat de Marc Brackett:

(Centimetrul) nr. 1: Recognize your emotion. Da, mai întâi trebuie să o percepi, să fii conştient de ea, printr-o atenţie sporită la senzaţii şi gânduri.

2. Understand it! Vezi de unde vine, de ce a apărut, ce încearcă să-ţi transmită.

3. Label it! Eşti sigur că ai identificat-o şi numit-o corect? 

4. Express it! Dă-ţi voie să o simţi şi să o exprimi adecvat. Adecvat, adică:

5. REGULATE it!

Ultima „ancoră” de pe riglă este şi cea mai importantă. În funcţie de capacitatea ta de auto-reglare (nu auto-regulare, da?!) o emoţie aparent negativă va deveni fie benefică fie de-a dreptul distructivă. Se poate învăţa, antrena, dezvolta, iar unele şcoli americane care au introdus acest sistem (şi altele asemănătoare) se laudă cu rezultate remarcabile.

În lipsa abilităţilor de auto-reglare sau când depăşeşte pragul de suportabilitate suferinţa emoţională îşi pierde sensul adaptativ, la fel cum, fără posibilităţi concrete de a vindeca rana, o durere fizică ar fi nu doar inutilă, ci şi nocivă. De fapt, spune Marc Brackett, dacă nu poţi pune acel ultim „R” (auto-reglarea) pe rigla inteligenţei emoţionale mai bine nu-l mai pui nici pe primul (recunoaşterea emoţiei), chiar dacă asta înseamnă un fel de analgezie congenitală (sau dobândită) la durere.

Dar cum să începi un cuvânt pornind de la ultima lui literă? Cum să-ţi reglezi emoţiile fără să le recunoşti? Ei, nu o lua nici tu chiar ad literam...învaţă literă cu literă fără să scapi din vedere sensul final. Şi nu uita de „R”! Chiar dacă doare...

La o cafea cu acid DHA, pe o bază evoluţionistă

Într-una din serile trecute am luat o pauză de la lecturile de economie comportamentală şi am ieşit în oraş la o cafea. Cu un prieten care m-a antrenat într-o conversaţie inteligentă. Mult prea inteligentă după gustul meu! Nu te grăbi cu interpretările! Îmi plac persoanele inteligente...cu două condiţii: să nu fie simultan de sex masculin şi în imediata mea apropiere. Da, aş fi preferat ca interlocutorul meu (a cărui inteligenţă deja o măsurasem anterior) să se prostească brusc şi să bălmăjească platitudini în timp ce eu îl priveam binevoitoare şi mai sorbeam câte o gură de cafea. Ar fi fost un indiciu că mă găseşte atrăgătoare.

Interacting With Women Can Impair Men’s Cognitive Functioning. Este titlul unui articol din 2009 publicat în Journal of Experimental Social Psychology. Unul dintre autori povesteşte cum i-a venit ideea să testeze ipoteza de mai sus. Cu ceva ani în urmă a păţit-o pe pielea lui -adică pe propriul cortex prefrontal: se conversa cu o tânără pe care încerca să o impresioneze şi când aceasta l-a întrebat unde locuieşte a rămas mut, constatând cu groază că nu este în stare să-şi amintească adresa, nici măcar numele străzii. Cu siguranţă a fost o experienţă jenantă, dar măcar i-a dat ideea unui nou subiect de cercetare: a chemat 40 de subiecţi de sex masculin în laborator, le-a administrat o sarcină cognitivă (2 back, dacă ştii la ce mă refer), apoi i-a trimis cică într-o pauză, unde fiecare a fost preluat de un complice, fie de sex masculin fie de sex feminin. Au purtat o scurtă discuţie cu aceştia, după care au revenit în laborator şi au reluat sarcina cognitivă. A, cei care au interacţionat cu femei au mai răspuns la două întrebări suplimentare: cât de atrăgătoarea li s-a părut persoana din pauză şi dacă au încercat (ei, subiecţii) să-i facă acesteia o impresie cât mai bună.

După cum ai dedus deja (dacă nu te-ai zăpăcit între timp), participanţii ce nimeriseră pe „mâna” complicilor de sex feminin au scrântit-o rău de tot (nu mâna): au obţinut rezultate semnificativ mai proaste în partea a doua a sarcinii cognitive. Efectul a fost şi mai puternic când femeia cu care interacţionaseră fusese percepută drept (foarte) atragătoare. Explicaţia ar fi că, aflaţi lângă o femeie frumoasă, bărbaţii îşi irosesc resursele cognitive (limitate! :P) pe strategii de auto-prezentare, astfel încât le rămâne prea puţină memorie de lucru disponibilă pentru o sarcină de tip n back, nu tocmai recompensatoare şi relevantă în momentul respectiv.

Certainly, leaving a favorable impression on an opposite-sex partner may not always be easy. Impression management requires careful monitoring and modifying of one’s own behavior to optimize the overall impression an individual wants to make on the interaction partner, making it an effortful and cognitively demanding endeavor. In line with the self-regulatory resource model, which states that cognitive control (for exerting self regulation) relies on a limited resource, they demonstrated that attempts in self-presentation subsequently led to impaired self-regulation.

Înţelegi acum de ce am fost uşor descumpănită de inteligenţa rămasă intactă a partenerului meu de discuţii. Despre ce mi-a vorbit? Despre copii! Iar tragi concluzii pripite, unde-ţi este sistemul 2, cel însărcinat cu raţionamente? M-a întrebat dacă am auzit de o posibilă explicaţie biologică în sprijinul teoriei (foarte controversate de altfel, nu subscriu la ea!!) conform căreia primul copil ar fi mai inteligent decât următorul/ următorii. Cică pe motiv de acid docosahexaenoic (DHA, un anumit tip de omega 3), foarte important în sarcină, deoarece contribuie la dezvoltarea creierului copilului. Corpul femeii are depozite de DHA în anumite părţi ale sale...în special pe şolduri şi pe coapse, nu şi în grăsimea de pe abdomen. Acel vestit raport talie-şolduri (ideal  mai mic de 0,7) ar fi un indiciu de fertilitate, iar bărbaţii preferă instictiv o parteneră slabă (BMI în jur de 20), dar cu forme, adică silueta tip clepsidră, cu talia cât mai subţire şi ceva ţesut adipos distribuit strategic în locurile deja amintite. Rezervoarele de DHA se refac încet, aşa că în cazul unei a doua sarcini este posibil ca fătul să beneficieze de mai puţine resurse (le-a halit frăţiorul mai mare) şi să nu atingă acelaşi nivel de dezvoltare cognitivă precum primul.

Sinceră să fiu, nu am apucat să mă documentez temeinic pe acest subiect, deocamdată ia-o ca pe o teorie pur speculativă (mi-am somat totuşi interlocutorul să-mi dea şi o sursă). Am fost mult prea preocupată să încerc să pătrund în mintea lui şi să înţeleg de ce a adus vorba, atât de coerent pe deasupra, tocmai despre waist-hip-ratio. (Se pare că un WHR scăzut corelează pozitiv şi cu abilităţile de mind-reading). Doar nu era un apropo subtil că nu aş avea suficient acid DHA pentru ca el să-şi piardă minţile şi teoriile? Pentru că pot fi subiectivă şi indulgentă cu mine când mă uit în oglindă, am cotrobăit prin toată casa după un centimetru cu care să mă măsor. Nu am găsit decât o riglă! Las’ că mă răzbun eu! Data viitoare când mă mai invită cineva în oraş o voi strecura şi pe ea în poşetă! (În caz că te gândeşti acum la ce cred eu...felicitări! înseamnă că te-ai prostit de tot la cap!).

Cere şi ţi se va da

Eşti în sesiune şi mâine ai de predat o lucrare foarte importantă, pentru care ai muncit tot semestrul. Ai terminat-o, dar acum ţi-ai dori să o citească cineva şi să-ţi dea un feedback. Stai în cămin, iar colegul tău de palier (nu sunteţi şi prieteni), student la aceeaşi facultate, tocmai s-a întors obosit de la bibliotecă unde a studiat intens ca să-şi termine propriul proiect. Îl vei ruga în seara asta să se uite peste lucrarea ta şi să-ţi spună cum i se pare? Cam care crezi că este probabilitatea ca el să accepte cererea ta?

Nu inventez nimic. Este un exemplu real, adică unul dintre scenariile cu care şi-au chinuit  subiecţii Francis Flynn şi Virgina Bohns, psihologi la Universitatea Columbia. Ce investigau? Comportamentul de ajutor? Da şi nu…sau nu chiar. Mai degrabă credinţele noastre referitoare la disponibilitatea oamenilor de a oferi, dar şi de a cere ajutorul.

Cei doi au recrutat studenţi din campus şi i-au trimis, pe parcursul a şasestudii, în diverse „aventuri” nu tocmai plăcute, cum ar fi să abordeze un necunoscut pentru a-i cere mobilul ca să dea un telefon, să-l roage să completeze un chestionar sau să-l conducă până la sala de sport, sub pretext că s-a rătăcit şi nu îi este suficient să i se dea doar indicaţii. Înainte de asta experimentatorii i-au pus pe participanţi să estimeze la câte persoane vor fi obligaţi să apeleze până vor găsi pe cineva dispus să răspundă solicitărilor lor. La sfârşit au comparat estimările cu rezultatele obţinute on the field şi au descoperit un lucru oarecum surprinzător:

Tindem să subestimăm cu aproximativ 50% şansele să ni se ofere ajutorul atunci când îl cerem. Prin urmare, adesea ne abţinem să cerem ajutorul când avem nevoie deoarece ne aşteptăm să fim refuzaţi.

De ce se întâmplă aşa? Oare oamenii sunt mai buni, mai săritori şi mai altruişti decât credem noi? Îmi pare rău, dar nu aceasta este explicaţia. Este mai degrabă incapacitatea noastră de a prelua perspectiva celuilalt.

Când ceri ajutorul cuiva te afli într-o situaţie uşor incomodă pentru că există posibilitatea unui refuz. Este şi asta o formă de respingere socială, din fericire poate nu una dintre cele mai dureroase. Nu îţi place să fii refuzat, aşa că faci şi tu unele calcule interne înainte de a formula cererea, adică te gândeşti dacă celălalt va accepta sau nu. Nimic în neregulă până acum. Daaar…aceste calcule sunt greşite. Când estimezi dacă colegul tău ar fi dispus să-ţi citească lucrarea te gândeşti la următoarele aspecte: e şi el obosit, a învăţat toată ziua, i-ar lua ceva timp şi efort să parcurgă materialul meu…va refuza! Te focalizezi pe costurile instrumentale, prea mari din punctul de vedere pentru ca el să accepte. Din această analiză intuitivă îţi scapă însă ceva: uiţi să iei în calcul costurile sociale pe care le-ar suporta colegul tău în cazul unui refuz. Ar încălca o normă socială implicită, cea a bunăvoinţei sau politeţii. Într-adevăr, poate colegul nu are nici un chef să-şi petreacă seara citindu-ţi ţie lucrarea; nici străinul pe care-l abordezi în campus nu este în culmea fericirii să te însoţească către sala de sport. Cu toate astea sunt şanse mari ca ei să accepte să te ajute pentru că se simt prost să te refuze.

Subestimăm deci posibilitatea să fim ajutaţi şi evităm să cerem ajutorul deoarece ne este greu să ne punem în locul celui căruia ne adresăm. Experimentatorii au verificat această ipoteză invitându-i pe participanţi să preia perspectiva persoanei solicitate să ofere ajutorul. „Imaginează-ţi că mâine trebuie să predai o lucrare importantă, ai muncit toată ziua, te întorci de la bibliotecă cu gândul să te odihneşti puţin, dar un coleg de palier te roagă să-i citeşti proiectul şi să-i spui dacă observi vreo greşeală. Vei fi de acord?” În acel moment subiecţii au făcut predicţii mai apropiate de realitate, fiind capabili să înţeleagă stările mentale şi atitudinile celor puşi în situaţia de a accepta sau refuza o asemenea cerere.

Dacă aşa stau lucrurile te poţi întreba, pe bună dreptate, „Oare nu-i mai bine că estimările noastre sunt greşite? Dacă ne-am aştepta mai des să fim ajutaţi şi am cere-o, iar ceilalţi ne ajută pentru că le este jenă să spună „nu”…presiunea exercitată în acest fel nu ar duce la resentimente frecvente în timp? Nu ne vor purta pică cei cărora le cerem ajutorul?” Posibil…să nu uităm însă „efectul Ben Franklin”, nici articolul lui Jecker şi Landy, intitulat Liking a person as a function of doing him a favour.

(Ne)asumarea perspectivei celuilalt intervine şi în situaţia inversă, studiată de aceiaşi cercetători într-un articol separat, ‘‘Why didn’t you just ask?” Underestimating the discomfort of help-seeking. Pe scurt, şi oamenii aflaţi în postura de a acorda un ajutor (profesori, consilieri, psihologi şcolari) au dificultăţi în a se pune în locul celor care le-ar putea cere ajutorul. De exemplu, asistenţii universitari cooptaţi în studiu au apreciat că pe parcursul semestrului cam 12 studenţi le vor solicita sprijinul în diverse aspecte ce ţin de înţelegerea materiei sau de sarcinile de curs. Realitatea a fost şi în acest caz diferită de predicţii: până la sfârşitul semestrului în medie 8 studenţi au îndrăznit să-i abordeze. De ce mai puţini? Pentru că există acele costuri sociale (teama de respingere) pentru potenţialii solicitanţi de ajutor, costuri ce nu sunt evidente în mintea celor care sunt de fapt dispuşi să ofere sprijinul şi care nu înţeleg de ce nu sunt mai des solicitaţi. Fără perspectiva cealaltă, îşi închipuie că oamenii pur şi simplu nu au nevoie de ajutor (un psiholog şcolar ce stă degeaba în birou aşteptând să-i bată la uşă elevii cu probleme) sau chiar că nu sunt interesaţi să înveţe – un asistent universitar care se miră că studenţii nu-i pun mai multe întrebări şi nu-i cer ajutorul.

Într-o lume ideală (cu oameni maturi şi perfect echilibraţi emoţional) asemenea probleme s-ar pune cu totul altfel. Când ai avea nevoie de ajutor l-ai cere direct. Ţi-ai recunoaşte nevoia, ai asuma-o (e nevoia ta şi o tratezi cu responsabilitate) şi ai depăşi teama de refuz pentru că ştii că ai puterea să treci relativ uşor peste acel moment, cu un minimum de emoţii negative. Pe de altă parte, când cineva ţi-ar cere un ajutor pe care nu ai timp sau nu îţi doreşti într-adevăr (din toată inima) să îl oferi, ai avea curajul să spui nu (ok, nu mă întreba ce s-ar întâmpla dacă nu s-ar mai aplica norma aia a bunăvoinţei, am spus că suntem într-un univers ideal unde ai ajuta doar din altruism, în lipsa presiunilor sociale). Ar fi o lume mai onestă şi ar fi interesant să încercăm, pe cât posibil, să o creăm, provocând acele situaţii în care ne purtăm şi noi şi ceilalţi cu maturitate şi responsabilitate. Până atunci să înţelegem mai bine şi ce se întâmplă în lumea asta în care să trăim, supusă mecanismelor presiunii sociale şi unde motivele pentru care nu cerem sau nu refuzăm ajutorul nu sunt neapărat şi cele mai flatante pentru natura umană. Există frica de respingere, la fel cum există şi teama de a spune „nu” şi de a fi considerat nepoliticos sau lipsit de  compasiune. Există şi viziunea egocentrică, adică dificultatea de a înţelege perspectiva celuilalt sau de a estima corect suferinţa socială când nu eşti tu însuţi în situaţia respectivă (Empathy gaps for social pain: why people underestimate the pain of social suffering, MacDonald, G., 2011).

Observi câte costuri sociale, emoţii negative şi mecanisme de „face-saving” sunt implicate într-o interacţiune aparent inofensivă, precum a-l ruga pe un străin să-ţi împrumute două minute telefonul. Oare ce se întâmplă în contexte mai dramatice, unde respectivele costuri şi ameninţări sunt mult mai mari şi mai relevante pentru individ? De exemplu, self-disclosure? Sau mărturisirea unor gânduri intime unor persoane care, aflându-le, te-ar putea judeca şi respinge? Să scriu şi despre asta? Parcă nu m-aş încumeta…

Un foarte scurt articol de care vei face abstracţie

Îmi place cum scrie Francesca Gino, unul din autorii studiului din care m-am inspirat mai devreme. Prin urmare, am căutat şi alte articole scrise de ea. Am găsit o cercetare intitulată Do we listen to advice just because we paid for it? The impact of advice cost on its use.

Din câte înţeleg din rezumat, suntem mai tentaţi să luăm în considerare acele sfaturi pentru care plătim. Cică la mijloc ar fi un efect…de sunk cost sau cam aşa ceva.

Pentru binele tău, nu-ţi povestesc mai multe aici. Dar tu poţi afla informaţiile respective achiziţionând articolul:

http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0749597808000435

Da, trebuie să plăteşti 35 de dolari. Dar merită toţi banii, nu? 

Cum mă vei percepe dacă îţi cer un sfat?

Pentru că tot veni vorba ieri despre feedbackul social (adică am ridicat eu problema, vorbele nu prea vin singure decât în cazuri mai speciale, şi atunci ajutate de nişte pahare în plus sau, doamne fereşte, o mică patologie), hai să explorăm împreună şi alte forme de interacţiune socială, poate chiar…managementul impresiilor? Ce crezi, ai fi dispus să faci lucruri cu care nu eşti de acord în mod normal pentru a te adapta mai bine într-un grup sau pentru a fi acceptat, plăcut, respectat, admirat de către o persoană pe care o valorizezi? Până unde ai merge? Ai minţi? Ai administra nişte şocuri electrice altor oameni, pentru că ştii că asta se aşteaptă de la tine? Bănuiesc că răspunsul este „nu, nu aş face niciodată aşa ceva”. Mă aşteptam la această reacţie. Dar sunt sceptică. Nu pentru că am o părere proastă despre tine, ci pentru că ştiu cât de puternic este mecanismul presiunii sociale asupra ta, asupra mea, asupra tuturor. Poate că şi tu ştii, dar undeva acolo în interiorul tău intuiţia îţi spune că nu, tu eşti ceva mai puţin vulnerabil la asemenea presiuni. Tu nu ai face aşa ceva. Dar hai să-ţi mai zic ceva despre această intuiţie: majoritatea o avem, deci majoritatea credem că noi suntem mai puţin sensibili la presiune decât ceilalţi. Asta spune suficient despre acurateţea respectivei intuiţii…suficient însă cât să nu te mai încrezi în ea?

Eşti mai influenţat de ceilalţi decât crezi, o idee greu de acceptat mai ales într-o societate care, cel puţin aparent, pune mare preţ pe individualism şi autonomie. Ah…încă ceva, un fel de corolar al afirmaţiei precedente: la rândul tău îi influenţezi pe ceilalţi mai mult decât îţi închipui. Mă rog…mai mult decât îţi închipuiai până acum, înainte să vin eu cu această idee (susţinută de studii) pentru care ai avea motive chiar să mă urăşti…pentru că ţi-am stricat liniştea, atrăgându-ţi atenţia asupra responsabilităţii ce derivă (şi-ţi revine ţie) de aici. Dacă îi influenţezi atât de mult, mai mult decât credeai şi poate chiar mai mult decât ţi-ai fi dorit, oare îi influenţezi (preponderent) pozitiv?

Cât meditezi tu la asta eu voi mai face puţin pe deşteapta pe tema anunţată mai sus. Ce-i? Tu nu faci pe deşteptul? Poate e forţată conotaţia negativă, nu vreau să spun că te prefaci că eşti deştept, ci că în general faci tot posibilul să fii perceput de către cei din jur drept o persoană inteligentă. Este normal, mult mai ciudat (şi mai periculos totodată) ar fi să îţi propui să te comporţi prosteşte şi să vrei să fii considerat un idiot. Dar dacă tot investeşti eforturi apreciabile (chiar şi inconştiente, creierul tot consumă glucoză) în această direcţie, nu ţi-ar prinde bine să ştii care sunt cele mai bune strategii de (auto)prezentare, acelea care te ajută efectiv să fii perceput drept inteligent şi competent? Operezi cu intuiţii greşite şi în domeniul managementului impresiilor. În încercarea de a impresiona, uneori faci lucruri care nu-ţi servesc la nimic în îndeplinirea scopului (scop mai mult sau mai puţin conştientizat, repet!) sau dimpotrivă, te abţii de la anumite acţiuni benefice din cauza credinţei eronate că vei fi luat de prost.

Imaginează-ţi că lucrezi la un proiect important pentru job şi te confrunţi cu o problemă pe care nu eşti sigur cum să o rezolvi. Ai putea să ceri sfatul unui coleg. Dacă vei face asta, colegul te va percepe mai competent sau mai incompetent?

Majoritatea oamenilor răspund „mai incompetent”, prin urmare…evită să ceară sfatul de frica unei evaluări negative. Ne este teamă că transmitem un semnal de slăbiciune, neajutorare, incapacitate de a găsi o soluţie singuri, deci…incompetenţă, chiar prostie.

În realitate însă atunci când ceri sfatul sunt şanse mari să fii considerat mai competent. De ce? Sunt trei factori propuşi ca explicaţii în studiul coordonat de Alison Wood Brook, cercetătoare la Harvard Business School (precizare ce sporeşte credibilitatea concluziilor ei, nu?).

Mai întâi, actul de a cere sfatul denotă înţelepciune. Colegul tău apreciază că nu te-ai aruncat cu capul înainte într-o chestiune ce ar fi putut prejudicia interesul firmei, mai ales că îşi imaginează şi el că nu ţi-a fost deloc uşor să o faci. Se gândeşte în secret „uite cât curaj a avut, eu unul nu m-aş fi încumetat să procedez aşa, pesemne că a pus interesul colectiv mai presus de cel personal. Este o persoană înţeleaptă, capabilă să ia decizii foarte bune”. În consecinţă, transmiţi încredere. Părerea ta va fi mai valoroasă acum că se ştie că îţi poţi asuma riscuri şi nu eziţi să-ţi recunoşti limitele sau să te arăţi (şi) vulnerabil.

Nu în ultimul rând, cel căruia îi ceri sfatul te va vedea într-o lumină pozitivă din simplul motiv că, la rândul lui, este motivat de aceleaşi resorturi ale jocului social. Se va simţi flatat că apelezi la el, deci va fi mai fericit, iar oamenii fericiţi sunt mai generoşi şi cu evaluările. Te va plăcea mai mult.

Aş putea să închei aici şi să te las să experimentezi pe cont propriu. Dar nu pot. Deşi ar fi oarecum amuzant (schadenfreude?) să te văd cum faci o gafă, nu mă simt pregătită să-mi asum riscul ca tu să-mi spui mâine-poimâine „Măi, Andreea, ce sfat de toată jena mi-ai dat?! Te credeam mai pricepută!”. (Doar) din acest motiv trebuie să adaug că există şi trei condiţii sau factori moderatori ai percepţiei competenţei tale când ceri sfatul. Unul ar fi dificultatea sarcinii. Dacă ea este foarte uşoară şi îl întrebi pe coleg ce să faci, acesta nu te va considera mai competent. Nici dacă apelezi la el când ştii foarte bine că nu are competenţa necesară („ce vrea tipul ăsta de la mine? de unde să ştiu eu cum se introduc datele în SPSS? să întrebe un expert în informatică, eu sunt psihanalist!). În al treilea rând, pentru ca interlocutorul tău să se simtă flatat (deci mai dispus să te perceapă drept competent) este de preferat să-i ceri sfatul personal (numai lui), dându-i astfel de înţeles că părerea lui contează mult pentru tine şi că-l apreciezi (se activează principiul reciprocităţii amplu studiat în psihologia socială – ne plac mai mult cei care…ne plac pe noi şi ne displac persoanele care ne critică sau nu ne agreează).

Tot nu pot să închei, nu am făcut suficient pe deşteapta. I enjoy being seen as (a) smart(ass). De fapt m-am lovit de o problemă foarte complicată şi sunt convinsă că doar tu ştii răspunsul. Nu reuşesc să-mi dau seama care strategie de auto-prezentare e mai eficientă: cea descrisă de Alison Wood Brook sau cea prezentată de Lee Ross în articolul Social roles, social control, and biases in social-perception processes? Tu ce crezi? (Sigur, în funcţie de ce vei răspunde poţi interpreta şi intervenţia mea fie ca o cerere de sfat, fie ca o întrebare menită să te pună în dificultate).