Who's in charge?

Eşti undeva la marginea Parisului, oraş în care te afli pentru prima dată şi vrei să ajungi la Turnul Eiffel pe jos. Cum procedezi? Cel mai probabil îţi vei cumpăra o hartă şi vei urma direcţiile. O altă posibilitate este să întrebi un trecător şi să te încrezi în indicaţiile lui. Poate chiar vei afla o rută mai scurtă. O scurtătură. De unde ştii dacă este bună? Vei afla în momentul în care ajungi la destinaţie sau în momentul în care vei constata că nu ai ajuns, deşi ai umblat toată ziua. Dacă scurtătura te-a dus drept în Montmarte în loc de Champs-de-Mars 7e este evident că ai greşit drumul. Deci cum îţi dai seama că drumul a fost cel bun? În funcţie de locul în care te-a condus, pentru că ştii deja unde îţi doreai să ajungi.

Dar dacă vrei să ajungi la o concluzie sau să iei o decizie? (to reach a decision). În acest caz concluzia sau decizia se presupune că nu sunt dinainte stabilite, prin urmare corectitudinea lor depinde în mare măsură de corectitudinea căii pe care o vei urma. Iar corectitudinea căii de ce mai depinde? Dacă ne gândim la teoria lui Kahneman, există două sisteme ce ne ghidează procesul decizional: sistemul 1 este automat, intuitiv, rapid şi operează pe bază de euristici cognitive sau scurtături. Sistemul 2 este mai lent, reflectiv, analitic, bazat pe logică şi mănâncă resurse cognitive deoarece necesită efort şi se sprijină pe memoria de lucru, care are o capacitate limitată, adică nu poate procesa foarte multă informaţie în acelaşi timp. Din această perspectivă, pentru a ajunge la o concluzie corectă este necesar să-ţi testezi intuiţiile şi răspunsurile automate generate de sistemul 1 cu ajutorul sistemului 2, cel care cică reuşeşte să depăşească limitările primului.

Este o interpretare optimistă. Sistemul 1 este „vinovat” de biasuri şi erori cognitive, dar acestea pot fi chipurile înţelese şi corectate de celălalt sistem. Însă în realitate (care?), lucrurile nu se petrec mereu aşa. Suntem orbi la majoritatea erorilor cognitive comise de noi, ceea ce nu ne opreşte să le vedem, poate chiar să le inventăm (când ne convine) la alţii. O altă interpretare (Haidt) merge şi mai departe, folosind metafora elefantului şi călăreţului: călăreţul este partea conştientă, raţională care îşi imaginează că îl dirijează pe elefant (partea intuitivă şi emoţională), în timp ce de fapt este condus de el şi îi raţionalizează deciziile astfel încât să existe un motiv şi el să nu dea din umeri ca prostul când este întrebat „de ce” face una sau alta. Călăreţul este o maşină de inventat poveşti, motive şi chiar dovezi care să justifice direcţia în care merge elefantul. Aceste poveşti contează şi ele pentru că au rolul de a alcătui o naraţiune coerentă. Dar contează atunci când elefantul nu protestează. Dacă însă călăreţul nu poate furniza explicaţii plauzibile pentru decizia sau judecata elefantului ne aflăm într-o situaţie numită de Haidt „dumbfounding” – adică rămâi mut, incapabil să spui de ce „simţi” sau „ştii” că ceva este „aşa” – vezi imaginea de mai jos, preluată din acest articol.

Dar dacă elefantul ştie de la început unde vrea să ajungă, având agenda lui necunoscută, atunci ne aflăm în situaţia iniţială, când drumul este declarat „corect” dacă ne-a dus la obiectivul vizat (Turnul Eiffel) sau „greşit” dacă am nimerit în altă parte (Montmartre)? De aceea este foarte greu de exemplu şi să convingi cu argumente raţionale pe altcineva, un călăreţ al cărui elefant merge într-o altă direcţie. Biasul de confirmare este acea tendinţă a călăreţului de a favoriza informaţiile sau dovezile ce sprijină credinţele şi dorinţele elefantului.

În Ţara Minunilor, Alice are următorul dialog cu pisica de Cheshire:

“Îmi spui, te rog, pe unde ar trebui să merg de aici?”

“Asta depinde, foarte mult, de unde anume vrei să ajungi”, spuse pisica de Cheshire.

“Nu-mi pasă prea mult unde–”, spuse Alice.

“Atunci, nu contează direcţia pe care o alegi”, răspunse pisica.

“–atâta timp cat ajung undeva”, adăuga Alice, vrând să explice.

“Ah, sigur vei face asta”, spuse pisica, “dacă mergi destul de mult”.

În Ţara Minunilor Alice vrea doar să ajungă undeva, iar pentru asta drumul nu e atât de important. Aici însă vrem să ajungem undeva anume, indiferent că este un loc în spaţiu sau o concluzie, o decizie. Atunci drumul contează. Dar cine şi cum trasează harta? 

"I did not have sexual relations with that woman". Who is "I"?

I did not have sexual relations with that woman. Ai recunoscut celebra minciună a lui Bill Clinton, preşedintele american implicat în poate cel mai cunoscut scandal sexual din politica internaţională (dau la o parte tentativa patetică de a justifica afirmaţia pe motivul că „relaţiile sexuale” nu includ şi felaţiile excutate pe sub biroul de la Casa Albă).

Bill Clinton nu este însă un caz izolat. În 2008, guvernatorul statului New York, Elliot Spitzer, a fost identificat sub numele de cod „Clientul nr.9” ca un vizitator frecvent al hotelului Mayflower, unde închiria de ceva vreme camere...şi prostituate de lux. Trebuie să mai ştii că Elliot Spitzer (căsătorit) era un avocat fervent al valorilor familiale tradiţionale şi milita pentru descoperirea reţelelor de prostituţie şi aducerea după gratii a celor implicaţi. Da, Clientul Nr.9 era unul dintre cei mai înfocaţi oponenţi ai prostituţiei şi încălcării legii, aşa că îţi poţi imagina indignarea publicului atunci când toată târăşenia a fost dată în vileag. Ipocrizie morală? Standarde duble (voi nu aveţi voie, eu am!)? Da, cam aşa pare. Dar nu este tabloul complet, iar povestea fostului guvernator american figurează acum ca studiu de caz în numeroase lucrări de psihologie socială dedicate înţelegerii acestor situaţii contradictorii, mult mai frecvente decât suntem tentaţi să credem.

La prima vedere, care dintre comportamente ţi se pare cel mai condamnabil? Al lui Clinton sau al lui Spitzer? Intuiţia mea (morală?) strigă că minciuna lui Clinton este mai puţin gravă, în contextul în care nu ştiu (poate mă înşel) să se fi opus public unor practici precum prostituţia aşa cum a făcut-o Spitzer. În plus, ne putem întreba dacă ceea ce făcea Clinton în viaţa lui privată, câtă vreme nu contrazicea flagrant politicile publice asumate, ar trebui să constituie informaţie relevantă pentru electoratul său. Aici intuiţia îmi spune din nou că nu ar trebui. Mă scoate din sărite apetenţa publicului pentru detaliile picante din viaţa intimă a politicienilor şi a altor personalităţi publice şi nu înţeleg de ce atenţia nu este îndreptată spre aspecte ce ţin de programe politice, măsuri adoptate şi rezultate pozitive la nivelul societăţii. Pe de altă parte, îmi dau seama că dacă mie mi se pare irelevant cine îi ...of...cum să mă exprim? cine îi face sex oral preşedintelui unui stat, asta nu înseamnă că o mare parte dintre concetăţenii mei nu consideră această informaţie relevantă. Fapta lui Clinton este pentru unii (pe care da, îi bănuiesc de ipocrizie morală) atât de repugnantă şi de dezgustătoare (purity este, vreau nu vreau, unul dintre cei şase stâlpi ai moralităţii descrişi de Haidt, chiar dacă e mai puţin relevant pentru liberali) încât constituie un motiv decisiv pentru a nu-l mai vota. Aceşti unii au însă acelaşi drept la vot ca şi mine, drept pe care şi-l exercită aşa cum ştiu şi aşa cum pot ei. Mai mult, preferinţele noastre pentru un anumit candidat nu sunt nici pe departe atât de libere şi de obiective (unbiased) precum ne placem să credem. Există tendinţe genetice ce ne predispun spre a favoriza dreapta sau stânga, apoi mai există factori ce ne influenţează deciziile fără să fim conştienţi: înălţimea, atractivitatea, carisma sau încrederea de sine afişată de candidaţi. Da, ideal ar fi să încercăm să nu mai oferim pondere unor asemenea elemente, dar practic asta e (aproape) o utopie. Clinton a minţit, e clar. La fel de clar (deşi într-un fel nu sunt de acord) este şi că fiecare e liber să îl condamne ca politician pentru o faptă pentru care, în opinia mea, doar soţia l-ar putea de fapt condamna. Cât despre Spitzer, şi aici intuiţia mă poate înşela făcându-mă să emit snap judgements în lipsa unei analize mai profunde.

Este Elliot Spitzer într-adevăr un ipocrit? Sau este el un ipocrit mai mare decât fiecare dintre noi? O viziune mai nuanţată asupra naturii umane (vezi de exemplu Kurzban sau Kenrick) ne spune că mintea noastră este modulară şi acţionăm diferit în funcţie de care dintre module (numite şi euri) este mai activ la un moment dat, de aici nenumăratele incongruenţe pe care, dacă nu te grăbeşti să le ascunzi sub preş sau să le raţionalizezi, le vei descoperi cu uşurinţă, în fiecare zi, şi în comportamentul tău. Aceste module au avut rolul lor de-a lungul istoriei umanităţii şi au fost selectate de evoluţie. Căutatea unor gratificaţii sexuale imediate a asigurat într-un fel supravieţuirea speciei, de aici un modul numit de Kenrick The mate-acquisition subself, cel care te împinge să te împerechezi, mai ales dacă eşti bărbat (spermatozoizii sunt mai numeroşi decât ovululele), cu (cât mai) multe partenere ca să-ţi propagi genele în (cât mai) mulţi urmaşi. Când Elliot Spitzer trecea pragul camerei 8 din Hotelul Mayflower, foarte probabil „,la comandă” era acel Elliot-The-Mate-Acquirer. Un alt Elliot era însă cel aflat la biroul de guvernator al statului New York, un Elliot a cărui convingere sinceră era că prostituţia este degrandantă şi trebuie eradicată, un om cu valori morale bine definite ce îi motivau măsurile şi politicile adoptate din poziţia pe care o deţinea. Cei doi ştiau unul de celălalt, nu se poate contesta asta, de aceea la nivel intuitiv asemenea discordanţă de atitudini pare greu de înţeles, de apărat şi de etichetat altfel decât ipocrizie. Dar gândeşte-te puţin şi la tine şi vei identifica atitudini relativ stabile care nu coincid totuşi cu unele dintre comportamentele observabile. De câte ori ai dat altora sfaturi în care credeai cu toată fiinţa ta, dar pe care ţi s-a întâmplat să nu le poţi aplica tocmai în privinţa ta? Te face asta ipocrit? Da, putem spune şi aşa, dacă adăugăm că această ipocrizie ar putea fi tratată cu ceva mai multă (auto)compasiune, pentru că este o caracteristică intrinsecă a creierului tripartit şi a minţii noastre complexe şi modulare.

Ce putem face pentru ca „la comandă” să se afle acele module ce servesc intereselor pe termen lung şi care reflectă mai îndeaproape valorile după care dorim să ne ghidăm comportamentul? Să ne închipuim că vom elimina modulele sau tendinţele indezirabile este deocamdată o utopie (deşi ingineria genetică s-ar putea să mă contrazică, însă nu sunt convinsă că în acest caz nu vom experimenta mai degrabă o distopie). În unele ramuri ale psihologiei moderne se vorbeşte despre arhitectura alegerilor. În loc să ne focalizăm doar pe lupta cu propriile module, o soluţie mai inteligentă ar fi să modelăm mediul în acord cu ceea ce vrem să obţinem, pentru că respectivele module se activează, după cum arată numeroase experimente, în funcţie de stimulii la care suntem expuşi şi de situaţia în care ne găsim. Vrei să mănânci mai puţine dulciuri? Evită să intri în cofetării, ocoleşte raionul din supermaket, pune-te în acele situaţii în care modulul tău dulce nu va fi activat. Foloseşte tehnici de self-binding, adică limitează-ţi singur posibilităţile de alegere şi îndreaptă-te spre un mediu congruent cu modulul tău preferat, nu cu cel pe care vrei să-l eviţi.

Din această perspectivă, acţiunile lui Elliot Spitzer capătă mai mult sens. Urmărind în justiţie reţelele de prostituţie, el a încercat în mod activ să recreeze mediul astfel încât a apela pentru sex la serviciul unor prostituate să nu mai reprezinte o opţiune. Mulţi oameni ar putea beneficia de pe urma unui sistem ce nu le permite să dea curs unor instincte puternice pe care, dintr-o altă parte a minţii lor, le resping cu tărie ei înşişi. Din păcate pentru Elliot, tentaţia a fost mai puternică, iar auto-controlul destul de scăzut, aşa că a căzut în dizgraţia celor care îi apreciau iniţiativele şi atitudinile declarate. Dacă înţelegem însă că avem cu toţii mai multe euri ale căror interese sunt diferite şi că aceste euri diferite produc ceea ce numin incongruenţe comportamentale (pentru că le atribuim pe toate, în mod eronat, unui eu stabil), vom vedea şi în altă lumină cazul lui Elliot Spitzer. Nu cumva ne pripim apreciind că dacă nu s-a putut abţine în anumite momente critice din viaţa privată, asta aruncă în derizoriu activitatea lui politică? Acţiunile guvernatorului american reflectă atunci mai puţin ipocrizie morală şi mai mult o încercare activă (şi, de ce nu?, lăudabilă) de a adopta măsuri şi politici care să modeleze un mediu social mai potrivit vremurilor în care trăim, în care tendinţele creierului arhaic al fiecăruia să nu mai fie exploatate de cei care transformă sexul într-o afacere de piaţă. Nu este uşor, iar modulele respective vor continua să existe sau să caute supape prin care să se manifeste –cum i s-a şi întâmplat de altfel lui Spitzer. Minciuna şi negarea lor nu ne ajută la mare lucru, dimpotrivă, întreţin o ficţiune comodă în care doar ipocriţii (adevăraţi) sunt în stare de aşa ceva, niciodată noi.

Hm...deja minciuna lui Spitzer (nu a mărturisit ceea ce făcea) nu mi se mai pare mai gravă decât cea a lui Clinton, mai ales că, odată prins, nu a negat şi a demisionat. Bine, Spitzer a încălcat şi legea, dar acum "judecam" minciuna. Ambii au minţit. Şi în ambele cazuri cred că ar fi fost mai bine sau mai corect să spună adevărul. Dar să nu uităm că a spune adevărul adesea nu este în interesul eului care deschide gura şi se pregăteşte să spună ceva....poate o minciună. Ce-ar fi să întărim şi acele euri capabile, de exemplu, şi de dezminţire?

Pentru un zâmbet perfect

Ţi se întâmplă şi ţie coincidenţe? (Sau ai prefera să le numim sincronicităţi?). Sigur că ţi se mai întâmplă, ar fi culmea să nu ţi se întâmple, doar avem o minte căreia îi plac tiparele, pe de o parte, iar pe de altă parte (tot a minţii), nu suntem echipaţi cu o înţelegere intuitivă prea bună a probabilităţilor bayesiene. Ştii ce a urmat când Apple a lansat prima dată funcţia Shuffle pentru muzică? Clienţii s-au plâns că melodiile nu erau selectate la întâmplare pentru că din când în când se repeta câte una, ceea ce lor li se părea bizar (în realitate e absolut normal ca asta să se întâmple uneori, mai ciudat ar fi să nu se repete niciodată). Prin urmare, compania a măsluit puţin aplicaţia, făcând-o mai puţin random sau aleatorie tocmai pentru ca oamenii, paradoxal, să o perceapă ca fiind random. Isn’t this ironic, don’t you think?

Tu când dai nas în nas cu o coincidenţă, pui botul? Vreau să spun, pui buza de iepure? Stai să vezi de ce…

Sâmbătă după prânz urmăream unul dintre cele mai interesante şi bine structurate cursuri online de pe edx,  anume cel de Bioethics- nu ştii ce pierzi! Se dezbătea tema moralităţii avortului şi se dădea ca exemplu cazul unei femei ce a decis să întrerupă sarcina în momentul când a aflat că fătul suferea de „cleft palate”. Nu ştiam ce înseamnă chestia asta, aşa că m-am documentat. Nu e mare filozofie, sigur ai auzit şi tu de buza de iepure- malformaţie congenitală în care buza superioară este despicată şi care se tratează de obicei cu succes prin intervenţie chirurgicală. Toate bune şi frumoase, mi-am mai îmbunătăţit vocabularul şi cunoştinţele.

Două-trei ore mai târziu eram în tren şi încercam să termin ultima carte a autorilor seriei Freakonomics. Se numeşte Think like a freak şi abia a apărut de câteva zile la editura William Morrow. I almost freaked out! Un capitol întreg despre un tip, Brian Mullaney, confandator  fundaţiilor non-profit Smile Train şi Operation Smile, care se ocupă…ghici cu ce? cu corectarea buzei de iepure în regiunile defavorizate ale globului – poate vei afla şi tu din carte cum i-a venit ideea şi ce înseamnă să faci opere de caritate cu inteligenţă.

Am ajuns la destinaţie, toată lumea sănătoasă şi cu buzele la locul lor (sau pe faţa mea, mă refer în special la cea mai lipicioasă şi drăgălaşă căţeluşă din lume care da, este inclusă în conceptul meu de „lume”). Mă gândesc să încep o nouă carte, de data asta romanul „Viaţa şi vremurile lui Michael K” (J.M. Coetzee), pe care îl aveam în geantă. Deschid şi citesc prima frază:

„Primul lucru pe care l-a observat moaşa la Michael K în clipa în care l-a ajutat să iasă din pântecele mamei sale în lume a fost că avea buză de iepure.”

Închid cartea şi îmi înmoi buzele într-un pahar de…apă cu ceva prin ea.

Acum, ce vreau eu de la tine? Nu, nu să-ţi despic puţin buza, fireşte că nu, unii se chinuie să o lipească la loc şi eu ce fac? Da, am strecurat şi câteva recomandări (mai ales cursul), însă mai e ceva (putred) la mijloc. Vreau să „meditezi” la următoarea întrebare: probabilitatea ca eu să aud iar de buza de iepure în viitorul (relativ) apropiat s-a modificat în vreun fel ca urmare a coincidenţelor de ieri? De ce?

Please, think like a freak! (And watch your lip!).

Informaţii secrete

Este momentul să îţi fac o dezvăluire: mama şi fratele meu suferă de schizofrenie. Acesta este motivul pentru care am vrut să fac Facultatea de Psihologie, într-o încercare de a înţelege mai bine ce se întâmplă în mintea şi în creierul acestor persoane atât de dragi şi de apropiate. În plus, interesul se explică şi prin faptul că eu însămi am respectivele predispoziţii în gene, deci există riscul să dezvolt cândva aceeaşi afecţiune. Cu fiecare an şansele mai scad, deoarece vârsta medie de debut la femei este undeva pe la 25 de ani. Din păcate nu există un tratament care să vindece schizofrenia, doar anti-psihotice ce mai atenuează din simptome.

Te-am minţit! Nu am niciun frate, iar mama (sorry, mom!) este poate cel mai echilibrat membru al familiei noastre (sorry, dad!). De ce am făcut asta? Pentru că vreau să vorbim puţin despre minciună şi aveam nevoie să te aduc într-o anumită stare de spirit (sorry to you too). Tu cum te simţi când eşti minţit? Dar când „doar” ţi se ascunde adevărul?

Este o minciună prin omisiune mai puţin gravă decât o minciună prin invenţie? Depinde de la caz la caz şi de ceea ce înţelegem prin minciună. A minţi înseamnă a nu spune adevărul sau a inventa o versiune a realităţii pe care o prezinţi altora drept adevăr? De cele mai multe ori vorbim de minciună în al doilea sens, de invenţie, şi mai puţin când omiţi să spui tot adevărul sau când pur şi simplu nu aduci în discuţie anumite fapte. În fiecare dimineaţă când ajung la muncă colegul meu mă întreabă, la o cafea, ce am mai făcut în intervalul de timp în care nu ne-am văzut. Iar eu îi răspund. Selectiv, evident! Ar fi imposibil să-i spun tot ce am făcut minut de minut, nici să vreau nu mi-aş mai aduce aminte în asemenea detalii, deci probabil aş minţi fără să vreau, confabulând. Ar fi absurd să mi se reproşeze că mint pentru că nu i-am povestit colegului meu absolut toate peripeţiile mele de ieri după-amiază până azi când ne-am văzut din nou. Dar ar fi o minciună să-i povestesc cum am făcut eu curăţenie în toată casa în condiţiile în care eram la o întâlnire romantică. Un răspuns precum „am mai citit, m-am mai uitat la televizor…” nu este o minciună dacă, pe lângă respectiva întâlnire, am avut şi acele îndeletniciri. Am omis anumite informaţii fără să mint.

Te poţi gândi însă la o situaţie când acelaşi răspuns „am mai citit, m-am mai uitat la TV”, în aceeaşi conversaţie cu colegul devine o minciună? Uite, găsesc eu una: eu şi colegul am început de o săptămână să ne vedem după program şi relaţia noastră evoluează în direcţia formării unui cuplu. Aseară eu am citit, m-am uitat la televizor şi m-am întâlnit cu un bărbat alături de care mi-am petrecut şi noaptea. Eşti de acord că omisiunea mea nu mai este nevinovată, ci e o minciună? Dar care este diferenţa atunci când colegul îmi este şi (proaspăt) iubit? Diferenţa este că informaţia omisă de mine a devenit informaţie relevantă pentru celălalt.

Ce înseamnă informaţie relevantă? Ce se întâmplă când ascunzi informaţia relevantă? În opinia mea, încalci autonomia altei persoane, abuzezi de încredere, te foloseşti de ea şi o manipulezi. Îi încalci autonomia pentru că ea va lua anumite decizii în necunoştinţă de cauză. Colegul meu, dacă ar şti că eu mă văd cu altcineva, ar putea decide să rupă relaţia cu mine. În momentul în care eu îi ascund lucrul ăsta îi limitez libertatea de a alege şi îl direcţionez spre hotărâri luate plecând de la premise greşite. Informaţie relevantă este aşadar acea informaţie ce i-ar determina pe oameni, dacă ar cunoaşte-o, să acţioneze diferit de cum o fac în lipsa datelor ce le sunt ascunse.

Aceeaşi informaţie deci poate fi irelevantă pentru majoritatea oamenilor, dar relevantă pentru câţiva şi doar atunci cred eu că putem vorbi de minciună. Relevanţa nu este însă o categorie dihotomică; ca să complicăm lucrurile, imaginează-ţi un continuum al irelevanţei/ relevanţei ce se traduce într-un continuum al non-minciunii/ minciunii (unele omisiuni sunt, astfel, mai minciuni decât altele). Ce este informaţie relevantă pentru prietenii noştri? Până unde ar trebui să împingem autodezvăluirea în relaţia cu ei? Este corect să le ascundem nişte informaţii personale, poate stânjenitoare ca să ne protejăm noi intimitatea? La prima vedere am spune că da, fiecare om are dreptul să menţină tăcerea asupra unor aspecte din viaţa lor. Pe de altă parte, este corect chiar dacă bănuim că, dacă ei ar şti, ar fi posibil să decidă să nu mai fie prieteni cu noi? Dacă îi privăm de informaţii relevante pentru decizia lor de a mai vorbi sau nu cu noi?

Cu cât relaţia dintre doi oameni este mai strânsă, cu atât mai multe (nu am spus toate!) dintre informaţiile personale ale unuia devin relevante pentru celălalt. Ei alcătuiesc o echipă şi există acolo un schimb permanent de interacţiuni şi chiar interdependenţe ce se sprijină pe încredere.

Relaţia în care este nevoie de cel mai înalt grad de sinceritate, încredere şi autodezvăluire este, cred eu, cea de cuplu. Dar nu orice cuplu, ci acele cupluri în care partenerii pretind că stau împreună pentru că se iubesc, se respectă şi sunt interesaţi de fericirea şi binele celuilalt. O relaţie de iubire fără transparenţă este ca o cafea decafeinizată, o bere fără alcool sau o moleculă de ADN fără o polinucleotidă. Doi oameni care se iubesc sunt însetaţi de adevăr. Când iubeşti, vrei să-l cunoşti pe celălalt, să ştii ce simte, ce gândeşte, la ce visează, ce îl face fericit sau nefericit, ce planuri de viitor, de ce îi este frică, ce sentimente are pentru tine şi cum se simte în relaţie. La rândul tău, eşti dispus să te laşi cunoscut şi văzut de celălalt. Te-ai simţi într-adevăr iubit când ştii că îi ascunzi partenerei tale o serie de lucruri şi ea şi-a format o părere incompletă sau eronată pentru tine? Este corect să o laşi să creadă în continuare nişte neadevăruri şi să acţioneze în acord cu nişte credinţe false? Atenţie! Nu confunda adevărul cu control. Adevărul aşa cum îl înţeleg eu este în strânsă legătură cu libertatea de alegere şi cu capacitatea partenerilor de a-şi asuma o relaţie de cuplu şi consecinţele acţiunilor lor. Cel care caută adevărul poate fi mânat de cele mai nobile scopuri, dar există şi aici o limită – gândeşte-te la cititul corespondenţei partenerei, fără ştirea ei. Într-o relaţie frumoasă nu este nevoie să recurgi la asemenea tertipuri, pentru că adevărul îţi este dezvăluit, este un fel de cadou pe care iubita ta ţi-l face în mod natural, pentru că aşa simte şi nu pentru a scăpa de gura ta. Şi dacă este un adevăr neplăcut? Mai este ăsta un dar? Într-un fel da. Ba poate fi un cadou și mai valoros pentru că nu este ușor să-ți faci curajul de a-i mărturisi partenerului un adevăr dureros. Să zicem că iubita ta a avut o aventură de o noapte cu alt bărbat (sau o femeie, așa-i că ai fi  mai puțin gelos?) și ţi-o spune. Halal cadou! ar putea fi prima reacţie. Dar hai să separăm faptele: deja te-a înşelat, actul este consumat, indiferent dacă ţi-l ascunde acum sau nu. Însă ea decide să nu ţi-l ascundă. Nu ştie cum vei reacţiona, poate chiar se aşteaptă să o părăseşti, deci ar fi în interesul ei să tacă. Cu toate astea vorbeşte, considerând că ai dreptul să ştii şi tu ce s-a întâmplat şi să decizi singur dacă mai vrei sau nu să rămâi în relaţie. Adevărul este calea spre libertate, în timp ce minciuna este un instrument în slujba controlului. Minţi încercând să controlezi şi să dirijezi percepţiile, credinţele şi comportamentul celuilalt. Adesea consideri că asta e spre binele partenerei şi al relaţiei. Te gândeşti că ea nu ar suporta adevărul, aşa că mai bine o menajezi. Ce este însă în substrat? Poate nu aveţi aceleaşi valori, iar tu le plasezi pe ale tale mai sus decât pe ale ei (dacă ar şti ar lua o decizie proastă, gândeşti tu). Poate ea pentru tine este un fel de copil sau o persoană cu discernământ limitat care nu trebuie să ştie mai mult decât consideri tu necesar. Este irelevant pentru tine dacă informaţiile ascunse sunt relevante pentru ea. Îmi pare rău, dar o asemenea relaţie este o ficţiune frumoasă în care tu pari că o iubeşti, iar ea pare că te iubeşte.

Informaţii relevante cu miză importantă pot fi ascunse şi la locul de muncă. Imaginează-ţi că te-ai prezentat la un interviu într-o bancă privată, ai fost angajat, iar după şase luni descoperi că banca se ocupă cu spălare de bani şi direcţionează fonduri către o organizaţie teroristă. Ai fost fără să vrei complice, ai muncit jumătate de an în folosul unor terorişti. Sau poate nu afli nimic clar, dar constaţi că se întâmplă lucruri ciudate şi şeful tău refuză să-ţi ofere explicaţii şi informaţii, îţi zice doar: „Ai fost angajat să-ţi faci treaba şi atât, nu te priveşte ce facem noi cu banii”. Vreau să cred că nu te-ar mulţumi asemenea cuvinte şi ţi-ai da demisia. Ai putea să lucrezi liniştit şi să fii părtaş la acţiuni posibil ilegale sau imorale, în orice caz suspecte şi necunoscute ţie? Poţi considera asemenea lucruri irelevante?

Relaţiile între oameni, mai ales cele semnificative, pornesc de la prezumţia de încredere (sau aşa mi se pare mie normal), la fel cum şi în justiţie „acuzatul” este nevinovat până la proba contrarie. Încrederea iniţială este cu atât mai necesară cu cât ştim că avem o atenţie selectivă, suntem înclinaţi spre biasul de confirmare şi percepem adesea ceea ce credem în loc să fie invers. Încrederea nu este însă oarbă, deşi la început vei fi tentat să treci cu vederea unele incongruenţe şi să-l vezi în continuare pe partener în cea mai bună lumină posibilă. Cea mai bună lumină posibilă nu înseamnă aici că este perfect ci că nu te minte. Dacă suspiciunile persistă, la un moment dat se schimbă balanţa: începi să-l vezi în cea mai proastă lumină posibilă, adică nu mai ai încredere în nimic din ce spune şi nu mai ştii când spune adevărul sau când minte.

Ca să complicăm şi mai mult, sunt unele persoane care preferă să nu ştie anumite lucruri. Mi-e greu să înţeleg cum au ele relaţii împlinitoare, dar admit că dacă există un drept la adevăr pe care doreşti ca partenerul să ţi-l respecte, la fel de bine ar putea exista şi un drept la ignoranţă. Un adevăr vârât pe gât cu forţa nu mai este respectare a autonomiei, ci încălcarea ei. Aveţi însă grijă să specificaţi asta de la începutul relaţiei.

La loc comanda

Un bolnav suferind de cancer se află în spital şi are o discuţie cu medicul, care îi prezintă opţiunile: dacă nu se operează şi nu urmează apoi un tratament cu citostatice prognosticul este sumbru, mai are un an sau doi de trăit. Pacientul refuză. Înţelege informaţiile prezentate dar, din cauza unor principii şi convingeri personale, preferă chiar să moară decât să ia citostastice. Această decizie poate fi frustrantă pentru un medic a cărui valoare fundamentală este viaţa şi care consideră că este dator să facă tot ce este în putinţa lui pentru a-şi salva pacienţii.

Până prin anii 1960 medicii se ghidau după principiile lui Hippocrate, adică jurau „pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea şi Panacea şi pe toţi zeii şi zeiţele” ca „atât cât mă ajută forţele şi raţiunea, prescripţiile mele să fie făcute numai spre folosul şi buna stare a bolnavilor”. Jurământul lui Hippocrate le permitea să stabilească ei înşişi ce înseamnă folosul şi binele bolnavilor şi să acţioneze în consecinţă. Nu erau nevoiţi să le spună adevărul, să le ofere toate informaţiile relevante, nici să le dezvăluie întregul diagnostic dacă ei considerau că nu ar fi în beneficiul pacienţilor. De asemenea, se simţeau îndreptăţiţi să ia anumite decizii legate de tratament fără să se consulte cu bolnavii, chiar şi când aceştia erau conştienţi, cu discernământul neafectat, deci capabili să înţeleagă situaţia şi să facă alegeri. Treptat, opinia publică a început să sesizeze anumite abuzuri comise de medicii ce puneau puţin preţ pe autonomia pacienţilor. Normele etice au fost redefinite şi nuanţate, astfel încât în prezent autonomia a devenit un principiu-cheie în relaţia medic-pacient. Un bolnav nu poate fi reţinut fără voia lui în spital decât dacă este minor sau are în mod evident discernământul afectat. De asemenea, medicul nu poate hotărî să efectueze o intervenţie chirurgicală fără consimţământul pacientului, mai puţin în situaţii de urgenţă când acesta este inconştient. Iar dacă bolnavul refuză un tratament fără de care va muri, medicul nu i-l poate administra cu forţa. Nu are voie nici să-i ascundă informaţii relevante pentru a-i direcţiona decizia, cum ar fi să nu-i spună ce efecte secundare au citostaticele sau să-i creeze false speranţe că după o operaţie dificilă va funcţiona ca înainte, minciună spusă cu scopul de a-l convinge să accepte intervenţia.

Dezbaterile etice în privinţa transferului autonomiei de la medic către pacient sunt departe de a fi tranşate. Există încă adepţi ai paternalismului medical care consideră că doctorii sunt în măsură, în virtutea expertizei lor medicale, să decidă ceea ce este mai bine pentru pacienţii lor. Gregory House este un exemplu extrem. Ficţional, desigur. În realitate, un doctor care ia cu japca o persoană de la domiciliu şi o internează fără voia ei ar zbura în secunda doi din spital, poate chiar în cămaşă de forţă. Nici intrarea prin efracţie în locuinţele pacienţilor nu ar fi văzută cu ochi buni de un tribunal, decât dacă justiţia este într-adevăr oarbă. Din fericire pentru el, dr. House este prezentat în film ca având mai mereu dreptate şi astfel serialul poate continua

Oamenii au dreptul să aleagă inclusiv dacă vor să trăiască sau nu. Un caz aparte îl constituie sinuciderea sau mai bine spus tentativa se sinucidere. Dacă ne gândim la etica autonomiei, am putea privi sinuciderea ca pe o decizie strict personală în care un medic nu ar avea de ce să intervină. În realitate, cei care ajung să întreţină o ideaţie suicidară cel mai adesea au o boală psihică ce le limitează discernământul, fie că e vorba de depresie majoră, personalitate de tip borderline, schizofrenie, tulburarea bipolară sau abuz de substanţe. De multe ori sinucigaşii ajung la urgenţă în stare gravă, iar prioritatea medicală este să li se salveze viaţa, în lipsa multor informaţii despre ce i-a determinat pe aceştia să ia o asemenea decizie. Starea psihică şi capacitatea de discernământ sunt aproape imposibil de determinat în momentul în care ai un pacient inconştient ce a fost adus cu salvarea pentru că s-a aruncat de pe Intercontinental. Nu cred că există un medic care într-o astfel de situaţie când orice secundă contează ar amâna tratamentul pentru a stabili în ce măsură gestul sinucigaş a fost comis în deplină cunoştinţă de cauză.

Să ne imaginăm însă un dr. Anti-House, adept al autonomiei depline. Acum o săptămână a salvat de la moarte un bărbat ce încercase să se sinucidă înghiţind un pumn de pastile. Acesta şi-a revenit şi s-a constatat că nu suferă de nicio tulburare mentală. Nu era beat sau drogat în momentul tentativei, aşa că ipoteza unui discernământ limitat nu stă în picioare, nici măcar în mâini, pentru amatorii de acrobaţii sau giumbuşlucuri în care ai nevoie de ceva flexibilitate (morală?).  Dr. Anti-House  şi pacientul stau acum de vorbă:

-  Domnule doctor, ce mi-aţi făcut? Eu am vrut să mor şi din cauza dumneavoastră constat că acum sunt într-o situaţie pe care nu mi-am dorit-o, adică în viaţă!

-   Da, ştiţi...asta e procedura, nu aveam de unde să ştiu dacă v-aţi dorit într-adevăr să muriţi sau a fost o decizie luată fără discernământ.

-         Da, vă înţeleg şi pe dumneavoastră. Numai că acum ştiţi. Înţelegeţi ce înseamnă pentru mine faptul că aţi trecut peste voinţa mea?

-          Îmi pare rău, dar în acel moment era singura acţiune rezonabilă.

-          Şi acum?

-          Acum ce?

-          Acum nu veţi face nimic? Aţi intervenit fără voia mea într-o decizie personală. Dacă nu eraţi dumneavoastră aş fi fost mort, exact cum îmi doream.

-          Încă vă mai doriţi asta?

-          Evident! Deci cum credeţi că putem rezolva această problemă?

-          Nu înţeleg ce insinuaţi.

-          O să fiu mai clar atunci. Puteţi să îmi administrez o injecţie letală şi astfel vă veţi repara greşeala. Am înţeles că nu aţi greşit neapărat şi era singurul lucru pe care l-aţi putut face iniţial, însă acum aveţi suficiente informaţii şi ştiţi că ar fi fost mai bine să nu interveniţi. Din fericire, consecinţele neplăcute pentru mine, de care acum sunteţi conştient, pot fi remediate.

-          Adică să vă omor? Nu vă puteţi omorî singur la loc?

-          Nu. Puteţi considera că eu am încercat să mă omor o dată şi am fost împiedicat de dumneavoastră. De ce să încerc eu să mă omor de două-trei ori şi să risc să se repete această situaţie? Pregătiţi vă rog injecţia şi vă veţi simţiţi şi dumneavoastră cu conştiinţa împăcată.

Nu ştim ce va hotărî dr. Anti-House, dialogul are notele lui absurde, dincolo de care însă putem identifica cât este de greu să stabileşti până unde poţi merge cu delegarea autonomiei către pacient. Nu cred că cineva ar ajunge să dea curs unei astfel de cereri. În fond, pe lângă autonomia pacientului mai există şi valorile şi autonomia doctorului, iar acesta poate refuza anumite practici prin care şi-ar încălca principiile sau convingerile religioase. (Cea mai întâlnită situaţie este cea a medicilor care nu sunt de acord să participe la o întrerupere de sarcină, invocând ceea ce se numeşte în bioetică „obiecţie pe motive de conştiinţă”; la fel, în cazul eutanasiei). Cererile de amputare a unor membre sănătoase, venite de la pacienţi suferind de BID (body integrity identity disorder) sunt de asemenea foarte controversate.

Pe de altă parte, ce înseamnă discernământ? Dar discernământul limitat care permite medicului să nu ia în calcul dorinţa unui bolnav? O persoană depresivă poate fi considerată lipsită de discernământ? Dar un martor al lui Iehova care refuză transfuzia de sânge din nişte motive greu de catalogat drept raţionale de restul oamenilor? Este cineva în vârstă de 17 ani şi 11 luni în mod real mai matur şi mai capabil de a decide asupra vieţii sale decât altcineva de 18 ani, mai mare cu doar o lună? Ce înseamnă decizie informată? Se presupune că oamenii sunt în stare să înţeleagă informaţiile care le sunt prezentate, la fel ca şi consecinţele acţiunilor lor. De câtă înţelegere a unor probleme medicale complexe sunt însă capabili cei din mediile defavorizate care abia dacă au mers câţiva ani la şcoală sau nu au mers niciodată?

Deciziile medicale, în care autonomia personală este normal să fie respectată, afectează în primul rând persoana în cauză care, din diverse motive cu care ceilalţi pot sau nu să fie de acord, hotărăşte ce vrea să facă cu viaţa (sau moartea) ei. De multe ori însă cei din jur iau decizii ce influenţează viaţa întregii comunităţi. De exemplu, poate fi frustrant faptul că o (mare) parte a electoratului, ba chiar cea mai conştiincioasă parte, ca şi participare la vot, habar nu are pe ce planetă ne aflăm:

Da, aceştia sunt oameni care votează. Trăim într-o societate democratică, ceea ce înseamnă că excludem din start posibilitatea interzicerii acestui drept fundamental vreunei categorii de cetăţeni. Pe de altă parte, există lucruri ce ar putea fi făcute pentru a nu mai depinde de voturile marţienilor şi venusienelor din videoclipul de mai sus (să-i trimitem să voteze pe planeta pe care îşi imaginează că se află? :P). Creşterea nivelului de educaţie mi se pare cea mai eficientă metodă. Cu cât o populaţie este mai educată, cu atât mai mult putem vorbi „pe bune” de alegeri informate, de autonomie deplină, de alegeri şi decizii conştiente, integrate şi asumate. Dar oare îşi doresc guvernanţii noştri un electorat educat? De la mine de pe Lună (de fapt de pe partea întunecată şi nevăzută a ei, unde mă ascund de NASA) situaţia se vede cam gri. Nu ştiu însă cum se vede de la tine. Poate mai roz, dacă ai norocul de a te afla pe GJ 504b.