Sinele adevărat....la pachet cu nişte credinţe false

Te invit la un atelier despre curajul de a fi tu însuţi. M-am trezit de dimineaţă încă visând că trăiesc într-o lume în care oamenii nu sunt alienaţi, ci se comportă în acord cu sinele lor intim, adevărat. Nu încearcă să pară altfel decât sunt, nu se ascund în spatele unor măşti dezirabile social. Sunt autentici, vii, reali şi nu se tem să se arate astfel.

Dacă simţi că ai uitat cine eşti, că te-ai îndepărtat de sinele tău profund, dar vrei să redevii tu însuţi scrie-mi un email şi îţi voi trimite detalii despre atelier.

Sper din tot sufletul că nu voi primi nici un mail sau că, dacă totuşi îmi scrii, o vei face ca să mă întrebi despre ce naiba vorbesc şi dacă am fumat ceva azi-noapte. Nu-i aşa că ai avut totuşi senzaţia că nu eram eu însămi în paragraful anterior?

Ce înseamnă să fii sau să redevii tu însuţi? Care ar fi scopul unui astfel de atelier? Cu ce fel de concepte se lucrează şi cum sunt ele operaţionalizate? Ce este sinele (autentic)? Vrei să te gândeşti temeinic la asta măcar pentru câteva minute? (Nu ţi-ar ajunge o viaţă să răspunzi, dar stai liniştit, mai ai timp în vieţile viitoare, doar sinele va supravieţui distrugerii corpului). Ce, confund sufletul cu sinele, iar tu eşti un cititor avizat care nu crede în suflete, dar care în acelaşi timp ştie că există un sine unic şi indivizibil? Nu cumva perpetuăm aceeaşi iluzie sub o altă formă, adică îmbracată în alte cuvinte?

Sigur, este seducătoare această idee, de a fi tu însuţi. Şi mie îmi place – a se citi pic frecvent în această capcană. Uneori chiar nu este o capcană. Dar de multe ori este. Poate te întrebi de ce şi, mai ales, când?

În primul rând pentru că, atunci când este vorba despre sine, am impresia că fiecare înţelege cam ce vrea. Dacă nu eşti de acord, chiar te provoc să scotoceşti un pic prin literatura de specialitate şi să-mi găseşti acea definiţie a sinelui (self) care se bucură de consensul specialiştilor în psihologie.

Cât cauţi tu ce este sinele, duc provocarea şi mai departe: Despre ce vorbim când (ni se pare că) vorbim despre un sine autentic? Adică există un sine real şi unul fals sau de faţadă? Din nou o idee fermecătoare, mai ales pentru cei care la un moment dat au cochetat cu paradigma psihanalitică (dar nu doar pentru ei). Mie însă mi se pare că suntem în plină tautologie. Eşti mereu tu însuţi, chiar şi din simplul motiv că nu poţi să fii nimic sau nimeni altcineva decât tu însuţi. „Însuţi” este un pronume redundant. Dacă nu eşti tu însuţi, atunci cine eşti? Eu însămi? El însuşi? Tu ne-însuţi? Non-tu însuţi?

Bine, bine, ştiu ce vrei să spui. Câteodată simţi că nu ai acţionat conform adevăratelor tale valori, convingeri, atitudini, fie din cauza unor presiuni externe (ale grupului), fie din cauza unor variabile interne. Sau te-ai purtat atipic, altfel decât în majoritatea situaţiilor obişnuite. Pur şi simplu nu am fost eu însumi, îţi spui pentru a încerca să explici ceea ce ai făcut. Dă-mi voie să ridic din sprânceană! Te cred că ţi-ai dori să-ţi iau apărarea şi să fiu de acord cu tine că într-adevăr tu nu eşti aşa. Dar nu pot. Este aberant, de vreme ce tocmai ce ai fost şi aşa. Îţi convine sau nu, continui să rămâi tu (însuţi) în orice moment. Mi se pare mult mai constructiv atunci să ajustăm un pic self-conceptul, adică schemele noastre despre cum suntem în realitate, plecând de la date cât de cât obiective.

Ai fost tu însuţi şi când i-ai scăpat o palmă la fund copilului, chiar dacă asta s-a întâmplat doar de două ori în toată viaţa ta (sau a lui) de până acum. Eşti tu însuţi şi când nu îndrăzneşţi să-ţi contrazici şeful într-o şedinţă şi ţii pentru tine părerile pe un anumit subiect controversat. Eşti tu însuţi când minţi, chiar dacă de obicei încerci să spui adevărul. Eşti tu însuţi şi când ai un episod depresiv sau un atac de panică. În fine,....eşti tu însuţi chiar şi dacă ai suferit un AVC, ai o tumoră cerebrală, un episod psihotic sau o formă de demenţă senilă. Sigur că după asemenea „evenimente” nu mai eşti acel sine pe care îl ştiai şi poţi deveni de nerecunoscut atât pentru tine cât şi pentru cei apropiaţi. Este cumplit. Înţeleg foarte bine drama celui care trece sau a trecut prin aşa ceva, dar încurajez o anumită acceptare a realităţii şi a prezentului, de aceea „nu mai sunt eu însumi” nu cred că ajută şi aş folosi o altă formulare: „nu mai sunt cum eram înainte, aşa că pentru moment mă voi adapta la ceea ce sunt acum, iar pe parcurs voi vedea şi ceea ce pot încă deveni”.

Dincolo de discuţiile terminologice şi de imposibilitatea logică de a nu fi tu însuţi, mai există cel puţin încă un pericol al credinţei într-un sine autentic. Cum se împacă dorinţa de a fi sau de a rămâne tu însuţi cu aspiraţia firească către auto-depăşire şi dezvoltare continuă? Ce e de prefarat? Să te agăţi de nişte trăsături auto-limitative (aşa sunt eu, mai impulsiv, mai egoist, mai timid, mai leneş, mai puţin dotat intelectual) sau să te consideri, în loc de un produs finit, un fel de work in progress, un proiect perfectibil ce poate fi ajustat şi ameliorat?

Aproape paradoxal, aşa sunt eu, atunci când e folosită drept scuză sau raţionalizare, mi se pare o exprimare la fel de nefericită ca şi precedentul Nu am fost eu însumi. Ce rămâne însă dacă renunţi la ele? Nu ştiu...poate un sine care ştie că oricum este el însuşi în fiecare moment, dar care îşi doreşte să evolueze şi să devină mai mult decât este acum, nu doar să fie „el însuşi”. În aceste condiţii, nu văd sensul unui atelier te ajută chipurile să fii tu însuţi sau să te reconectezi cu nu ştiu ce sine autentic (şi nici nu aş confunda sinele autentic cu sinele ideal).

Închei aici, deşi subiectul este departe de a fi epuizat. Nu ştiu când voi mai scrie. Da, aş putea să-mi asum acum un angajament şi să anunţ public că mâine sau poimâine revin cu un nou articol. Dar nu o voi face. Ştii de ce, nu? Exact, nu aş mai fi eu...