S-au afişat rezultatele Evaluării Naţionale şi în curând elevii vor fi
repatizaţi la licee. Este momentul să îţi spun o poveste.
Îmi imaginez următorul dialog
între o mamă şi copilul ei care nu a avut medie de Sava şi a alunecat la un
liceu mai obscur din Bucureşti.
Vezi dacă nu ai învăţat mai
mult? Ţi-ai ratat viitorul! Nu o să faci mare lucru cu liceul ăsta. Altceva
mi-am dorit pentru tine! Trebuia sa intri la un liceu bun, sa mergi pe urmă la
o facultate de stat...şi tu ce-ai făcut?N-ai învăţat caracteristicile basmului, de-asta ai luat notă mică la
română! S-a ales praful de visele mele! M-ai dezamăgit!
Am zis dialog? Scuze, este de fapt un monolog, să nu crezi că nu am trecut
şi eu prin şcoala generală! Am trecut, ba chiar la un moment dat am învăţat şi
ce este basmul, astfel încât mi-e uşor acum să recunosc unul atunci când îl
întâlnesc (poate mai puţin când sunt chiar eu imersată în el, e mult mai simplu
să deconstruieşti ficţiunile altora
decât pe ale tale).
Nu ştiu cât a reţinut copilul despre basm, şi nici nu vreau să mă gândesc
cum i-au fost predate genurile şi speciile literare, pentru că nu asta este
tema articolului. Cred însă că mamei
nu i-ar fi stricat o reactualizare a cunoştinţelor din gimnaziu, poate aşa ar
fi recunoscut caracteristicile basmului
personal în care trăia şi din care s-a trezit brutal în momentul afişării
rezultatelor la examen. Un basm frumos în care a fost odată (ca niciodată) un
copil conştiincios şi ambiţios ce trecut cu brio prin probele de foc de la
sfârşitul clasei a-VIII-a, a intrat primul la cel mai bun liceu din ţară
învingându-i pe ceilalţi adversari şi a trăit fericit alături de părinţii lui,
extraordinar de mândri de isprăvile fiului-erou.
Acesta este basmul. Între timp, în realitate,
băiatul îşi trăia viaţa aşa cum era ea, diferită de poveştile şi visele din
capul mamei. Lipseşte replica lui din „dialogul” de mai sus? Da, lipseşte,
deoarece un dialog (veritabil) presupune doi oameni care se ascultă şi care împărtăşesc
o realitate comună, lucru imposibil aici, cu o mamă ruptă de realitate,
pierdută în fantezii şi mitologii personale.
Dar iată că basmul mamei s-a încheiat brusc, iar finalul nu a respectat
canonul clasic al basmelor pentru copii şi adulţi (un fel de fairytale gone bad).
M-ai dezamăgit! îi reproşează ea copilului.
O experienţă frecventă, bănuiesc că ţi s-a întâmplat şi ţie. Îţi aduci
aminte când i-ai spus ultima oară cuiva că te-a
dezamăgit? Sau măcar când ai gândit-o? Da, se pare că oamenii au acest
obicei nesuferit de a-i dezamăgi pe cei din jur. Pardon! Hai să reformulăm:
Oamenii au un alt obicei nesuferit. Ei se
amăgesc în mod constant singuri,
iar când iluziile sunt spulberate,
găsesc un ţap ispăşitor, vinovat că i-a dez-amăgit.
Dez-amăgirea reprezintă
ieşirea din basm sau din fantezie. De cele mai multe ori, fantezia ţi-ai creat-o tu însuţi, având o serie de
aşteptări ce se dovedesc în final
neîntemeiate. Undeva pe drumul tău (iniţiatic? :P) ai confundat aceste
aşteptări cu realitatea, apoi tot tu te-ai revoltat că lucrurile nu stau aşa cum
ai visat şi că ceilalţi nu s-au grăbit să se conformeze basmului, să se muleze
pe acel tipar iluzoriu meşterit de tine. Şi atunci, inevitabil, ai avut
impresia că cineva te-a dezamăgit.
Dacă îţi place adevărul, nu cumva normal ar fi să-i fii recunoscător pentru că
te-a ajutat să ieşi din iluzie şi să revii la realitate? Şi totuşi numai
recunoscător nu eşti! Eşti furios! Nu-i mulţumeşti celui care te-a dez-amăgit,
dimpotrivă, i-o reproşezi! Observi ironia? Erai foarte ataşat de iluzie. Îţi
plăcea. Era o iluzie frumoasă, o poveste nemuritoare, sau cel puţin una pe care
ai fi dorit-o nemuritoare. Cum a îndrăznit balaurul ăsta să-ţi ucidă povestea,
atât de brutal? De ce a refuzat rolul de erou din basm pe care i l-ai atribuit
cu cea mai mare încredere că îl va juca exemplar? De ce nu s-a comportat aşa
cum te aşteptai? Cum, cum a putut să te dezamăgească?!
Când eşti dezamăgit, cineva trebuie să fie vinovat, nu? Şi cine altul decât
cel care te-a trezit din iluzii? Că doar n-oi fi tu responsabil, tu, cel care
te-ai amăgit? Ţi se pare că cel care te-a dezamăgit a greşit. Dar nu cumva este
invers? Nu cumva tu ai greşit faţă
de cel pe care îl acuzi de propriile dezamăgiri?
Băiatul din povestea de mai sus crezi că se simte iubit şi înţeles de mama
lui? Mă îndoiesc. Mai degrabă îşi dă seama că mama lui a iubit tot acest timp
pe altcineva, nu pe el. A iubit un copil desprins din poveste, care învaţă
conştiincios la toate materiile şi intră la cel mai bun liceu din oraş,
împlinindu-i astfel aşteptările. Mama era ocupată să crească şi să iubească un
copil imaginar, în timp ce el, copilul în carne şi oase, devenise invizibil
pentru ea, dar care apare acum ca din neant şi are tupeul de a o dezamăgi.
Aşteptările sunt nişte lanţuri în care i-ai prins pe
cei pe care chipurile îi iubeşti şi care atârnă foarte greu pe încheieturile
lor. Atât de greu încât nu se mai pot mişca liber, iar dacă totuşi o fac şi se
scutură de lanţ...ah! te-au dezamăgit! Şi totuşi, despre ce fel de iubire
vorbim? Cum iubeşti pe cineva pe care l-ai înlănţuit, pe care îl condamni
într-un fel să-ţi împlinească aşteptările pentru a-l „iubi” în continuare? Şi
cum crezi tu că te iubeşte prizonierul pe care l-ai prins în lanţ? Te las să-ţi
răspunzi singur, nu vreau să fiu eu cea care te dezamăgeşte!
Pe de altă parte, a crede că putem renunţa total la aştepări, iluzii şi amăgiri ar fi, în mod ironic, suprema
auto-amăgire. Poate doar dacă te retragi în munţi şi meditezi în singurătate, sperând să atingi
iluminarea şi să te eliberezi de ataşamente şi expectaţii. Dacă te bate gândul
să faci asta şi descoperi că ţi-a reuşit, sfatul meu prietenesc este să rămâi
acolo, în munţi sau într-o chilie. Nu de alta, dar dacă vei reveni printre
oameni vei risca să fii dezamăgit...descoperind că viaţa socială şi relaţiile
conţin intrinsec o parte însemnată de
iluzie şi aşteptări pe care nicio meditaţie din lume nu o va distruge în
totalitate.
Poţi însă lucra la acea parte,
care poate fi mai mică sau mai mare, mai mult sau mai puţin conştientizată, mai
rigidă sau mai flexbilă. Nu are sens nici să te judeci atât de aspru pentru
tendinţa normală şi umană de a-ţi crea iluzii, aşteptări, de a avea dorinţe pe
care le confunzi adesea cu realitatea, dar nu ar strica măcar să le recunoşti
înainte de a-i învinovăţi pe alţii pentru ele. Cel mai probabil, vei avea în
continuare diverse aşteptări de la cei din jur. Însă vei înţelege că singura
cale de a evita sau atenua impactul dezamăgirilor este un pic mai multă atenţie la felurile în care te
amăgeşti. Ceea ce va duce simultan şi la mai multă atenţie (şi iubire) acordată
oamenilor reali din viaţa ta,
diferiţi, fireşte, de eroii din basmul
tău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu