Iti propun un exercitiu. Daca vrei sa-l faci bine, daca nu,
asta e, oricum stiu sigur (de dinainte) ce vei raspunde. Sunt aroganta, vorbesc
prostii? OK, atunci demonstreaza-mi contrariul, urmeaza instructiunile si vom
vedea daca m-am inselat sau nu. Vreau sa iei o foaie de hartie si sa-mi descrii
pe scurt (cateva fraze) un incident cand cineva te-a enervat sau ti-a facut rau
(1), apoi, in alte cateva fraze, imi vei povesti cand ai enervat (ranit/
jignit/ agresat) tu pe altcineva (2). Gata? Ia sa vedem. Ma concentrez si iti
citesc ce ai scris- hm, tu nu ai facut caligrafie la scoala? ce sunt
hieroglifele astea? imi pare rau, nu inteleg fiecare cuvant, insa vad ideile
principale. Iata-le:
1.
Raul pe care mi l-a facut este ireparabil, imposibil sa
trec peste asa ceva, urmele raman. Actiunile lui X au fost lipsite de orice
sens, tradeaza o cruzime pe care numai un sadic ar putea sa o manifeste. Sunt
sigur ca i-a facut o imensa placere sa ma vada suferind, iar eu nu ii facusem
nimic, dimpotriva, ma purtasem mereu foarte frumos cu el.
2.
Am avut motive puternice sa fac ce-am facut. Poate ca am
fost un pic prea dur, dar era singura solutie in situatie respectiva. Aproape
ca nu am avut de ales. Oricine in locul meu ar fi procedat la fel. Sunt sigur
ca celalalt a inteles pana la urma si ca nu a fost atat de afectat pe cat parea
la inceput. Mai mult, consider ca a putut sa si inteleaga ceva din ce i s-a
intamplat, poate tot raul spre bine, acum stie ca nu e indicat sa provoace
oamenii asa cum a facut-o atunci. Ca sa nu mai spun ca in noaptea aia nu
dormisem deloc, iar de la oboseala toti devenim mai irascibili.
Cam asa suna povestile tale. Nu ti se
pare nimic ciudat, daca stai sa te gandesti putin? Lui Baumeister si
colaboratorilor sai li s-a parut cu siguranta, motiv pentru care a si realizat
acest experiment pe care ti l-am propus si tie (as fi spus “la care te-am supus
si pe tine” dar hai sa nu te enervez, uneori imi place sa te menajez cand iti
dau vesti proaste (fenomen numit in psihologia sociala “the mum effect”: http://crx.sagepub.com/content/37/5/703.refs)
pentru ca nu vreau sa ajungi sa scrii despre mine din postura nr.1, de victima):
Analizand micro-naraţiunile
autobiografice realizate de aceiaşi subiecţi transpuşi în două roluri distincte,
este evident ca acestia interpreteaza diferit evenimentele in functie de partea
baricadei pe care s-au aflat. Agresorii (the perpetrators) vad intreaga
experienta ca pe un incident izolat, atribuibil unor factori externi (oboseala,
neatentie, dar cel mai adesea victima insasi, care i-a provocat), ale carui
consecinte negative sunt minimalizate, ba chiar reconsiderate intr-o lumina
pozitiva si pentru care, subliniaza ei, si-au cerut deja iertare. Victima in
schimb relateaza ca impactul evenimentului
a fost deosebit de puternic si de durata, este inca furioasa si nu poate
ierta, in plus nu pare a-si aminti sau a considera important faptul ca cealalta
persoana i-a adresat niste scuze.
Cine spune adevarul? Nimeni! E la mijloc…ceea ce nu este deloc o veste
buna pentru ca se traduce asa: este
inaccesbil atat victimei cat si agresorului, intrucat ambii distorsioneaza
evenimentele obiective, atribuindu-le semnificatiile care le convin cel mai
mult. Pinker numeste acest fenomen in
cartea sa “The better angels of our nature” diferenta de atitudine
moralizatoare. Suna oribil in romana, nu stiu cum sa o botez, in engleza este “the
moralization gap” si se circumscrie biasurilor ce surprind atribuirile
cauzale eronate in scopul protejarii propriului interes- self-serving bias.
Am tipat la colega de birou? Da, s-a intamplat, eram in criza de timp, incercam
sa termin un raport foarte important si ea a cautat-o cu lumanarea,
adresandu-mi tot felul de intrebari irelevante. A tipat la mine un coleg? E un
marlan, din cauza lui nu am mai putut lucra
toata ziua, nici acum nu mi-a trecut supararea, tocmai cu mine sa se
poarte asa, eu care faceam cafea si pentru el in fiecare dimineata cum ajungeam
la birou!
De ce facem asta? Pentru a ne proteja
imaginea, fireste. In fata noastra, dar mai ales in fata unei audiente
reprezentate de grupul social- iar ca sa-i pacalim pe ceilalti intai este
necesar sa ne pacalim pe noi- nucleul auto-amagirii conform elegantei teorii a
lui Trivers. Avem in creier un programel elaborat de selectia naturala pentru a
ne ajuta sa ne facem placuti de ceilalti, determinandu-i astfel sa isi imparta
resursele cu noi, sa ne accepte si sa ne ajute sa supravietuim. Agresorii nu sunt bine vazuti,
reprezinta o amenintare pentru ceilalti membri, prin urmare vor fi exclusi (si-
vorbim de vanatori-culegatori- cel mai probabil vor muri fara sa isi perpetueze
genele purtatoare de agresiuni fatise). Grupul favorizeaza cooperarea,
compasiunea, comportamentu prosocial. Sa insemne asta ca agresivitatea ar fi
trebuit sa dispara? Nicidecum, ea ramane utila- lupta pentru resurse alimentare
si sexuale presupune un dozaj foarte subtil de cooperare si competitie, mai
ales daca mai sunt si alte grupuri prin apropiere, la panda. Pai si atunci?
Atunci agresivitatea va fi mascata,
escamotata, prezentata sub forme cat mai benigne. La o scala mai larga, ea va
fi rationalizata extrem de sofisticat si prezentata ca o necesitate justificata
de dovezi stiintifice- vezi teoriile eugenice ale lui Hitler sau chiar
programele de control al populatiei derivate din malthusianism. Agresorul
trebuie sa treaca in ochii celorlalti drept o persoana care nu avut de ales,
manata de cele mai bune intentii sau macar aflata sub imperiul unor factori
greu de controlat- era obosit/ beat/ neatent…Bineinteles, actiunile sale nu au
avut urmari prea grave. Basca, si-a mai cerut si scuze!
Experimentul
lui Philip Zimbardo cu falsa inchisoare arata foarte clar cat este de usor ca
un om oarecare sa devina, atunci cand se afla intr-o pozitie de putere, un
tortionar. “It’s not how you are
internally that matters, it’s the social context in which you find youself.”
Versiunea scurta aici:
Si o scurta prelegere a lui Zimbardo
despre potentialul urias al fiintei umane de a face, in functie de
circumstante, atat bine cat si rau:
Victimele distorsioneaza faptele in
aceeasi masura ca si agresorii, doar ca in directia opusa, iar acesta
este un adevar foarte greu de suportat (sau de inghitit) pentru cineva convins
ca a fost vicitma unei nedreptati si care asteapta un fel de “reparatii” (fie
si simbolice) de la agresor si de la grup. Daca vrei sa studiezi stiintific
problematica raului ajungi intr-o postura destul de ingrata pentru publicul
larg: gasesti explicatii pentru orice comportament (disfunctii ale lobilor
frontali, tulburare de personalitate, un concurs de circumstante precipitante
etc) si relativizezi fapta comisa. Perspectiva omului de stiinta
devine astfel mai apropiata de cea a agresorului decat de cea a victimei, aceasta
din urma neputand, fireste, sa se raporteze la raul suferit cu obiectivitate si
impartialitate, lasand la o parte incarcatura emotionala. Exista conceptia larg
raspandita ca a intelege inseamna a ierta, idee cu care sunt de acord doar
partial- voi atinge acest subiect in partea a –II-a, nu astazi.
Victima are si ea motivele ei sa exagereze
impactul agresiunii. Il uraste pe cel care a ranit-o si vrea sa se razbune,
prin urmare il va prezenta grupului in cea mai proasta lumina posibila,
asteptandu-se ca membrii comunitatii sa ii faca dreptate. Este blocata in
propria perspectiva si atribuie fapta unor caracteristici stabile ale
personalitatii agresorului. (Mi-a facut rau pentru ca este un sadic, un om de
cea mai joasa speta). Intr-o prima faza nici nu ar fi indicat sa procedeze
altfel, deoarece prima grija a oricarui organism viu este supravietuirea. Daca
Ion s-a intalnit pe strada (a se citi cararile din padure) cu George si l-a
mangaiat pe crestet cu o ranga, George va fi ocupat incercand sa-si panseze
rana, putin probabil sa-l intrebe pe Ion “Auzi, dar tu esti bine? Mi se pare ca
te-am zgariat si pe tine putin, lasa-ma sa ma uit”. De asemenea, va cauta
ajutor de la ceilalti, iar pentru asta trebuie sa ii convinga ca nu si-a
capatat lovitura incercand sa fure resursele lui Ion, ci ca acesta din urma l-a
atacat pe el fara motiv. Mai trebuie sa le arate ca sufera, ca il doare capul
foarte rau si ca nu e de gluma ce s-a intamplat.Victimizarea are astfel rolul
de a semnaliza cat mai clar nevoia de sprijin, conform zicalei “mana intinsa
care nu spune o poveste nu primeste de mancare” (pescuita din Filantropica). Tu
ai da de pomana unui cersetor imbracat la costum sau ai compatimi pe cineva
care iti explica pe un ton aproape impersonal ca iubita lui l-a inselat, dar ca
ea este o persoana minunata si ca el insusi a contribuit la aceasta nefericita
situatie?
In continuare, George va dori sa
gaseasca motivele ce l-au determinat pe Ion sa se comporte in acel fel.
Motivele reale? Nu, motivele care ii convin. Este mult mai usor de acceptat ca
agresiunea are o cauza tangibila, localizata in personalitatea celuilalt si ca
a existat o intentie constienta a
unui agent lipsit de orice compasiune sau de sentimente morale. Vanam cauze,
agenti si intentionalitate pentru ca lumea sa ne para un loc (mai) sigur,
inteligibil, coerent si ordonat. “S-a intamplat” nu satisface acea nevoie de
inchidere (need for closure) resimitita
extrem de puternic de (realele sau presupusele) victime. Si nu este vorba aici
doar de nevoia cognitiva de a intelege, caracteristica de exemplu unui student
pasionat de algebra care sta ore in sir cu o problema in fata, incapabil sa se
opreasca inainte de a gasi o solutie (ba pana si aici putem gasi deja anumite
emotii si motivatii de natura afectiva, ai vazut si tu pe cineva “indragostit”
de matematica?). Victima are nevoie sa inteleaga cat mai simplu si mai rapid
pentru a diminua emotiile negative si a merge mai departe. O teorie foarte
interesanta este cea a lui Daniel Gilbert, autorul modelului AREA: oamenii isi consuma resursele atentionale pe acele
evenimente din mediu care sunt relevante pentru sine (self-relevant- care ii
afecteaza in mod direct), dar care nu au fost inca explicate; au reactii
emotionale in fata respectivelor evenimente, le explica si incearca sa le
inteleaga, reusind in acest mod sa se adapteze la ele. Daca ai inteles de ce copilul tau a murit muscat de
caine (adica ai favorizat o explicatie cum ar fi problema cainilor maidanezi,
neglijenta bunicii sau karma) vei suferi in continuare, normal, dar durerea va
fi ceva mai suportabila odata vinovatul stabilit. De ce crezi ca exista tapi ispasitori? Pentru a atenua
emotiile negative trezite de evenimentele neincadrate intr-o categorie si
neexplicate. Aviz sinucigasilor (care nu ma citesc, bineinteles, ar fi un efort
prea mare pentru cineva in plin episod depresiv major, poate si pentru cei
diagnosticati cu borderline, cred ca stiai ca in cazul lor riscul de suicid e
si mai mare decat in depresie): aveti mila de familie (hm...dar stiu ca nu o sa
aveti, dimpotriva) si lasati si voi un bilet in care inventati niste cauze si
motive, le va fi mai usor sa treaca peste pierdere daca au impresia (falsa!) ca
stiu de ce ati facut asa ceva (nu, teoria deficitului de serotonina nu le va fi
suficienta, ei vor sa inteleaga ce ganduri si nu ce neurotransmitatori v-au
trecut voua prin creier inainte sa vi-l zburati cu un pistol obtinut dupa ce
ati trecut prin testele psihologice ca o gasca gratioasa printr-o apa tulbure).
Despre modelul AREA (attend-react-explain-adapt)
voi spune mai multe intr-un alt articol; pinky
promise! (sau mai degraba doar pinky).
In concluzie, biasul de tipul
self-serving ne pune in brate niste perceptii eronate (nu ca perceptia ar fi
vreodata perfect fidela, e si aici un continuum, dar imi place sa cred ca
incerci sa te plasezi cat mai in dreapta acestei linii) atunci cand suntem
actori (bun termenul!) in scenariul agresor-victima. (cat despre observatori,
nici ei nu sunt obiectivi; de ce si cum, iti spun altadata). Hitler nu stia ca face rau! (si mai
desena si flori, dupa cum am aflat azi de la o persoana foarte draga care scrie
carti despre colonii cu demoni si picteaza ingeri- nu mi-a spus cum i-a convins
sa pozeze, cert este ca s-a lipsit de unul dintre ei in favoarea mea, sperand
poate sa se lipeasca ceva substanta serafica si de tesuturile mele epiteliale).
Din punctul sau de vedere (al lui Hitler, mai! nicio legatura cu Daniela!), solutia
radicala era cea mai buna; dar mai bine ma opresc aici, sau patesc ca Lars Von
Trier, care a socat intregul Cannes cand a afirmat, in 2011, ca il poate
intelege pe micul nostru pictor ce nutrea totusi cateva prejudecati la adresa
evreilor. Raul pur este un mit, o alta minciuna de care avem nevoie
(Baumeister- the myth of pure evil).
Dar consecintele raului exista, motiv petru care si in absenta liberului
arbitru sau in prezenta unor disfunctii la nivel cerebral un om care a ucis sau
a agresat un alt om trebuie tinut inchis (la puscarie, la un spital de boli
psihice, whatever) in primul rand
pentru a nu repeta fapta si abia pe urma pentru a oferi o falsa consolare
victimelor sau rudelor acestora ce nutresc dorinte (ne)justificate de
razbunare.
Fara a fi Hitler in persoana, te vei
regasi si tu in postura de agresor de nenumarate ori in viata asta (bine, bine,
nu se pun la socoteala animalele pe care le mananci si/sau omori). Ca si
Hitler, vei sustine sus si tare ca ai avut dreptate. Tot de nenumarate ori te
vei (auto)pozitiona in rolul de victima. Si te vei vaita in dreapta si in
stanga ca “ti s-a facut” (dintr-odata nu mai vorbim de o interactiune intre
sisteme, ci de o actiune unilaterala) o mare nedreptate tie, inocenta
intruchipata.
Cand vei da cuiva o palma vei fi convins ca ai avut motivele tale
si ca victima nu a avut prea mult de suferit. Invers, cand vei primi o palma vei crede cu tarie ca cel care te-a
palmuit a facut-o din cruzime si ca efectul a fost pentru tine devastator (desi
din exterior nu se vede ca ai duce-o prea rau). Insa cat de puternica este
aceasta convingere? Sau, mai precis, exista in tine si un modul mental sau un
“eu” care stie adevarul dar a carui voce nu se face auzita de “eurile” care
conduc masinaria (tot e bine daca nu merge mereu pe pilot automat)? Doi
psihologi sociali, Piercarlo Valdesolo si David DeStefano si-au propus sa
gaseasca raspunsul la aceasta intrebare si au nascocit un experiment prin care
sa vada daca nu cumva avem aici un caz de auto-amagire (self-deception), concept inteles prin prisma teoriei lui Trivers
(nu avem toti abilitatile de disimulare ale personajelor din Filantropica, cei
mai multi dintre noi trebuie sa credem noi insine ca suntem intr-o situatie
dificila inainte de a ne convinge si “publicul”- nu ai uitat de teoria
autoprezentarii a lui Goffman, nu?). Participantii au fost informati ( a se
citi mintiti in scopuri nobile) ca vor fi repartizati in perechi din care un
membru va rezolva o sarcina usoara si placuta (se va uita la niste fotografii
timp de zece minute), iar celalalt, tributar unor blesteme transgenerationale,
va petrece 45 de minute incantatoare in compania sexy (sau obscena?) a unor
probleme de matematica. Blestemul asta transgenerational nu era insa atat de
rigid, in sensul ca participantilor li s-a spus ca pot hotari chiar ei modul de
repartitie a karmei- au avut de ales intre a trage la sorti (alea obiective,
dictate de probabilitati, desi mai stii cine intoarce in aer zarul? :P) si a
alege chiar ei conditia experimentala in care sa fie plasati.
Ce crezi ca au ales? Sarcina usoara. E
corect? Pai nu e, au spus alti participanti, dintr-un alt grup, chemati
sa evalueze justetea acestui tip de decizii. E corect? Pai e, au spus
actorii, cei care au ales deja pe principiul cine-mparte parte-si face.
Haideti, oameni buni, chiar e corect?
Pai nu prea (mai) e, au spus aceiasi participanti cand au fost nevoiti nu doar
sa raspunda la aceasta intrebare, ci si sa retina in acelasi timp un sir de
sapte cifre recitate de experimentator. Si uite asa a iesit la iveala adevarul
ingrozitor (adica ala de nerecunoscut) atunci cand mintea constienta a fost
tinuta ocupata si subiectii am putea spune ca nu au mai avut niciun loc liber
in memoria de lucru (7-9, right? stii la ce ma refer…) pentru a demara
operatiile estetice menite a cosmetiza realitatea (nu-ti convine nedreptatea
comisa de tine? Ii aplicam urgent un strat de fard si devine “un rau necesar”,
daca o dam si cu rimel nu ne mai poate privi in ochi, iar gloss-ul o face de-a
dreptul stralucitoare). Ce inseamna asta? Ca undeva deep down there stii ca ai gresit. Deep down where? Ei si tu acum, crezi ca sunt scafandru prin
inconstientul tau? Cum care inconstient? Ala al lui Timothy Wilson, nu al lui
Freud. Pardon, al tau am vrut sa spun. Ca doar nu o fi colectiv, dupa cum
perora un individ al carui nume imi scapa- scapare freudiana, desigur. Sau
biasul perceptiei selective. Hai ca incep sa ma incurc, despre ce vorbeam? A,
autoamagirea…Intrebare, daca tot m-ai prins intr-o dispozitie analitica de zile
mari, cum nu am mai avut de mult: cata vreme la nivel constient eu nu stiu ceva
(ca a fost incorect sa ii trag o mama de bataie- de ce nu o bunica de bataie?- fratelui
mai mic) si sunt sigura ca am avut dreptate, pot fi considerata vinovata? Poate
ca ar fi trebuit sa nu las informatiile corecte sa dea bir cu fugitii in
inconstient, sa fiu vigilenta. Cand te automagesti exista un eu care minte si un eu care este mintit. Vezi cum ai chiar in
interiorul tau un agresor si o victima? De fapt nu e chiar asa, pentru ca in
acest caz “agresorul” e posibil sa aiba motive foarte serioase sa te
pacaleasca- stie ca nu esti in stare sa suporti adevarul. In functie de “eul”
pe care te focalizezi iti vei forma o anumita parere despre legatura intre
responsabilitate si self-deception. Aha, avem un eu care minte si un eu care se
lasa mintit, care ar fi putut impiedica amagirea dar nu a facut-o! spun intentionalistii, cei care afirma ca
putem fi trasi la raspundere pentru auto-amagire (o forma de wishful thinking). Ba nu, avem un eu
care este mintit fara sa stie ca este mintit, asa ca nu poate fi considerat
responsabil pentru ceva ce nu a stiut- ii contrazic repede motivationistii, cu argumente mai solide decat ale lor. Dar
ar fi trebuit sa stie! Ar fi putut sti?
Te poti totusi feri, intr-o oarecare
masura macar, de autoamagire? Eu cred ca da. Cum? Poate prin exersarea
metacognitiei, auto-observarii permanente (ce
fac acum?) si starii de prezenta sau de awareness, ca sa nu spun chiar
mindfulness. Cum la mijloc nu este doar well-beingul tau ci si al altor
nevinovati care au norocul sau ghinionul (dupa caz) sa te intalneasca, as spune
chiar ca ai datoria morala de a lucra cu tine insuti astfel incat sa ajungi sa
te minti cat mai putin (nu sunt absurda, e imposibil sa nu te mai minti deloc,
ca sa nu mai spun ca sunt si situatii cand e preferabil sa te minti, deci ai
nevoie si de capacitatea de discriminare). Dar cand ti se pare ca te minti mai
putin e un fapt sau o noua auto-amagire? Ne
autoamagim cand credem ca ne automagim mai putin?
Vrei sa mai citesti despre self-deception
si responsabilitate sau preferi sa ramai in ignoranta pentru ca data viitoare
sa ai la indemana scuza nestiintei pentru a te purta cum vrea muschiul tau?
Am vazut cum rolul in care ne plaseaza
intamplarile vietii (cu concursul nostru de cele mai multe ori) determina si
sensul in care distorsionam realitatea, in functie de ceea ce vrem sa creada
ceilalti si, implicit, sa credem si noi. Ne promovam propriul interes, tinem sa
avem dreptate si sa afisam o imagine cat mai pozitiva. Victima si agresorul se
auto-promoveaza, isi negociaza sprijunul grupului si se alfa in concurenta, ca
la un tribunal, pentru ca dincolo de conflictul lor punctual mai exista o
confruntare in fundal, o lupta pentru a-i fi data dreptate de catre un for
exterior (comunitatea) si interior (propria constiinta). Exista insa un tip de
relatii in care lucrurile nu se mai petrec asa, dimpotriva: victima este cea
care minimalizeaza agresiunea, iar agresorul regreta sincer cele intamplate,
isi asuma intreaga raspundere, ba chiar exagereaza gravitatea greselii sale.
Este vorba de relatiile de cuplu inalt
functionale. Un numar impresionant de studii arata ca un factor decisiv in
satisfactia maritala este capacitatea de a reconsidera o situatie astfel incat
partenerul sa apara in cea mai buna lumina posibila. O iubesti si va intelegeti
bine in general? Cu siguranta ii vei gasi si scuze. Ti-a pus sare in loc de
zahar in cafea? Nu-i nimic, se mai intampla, borcanele sunt de vina, sunt
foarte asemanatoare, singura diferenta este ca unul e rosu celalalt verde (iar
ea nu e daltonista, amanunt irelevant insa). A aruncat spre tine cu un pantof?
Ei, glumea si ea, se juca. Ce se intampla aici cu biasul de tipul self-serving?
La o privire superficiala ai spune ca nu se mai aplica, partenerii nu mai
incearca sa “se scoata”, sa iasa in fata, sa isi consolideze pozitia de victima
inocenta sau de agresor fara intentie. Nu este insa adevarat. Biasul exista,
doar ca sufera o transformare: devine din self-serving
relationship-serving. Nu mai esti
interesat de imaginea ta, ci de relatie. Repet, e valabil doar pentru cuplurile
cu un inalt grad de satisfactie conjugala. Acest fenomen sprijina de fapt o
teorie mai veche despre iubire si conceptul de sine, self-expansion theory,
elaborata de Arthur Aaron impreuna cu sotia sa Elaine- ambii psihologi sociali
(le poti cauta si citi studiile sau te poti multumi (cam prea usor) cu
lecturarea capitolului 6, cel despre relatii, din cartea Curios? a lui Todd Kashdan, tradusa si in romana). Pe scurt, o
motivatie fundamentala a oricarui om este dezvoltarea continua, iar una dintre
caile de a atinge acest deziderat este implicarea in acele relatii care sa iti
imbogateasca propriul concept de sine. Intr-o relatie apropiata vei prelua, iti
vei insusi anumite aspecte din personalitatea partenerelui si veti crea
impreuna un univers comun cu siguranta mai larg si mai cuprinzator decat era
universul fiecaruia dintre voi luat separat. Consecintele sunt vizibile chiar
la fMRI, dupa cum au constatat Mashek si Aron (Confusion of self with close others, 2003, Personality and Social Psychology Bulletin) cand au “citit” in
creierul subiectilor in timp ce acestia auzeau o serie de nume diferite,
printre care numele lor, numele unei persoane foarte dragi si altele fara
valente emotionale. Concluzia experimentului?
“In cazul subiectilor aflati intr-o
relatie apropiata cu cineva, cand ei au auzit numele prietenului foarte bun, zona
din creier legata de sine s-a activat. Si a ramas pasiva cand au auzit alte
nume familiare. Creireul continua sa faca diferenta intre sine si alti oameni,
dar face o exceptie speciala penru prieteni, iubiti si acei menbri de familie a
caror viata se intrepatrunde strans cu cu cea a individului in cauza. Cand
formezi legaturi stranse si ii lasi pe cei dragi sa patrunda spre miezul cel
mai intim al fiintei tale, aceste raporturi interumane se intiparesc in
creierul tau. Creierul se reseteaza, adaugand noi conexiuni neuronale care sa-i
includa pe oamenii cei mai importanti pentru tine. Creierul se schimba la
propriu, in urma experientei traite” (Kashdan).
In aceste conditii in care conceptul se
sine ajunge sa integreze, sa absoarba dimensiuni ale universului persoanelor cu
care formam relatii stranse este usor de inteles cum biasul de tipul
self-serving devine in cuplu relationship-saving
sau chiar partner-saving. Teoria
sotilor Aron ofera si un fel de baza stiintifica romanticilor care viseaza la
fuziunea cu persoana iubita, iar daca vrei sa vezi cum stati tu si partenerul
(sau partenera) cu expansiunea sinelui exista Scala Includerii Celuilalt in
Sine, un test care nu iti ia mai mult de cateva secunde, intrucat tot ce
trebuie sa faci este sa alegi reprezentarea grafica (niste cercuri sau sfere,
nu ma pricep la geometrie) cea mai potrivita pentru cuplul pe care il formati:
Am vazut, prin aceasta (lunga) paranteza
ca exista situatii cand putem iesi din propria perspectiva pentru a imbratisa
(si) un alt punct de vedere. Victima are undeva deep down there instrumentele necesare abandonarii unui rol care,
in ciuda avantajelor deja mentionate, o mentine captiva unor perceptii eronate.
La randul lui, agresorul ar putea deveni capabil sa isi recunoasca cu
onestitate greseala si sa inteleaga impactul pe care l-a avut asupra celuilalt.
(atentie insa, a nu se confuda cu situatiile de tip sado-masochist cunoscute
sub numele de sindromul Stockholm, cand victima ajunge sa simpatizeze cam prea
mult cu agresorul; dar stiai ca exista si sindromul Lima?).
Pentru a intelege importanta (ajustarii)
perspectivei iti propun, pe finalul articolului, un dialog imaginar intre o
posibila victima si un posibil agresor.
A: Imi pare rau! Iarta-ma, te rog!
V: Cum sa te iert? Crezi ca folosesc la
ceva scuzele tale? Unele lucururi sunt ireversibile. Daca spargi o farfurie si spui ca iti pare rau va mai deveni farfuria
aia vreodata intreaga?
A: Da, de fapt sa stii ca e posibil.
Farfuria nu numai ca poate redeveni intreaga, dar va fi chiar mai frumoasa si
mai valoroasa decat inainte. Exista si lucruri ireversibile, desigur, important
este insa sa apreciezi cat mai corect care sunt ele si daca merita efortul de a
le restaura pe cele ce pot fi reparate. Probabil nu ai auzit pana acum de kintsugi, o forma de arta japoneza ce datează din secolul al XV-lea si consta in
repararea vaselor crapate sau sparte cu fir de aur, creand pe suprafata lor un
nou model ce le face mult mai pretioase decat erau inainte.
Cum se realizeaza acest kintsugi?
Instructiunile vin in partea a doua, intr-una din aceste zile. Esti nerabdator?
Daca intarzii cu scrierea viitorului articol te rog sa nu dai vina pe mine. Am
motivele mele!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu