Orhideea, probabil deloc sălbatică

Te-am lăsat să te ocupi de grădină, dar m-am întors să văd ce-ai făcut. Te-a ajutat cumva fiica lui Rappaccini? Scuză-mă, am încurcat borcanele (de seminţe sau dulceaţă) şi am făcut un ghiveci (de legume), sper să nu-mi iasă şi o salată (de cuvinte).

Ia uite, păpădii! Cât de multe sunt şi ce frumos au crescut! Te-ai chinuit mult cu ele? Cu siguranţă nu, nu au nevoie de cine ştie ce condiţii ca să înflorească. Dacă nu ţi-ai adus aminte să le uzi tot nu a fost nicio problemă.

Ce mai ai? Hm…o orhidee! De fapt două, doar că una e superbă, plină de flori, iar cealaltă s-a uscat până să apuce bine să crească. Înţeleg, e o floare mai dificilă, nu se dezvoltă chiar în orice mediu, necesită un anumit tip de sol şi climă, altfel se ofileşte.

Stai liniştit, nu m-am apucat de horticultură şi nici nu voi schimba profilul blogului, dedicat…psihologiei sau cam aşa ceva. Mă interesează psihologia păpădiei şi a orhideei! Nu ştii la ce mă refer? Nu ai mai citit de mult o carte de psihologia dezvoltării? Ipoteza orhideei nu-ţi sună cunoscută? Nici cea a susceptibilităţii diferenţiate? O să-ţi explic, nu înainte de a-ţi atrage atenţia că ne aflăm pe un teren sensibil, cel al controversei nature versus nurture, tocmai de aceea se numeşte şi ipoteză; există ceva studii în favoarea ei, dar rămâne de văzut ce se va mai confirma/ descoperi pe viitor şi cum se va separa, prin dovezi empirice, grâul de neghină.

Conform acestei ipoteze, există anumite configuraţii genetice în funcţie de care unele persoane sunt mai puternic influenţate de mediu, iar altele mai puţin. Copilul-păpădie este deosebit de rezistent la intemperii şi se dezvoltă armonios chiar şi într-un mediu defavorabil (familie dezbinată, nesiguranţă economică sau socială, părinţi abuzivi şi neglijenţi, evenimente traumatizante în copilăria mică etc.). Nu întâmplător păpădia este emblema comunităţii simbolice a copiilor militarilor activi din Statele Unite, nevoiţi să se mute foarte des, să-şi schimbe oraşul, şcoala şi grupul de prieteni din cauza obligaţiilor şi responsabilităţilor părinţilor.

Copilul-orhidee este mai dependent de mediu, mai pretenţios, se adaptează mai greu la schimbare, pentru că orice situaţie nouă presupune iniţial expunerea la un număr de stimuli ce depăşeşte pragul lor de toleranţă şi îi îndepărtează foarte mult de zona de confort. Dacă ai un asemenea copil, nu te îngrijora totuşi când îl vezi foarte afectat de o schimbare (primele zile de şcoală?), impactul este mai mare pentru el decât pentru majoritatea colegilor, dar se va obişnui şi el, ba chiar va recupera în moduri ce ţi se vor părea aproape incredibile.

Oarecum ironic, unele gene reglează ponderea factorilor de mediu în dezvoltare. Cei mai mulţi sunt copiii-păpădie, probabil pentru că genele au fost selectate mai des, dar din moment ce nici orhideele nu s-au pierdut au avut şi ele un rol de-a lungul parcursului evoluţionist şi, mai ales, nu au fost atât de catastrofale încât purtătorii lor să moară fără a lăsa şi ei urmaşi. 

Jerome Kagan a fost printre primii care au sesizat diferenţe de reactivitate la copii. El a putut să facă predicţii după doar 45 de minute de observaţie a bebeluşilor în condiţii de stimulare senzorială accentuată (zgomotul baloanelor de ce spărgeau, expunerea la multe culori şi mirosuri): cam 20% au ţipat, au dat din mâini şi din picioare, 40% au rămas aproape indiferenţi, iar restul de 40 %  au avut reacţii moderate. Studiul a fost unul longitudinal, copiii au fost chemaţi din nou în laborator la diferite vârste, iar testările ulterioare au confirmat uimitoarea predicţie iniţială: bebeluşii cei mai reactivi, a căror activitate cerebrală a fost cel mai sensibilă la stimulii din mediu (amygdala puternic activată) au rămas reactivi şi au devenit adolescenţi introverţi în concepţia lui Susan Cain sau „persoane foarte sensibile” în accepţiunea lui Elaine Aron (higly sensitive persons –HSP). Elaine, ea însăşi HSP, este soţia şi colaboratoarea lui Art Aron, iar împreună au elaborat modelul expansiunii sinelui prin relaţiile apropiate, o teorie pe care am mai amintit-o de câteva ori.

Persoanele foarte sensibile sunt extraordinar de receptive la o serie de stimuli senzoriali şi sociali subtili care nu sunt percepuţi de către ceilalţi, mai puţin reactivi. De asemenea, creierul lor procesează mai profund respectivii stimuli, iar răspunsul emoţional este şi el mai intens. Cu toţii avem nişte filtre perceptive, o sită care lasă să treacă şi prelucrează doar o anumită parte din informaţiile din mediu, în principal pe cele utile pentru o oarecare înţelegere a lumii, cât să ne putem descurca în sarcinile curente ce ţin de supravieţuire, integrare socială şi reproducere. În cazul celor foarte sensibili, se pare că aceste filtre sunt mai permeabile şi prin sită îşi fac loc mai mulţi stimuli, resimţiţi atât de puternic încât adesea copiii-orhidee se simt bombardaţi, supra-stimulaţi şi fac faţă mai greu presiunii, răspunzând uneori prin stres. În termeni de specialitate, capacitatea (automată!) a creierului de a selecta stimulii relevanţi şi de a-i respinge pe cei fără o miză aparentă sau directă se numeşte inhibitie latentă. Când inhibiţia este redusă (low latent inhibition) informaţiile ajung în creier şi sunt procesate creativ, sau, în cazuri mai rare şi mai nefericite, disfuncţional, sub forma unor conexiuni desprinse de realitate (se pare că există o corelaţie între psihoză şi inhibiţia latentă, dar mai e mult de studiat şi, atenţie! nimic nu sugerează o relaţie de cauzalitate!).

Foarte mult timp diferenţa de temperament a fost considerată în defavoarea persoanelor foarte sensibile, percepute ca dificile, lipsite de rezilienţă, timide, anxioase, chiar nevrotice. De fapt li s-au aplicat rând pe rând toate aceste etichete, supra-stimularea fiind confundată cu atributele de mai sus. E adevărat că dacă eşti foarte sensibil reacţionezi intens la adversităţi, dar hai să nu ignorăm faptul că eşti reactiv nu doar la situaţiile potrivnice, ci şi la cele favorabile. Cercetătorii au studiat târziu şi partea bună a copiilor-orhidee, afectaţi de orice experienţă şi care, atunci când au condiţii prielnice, beneficiază de pe urma lor mai mult decât copiii-păpădie, ajungând chiar mai puţin agresivi, mai puţin înclinaţi spre depresie şi anxietate, mai conştiincioşi, mai empatici şi mai altruişti decât omologii lor mai slab reactivi. Jay Besky şi Michael Pluess au aprofundat teoria susceptibilităţii diferenţiate la mediu reliefând această parte luminoasă aproape invizibilă pentru psihologii centraţi pe patologie şi disfuncţionalitate. Ei au introdus conceptul de vantage sensitivity, avantajele sensibilităţii, emoţiile pozitive şi progresele impresionante pe care un HSP le realizează când este imersat într-un mediu favorabil. Cât despre mediu, dacă acesta nu a fost unul ideal în copilărie consecinţele nu sunt definitive, creierul este plastic şi copilul devenit tânăr, apoi adult, are posibilitatea de a-şi crea el însuşi circumstanţele optime unei evoluţii armonioase.

Poate eşti părintele unui copil foarte sensibil. Felicitări, este timpul să te bucuri de asta şi să laşi la o parte îngrijorările inutile, chiar nocive. Nu te chinui să-l schimbi, este aproape la fel de zadarnic precum să încerci să transformi orhideea în păpădie. Nu este un handicap şi te înşeli dacă începi să te porţi de parcă ai avea un copil cu nevoi speciale. Nevoile lui nu sunt mult diferite de cele ale oricărui alt copil, nu este cazul să-l supra-protejezi, doar să-i oferi iubirea, grija, siguranţa, încurajările, afecţiunea şi atenţia pe care oricum orice copil şi le doreşte. Respectă-i nevoia de linişte şi de singurătate, adică nu-l forţa să participe la o grămadă de activităţi sau evenimente sociale care-l copleşesc şi extenuează, dar ajută-l să se expună treptat, accentuând lucrurile pozitive şi, mai ales, evitând să atragi atenţia tocmai asupra dificultăţilor, stângăciei sau stresului cu care se confruntă. Nu îi place să se simtă în centrul atenţiei sau să fie ironizat în public, aşa că abţine-te înainte să-ţi iasă pe gură un porumbel cum ar fi „Ia uitaţi-vă la el cum stă şi tace, nu ştiu cu cine o semăna, nici eu nici soţul nu am fost aşa sălbatici/ timizi/ singuratici”. Nu este nici sălbatic, nici timid, nici anxios, nici fragil, nici antisocial sau mai ştiu eu cum îl etichetezi. Da, probabil este foarte sensibil, introvert, intuitiv, reflexiv, visător, meditativ, cu o imaginaţie bogată, mai conştient de sine decât alţii şi un fin observator al comediilor şi dramelor din jur. Dacă îi repeţi că este timid, râzi de el sau încerci să-l vindeci îi induci ideea că într-adevăr ceva este în neregulă cu el, se identifică cu etichetele şi va căuta să-şi ascundă „defectul fatal” (fatal flaw) cum altfel decât evitând sistematic şi cu abilitate provocările şi situaţiile sociale. Va deduce că doar aşa poate fi acceptat şi plăcut, escamotând sensibilitatea, luptând cu ea pentru că nu-i trece prin cap că ar putea fi iubit tocmai (şi) pentru (!) ea, nu doar în ciuda ei. Într-adevăr, majoritatea copiilor foarte sensibili au senzaţia că sunt diferiţi de cei din jur, iar conotaţia acestui „diferit” este în general negativă, însă nu e obligatoriu să fie aşa. În loc de „Nu mai fi aşa retras” sau „Mai spune şi tu ceva” ar fi mai potrivit şi constructiv să observi cât este de inventiv, imaginativ, pătrunzător, chibzuit, serios, profund, poate chiar spiritual, înţelept sau inteligent.

Apropo de inteligenţă însă, nu insista nici cu acest atribut! Persoanele foarte sensibile ştiu că ceea ce tu pui pe seama deşteptăciunii este mai degrabă manifestarea spiritului de observaţie şi/ sau procesării fără voia lor, uneori chiar contrar voinţei lor a unor stimuli imperceptibili pentru alţii (de aceea ai impresia că învaţă repede, reţin multe, fac conexiuni surprinzătoare şi ştiu lucruri pe care pur şi simplu tu nu înţelegi – dar de multe ori nici ei!!- de unde le ştiu). Nu este vorba de IQ, de aceea nu se simt confortabil să fie apreciate pentru inteligenţă când ele sunt doar foarte sensibile, este ca şi cum i-ai spune cuiva care a făcut o faptă bună că este foarte empatic, când de fapt el a luat o decizie morală la rece, foarte calculat. În plus, întăreşti acea credinţă cum că este de preferat să-şi reprime sensibilitatea şi să iasă în faţă exclusiv cu abilităţile cognitive. Pe de altă parte, inteligenţa, dar poate mai ales gândirea critică şi raţionalitatea îi pot proteja de efectele secundare ale inhibiţiei latente, ajutându-i să testeze realitatea şi să distingă între stimulii relevanţi şi cei irelevanţi, să sesizeze când ceea ce „văd” sau „simt” este ceva real sau pareidolie, când intuiţia şi imaginaţia le joacă feste sau când au tendinţa de a cataloga drept semne şi sincronicităţi ceea ce este de fapt coincidenţă (ultimul capitol din cartea lui E. Aron oferă exemple în acest sens, interpretate de ea, îmi şopteşte emisfera stânga, într-un mod tipic pentru HSP). Simplificând pentru a înţelege mai bine, emisfera dominantă la ei (cu funcţiile ce-i sunt atribuite în psihologia populară) este cea dreaptă, dar un creier întreg este oricând de preferat, deci este au nevoie să şi-o antreneze şi pe cea stângă şi cele două să comunice constructiv şi să nu se certe ca chiorii în calota craniană.

În societate, persoanele foarte sensibile caută calitatea şi nu cantitatea, aşa că relaţiile lor sunt de cele mai multe ori mai intense, mai apropiate şi mai oneste decât ale altora. E adevărat că sunt mai vulnerabile şi la durere, dar este un preţ care merită plătit. Mai este adevărat şi că, fiind înalt reactive, ajung mai repede în situaţii de supra-stimulare care le fac să experimenteze uneori un disconfort social. Nu suportă conflictele, evită confruntările şi, când ceva devine prea mult, se închid, blochează comunicarea şi fug fără prea multe explicaţii. Dacă-ţi aminteşti cei patru călăreţi ai apocalipsei cuplului în terminologia lui Gottman, o HSP apelează cu precădere (de pe şa?) la împietrire (stonewalling), adică dezangajare, evadare, mai ales când se simte respinsă sau criticată de partener. Pentru că uită că celălalt nu vede, aude şi simte aceleaşi lucruri ca şi ea, face frecvent greşeala pe care am descris-o în dialogul de aici: are aşteptarea nerealistă ca partenerul să înţeleagă ceea ce nu a fost comunicat direct, explicit. De asemenea, empatia poate vira spre contagiune afectivă, iar efectele reliefate de studiul Framingham sunt şi mai puternice în cazul lor (ca să ne amintim însă partea bună, când fratele, prietenul, partenera sau vecinul tău cel mai apropiat  devine mai fericit(ă), şi starea ta de bine creşte cu 14%, 25%, 8% respectiv 34%). Dacă eşti HSP şi vrei să ai relaţii şi mai împlinitoare eventual suferind ceva mai puţin soluţia nu este în nici un caz să eviţi intimitatea, ci să-ţi dezvolţi funcţiile executive cum ar fi anticiparea şi autocontrolul, adică să fii conştient când situaţia escaladează şi eşti pe punctul să-şi pierzi cumpătul (să reacţionezi  impulsiv sau să apelezi la stonewalling) şi să găseşti atunci nişte metode de relaxare, distanţare, chiar distragere a atenţiei de la stimulii copleşitori (de curând ţi-am dat exemplul din cartea lui Mischell cu bărbatul care nu s-a putut abţine să nu arunce cu ouăle de la micul dejun în soţia lui, nemulţumit că aceasta citea ziarul la prima oră în loc să-i acorde lui atenţie).

În concluzie, dacă eşti o persoană foarte sensibilă primul pas este să-ţi accepţi această trăsătură şi să renunţi să te lupţi cu ea sau să o ascunzi în faţa celorlalţi. Nu vei deveni o păpădie şi nu te va ajuta nici să te prefaci că ai fi una. Poţi în schimb să-ţi dezvolţi acele strategii prin care să atenuezi impactul evenimentelor negative, adică să fii o orhidee un pic mai rezilientă. Şi mai poţi ceva extraordinar de important: să-ţi creezi chiar tu acel mediu (fizic şi social) în care sensibilitatea ta devine un avantaj, deci să înfloreşti aşa cum numai orhideea, nu şi păpădiam o poate face.

Este ceea ce a învăţat şi David Dobbs, autorul unui excelent articol despre ipoteza orhideei, când a aflat, în urma testelor genetice, că posedă alela scurtă a genei SERT, asociată cu reactivitate ridicată, sensibilitate, introversie şi, în circumstanţe foarte dificile, cu un risc crescut de depresie.

O trapă prin care te prăbuşeşti? De ce nu o trambulină?

When I finished reading the message, the house seemed quieter, though it was not. As I looked out the window at our pear tree, its blossoms fallen but its fruit only nubbins, I felt a chill spread through my torso.

I hadn’t thought it would matter.

Yet as I sat absorbing this information, the chill came to seem less the coldness of fear than a shiver of abrupt and inverted self-knowledge—of suddenly knowing with certainty something I had long suspected, and finding that it meant something other than I thought it would. The orchid hypothesis suggested that this particular allele, the rarest and riskiest of the serotonin-transporter gene’s three variants, made me not just more vulnerable but more plastic. And that new way of thinking changed things. I felt no sense that I carried a handicap that would render my efforts futile should I again face deep trouble. In fact, I felt a heightened sense of agency. Anything and everything I did to improve my own environment and experience—every intervention I ran on myself, as it were—would have a magnified effect. In that light, my short/short allele now seems to me less like a trapdoor through which I might fall than like a springboard—slippery and somewhat fragile, perhaps, but a springboard all the same.

.