Despre apetenţa...ba nu, apartenenţa la specia basmului. Un articol dezamăgitor

S-au afişat rezultatele Evaluării Naţionale şi în curând elevii vor fi repatizaţi la licee. Este momentul să îţi spun o poveste.

Îmi imaginez următorul dialog între o mamă şi copilul ei care nu a avut medie de Sava şi a alunecat la un liceu mai obscur din Bucureşti.

Vezi dacă nu ai învăţat mai mult? Ţi-ai ratat viitorul! Nu o să faci mare lucru cu liceul ăsta. Altceva mi-am dorit pentru tine! Trebuia sa intri la un liceu bun, sa mergi pe urmă la o facultate de stat...şi tu ce-ai făcut?N-ai învăţat caracteristicile basmului, de-asta ai luat notă mică la română!  S-a ales praful de visele mele! M-ai dezamăgit!

Am zis dialog? Scuze, este de fapt un monolog, să nu crezi că nu am trecut şi eu prin şcoala generală! Am trecut, ba chiar la un moment dat am învăţat şi ce este basmul, astfel încât mi-e uşor acum să recunosc unul atunci când îl întâlnesc (poate mai puţin când sunt chiar eu imersată în el, e mult mai simplu să deconstruieşti ficţiunile altora decât pe ale tale).

Nu ştiu cât a reţinut copilul despre basm, şi nici nu vreau să mă gândesc cum i-au fost predate genurile şi speciile literare, pentru că nu asta este tema articolului. Cred însă că mamei nu i-ar fi stricat o reactualizare a cunoştinţelor din gimnaziu, poate aşa ar fi recunoscut caracteristicile basmului personal în care trăia şi din care s-a trezit brutal în momentul afişării rezultatelor la examen. Un basm frumos în care a fost odată (ca niciodată) un copil conştiincios şi ambiţios ce trecut cu brio prin probele de foc de la sfârşitul clasei a-VIII-a, a intrat primul la cel mai bun liceu din ţară învingându-i pe ceilalţi adversari şi a trăit fericit alături de părinţii lui, extraordinar de mândri de isprăvile fiului-erou.

Acesta este basmul. Între timp, în realitate, băiatul îşi trăia viaţa aşa cum era ea, diferită de poveştile şi visele din capul mamei. Lipseşte replica lui din „dialogul” de mai sus? Da, lipseşte, deoarece un dialog (veritabil) presupune doi oameni care se ascultă şi care împărtăşesc o realitate comună, lucru imposibil aici, cu o mamă ruptă de realitate, pierdută în fantezii şi mitologii personale.

Dar iată că basmul mamei s-a încheiat brusc, iar finalul nu a respectat canonul clasic al basmelor pentru copii şi adulţi (un fel de fairytale gone bad).

M-ai dezamăgit! îi reproşează ea copilului.

O experienţă frecventă, bănuiesc că ţi s-a întâmplat şi ţie. Îţi aduci aminte când i-ai spus ultima oară cuiva că te-a dezamăgit? Sau măcar când ai gândit-o? Da, se pare că oamenii au acest obicei nesuferit de a-i dezamăgi pe cei din jur. Pardon! Hai să reformulăm:

Oamenii au un alt obicei nesuferit. Ei se amăgesc în mod constant singuri, iar când iluziile sunt spulberate, găsesc un ţap ispăşitor, vinovat că i-a dez-amăgit.

Dez-amăgirea reprezintă ieşirea din basm sau din fantezie. De cele mai multe ori, fantezia ţi-ai creat-o tu însuţi, având o serie de aşteptări ce se dovedesc în final neîntemeiate. Undeva pe drumul tău (iniţiatic? :P) ai confundat aceste aşteptări cu realitatea, apoi tot tu te-ai revoltat că lucrurile nu stau aşa cum ai visat şi că ceilalţi nu s-au grăbit să se conformeze basmului, să se muleze pe acel tipar iluzoriu meşterit de tine. Şi atunci, inevitabil, ai avut impresia că cineva te-a dezamăgit. Dacă îţi place adevărul, nu cumva normal ar fi să-i fii recunoscător pentru că te-a ajutat să ieşi din iluzie şi să revii la realitate? Şi totuşi numai recunoscător nu eşti! Eşti furios! Nu-i mulţumeşti celui care te-a dez-amăgit, dimpotrivă, i-o reproşezi! Observi ironia? Erai foarte ataşat de iluzie. Îţi plăcea. Era o iluzie frumoasă, o poveste nemuritoare, sau cel puţin una pe care ai fi dorit-o nemuritoare. Cum a îndrăznit balaurul ăsta să-ţi ucidă povestea, atât de brutal? De ce a refuzat rolul de erou din basm pe care i l-ai atribuit cu cea mai mare încredere că îl va juca exemplar? De ce nu s-a comportat aşa cum te aşteptai? Cum, cum a putut să te dezamăgească?!

Când eşti dezamăgit, cineva trebuie să fie vinovat, nu? Şi cine altul decât cel care te-a trezit din iluzii? Că doar n-oi fi tu responsabil, tu, cel care te-ai amăgit? Ţi se pare că cel care te-a dezamăgit a greşit. Dar nu cumva este invers? Nu cumva tu ai greşit faţă de cel pe care îl acuzi de propriile dezamăgiri?

Băiatul din povestea de mai sus crezi că se simte iubit şi înţeles de mama lui? Mă îndoiesc. Mai degrabă îşi dă seama că mama lui a iubit tot acest timp pe altcineva, nu pe el. A iubit un copil desprins din poveste, care învaţă conştiincios la toate materiile şi intră la cel mai bun liceu din oraş, împlinindu-i astfel aşteptările. Mama era ocupată să crească şi să iubească un copil imaginar, în timp ce el, copilul în carne şi oase, devenise invizibil pentru ea, dar care apare acum ca din neant şi are tupeul de a o dezamăgi.

Aşteptările sunt nişte lanţuri în care i-ai prins pe cei pe care chipurile îi iubeşti şi care atârnă foarte greu pe încheieturile lor. Atât de greu încât nu se mai pot mişca liber, iar dacă totuşi o fac şi se scutură de lanţ...ah! te-au dezamăgit! Şi totuşi, despre ce fel de iubire vorbim? Cum iubeşti pe cineva pe care l-ai înlănţuit, pe care îl condamni într-un fel să-ţi împlinească aşteptările pentru a-l „iubi” în continuare? Şi cum crezi tu că te iubeşte prizonierul pe care l-ai prins în lanţ? Te las să-ţi răspunzi singur, nu vreau să fiu eu cea care te dezamăgeşte!

Pe de altă parte, a crede că putem renunţa total la aştepări, iluzii şi amăgiri ar fi, în mod ironic, suprema auto-amăgire. Poate doar dacă te retragi în munţi şi meditezi în singurătate, sperând să atingi iluminarea şi să te eliberezi de ataşamente şi expectaţii. Dacă te bate gândul să faci asta şi descoperi că ţi-a reuşit, sfatul meu prietenesc este să rămâi acolo, în munţi sau într-o chilie. Nu de alta, dar dacă vei reveni printre oameni vei risca să fii dezamăgit...descoperind că viaţa socială şi relaţiile conţin intrinsec o parte însemnată de iluzie şi aşteptări pe care nicio meditaţie din lume nu o va distruge în totalitate.

Poţi însă lucra la acea parte, care poate fi mai mică sau mai mare, mai mult sau mai puţin conştientizată, mai rigidă sau mai flexbilă. Nu are sens nici să te judeci atât de aspru pentru tendinţa normală şi umană de a-ţi crea iluzii, aşteptări, de a avea dorinţe pe care le confunzi adesea cu realitatea, dar nu ar strica măcar să le recunoşti înainte de a-i învinovăţi pe alţii pentru ele. Cel mai probabil, vei avea în continuare diverse aşteptări de la cei din jur. Însă vei înţelege că singura cale de a evita sau atenua impactul dezamăgirilor este un pic mai multă atenţie la felurile în care te amăgeşti. Ceea ce va duce simultan şi la mai multă atenţie (şi iubire) acordată oamenilor reali din viaţa ta, diferiţi, fireşte, de eroii din basmul tău.

Sinele adevărat....la pachet cu nişte credinţe false

Te invit la un atelier despre curajul de a fi tu însuţi. M-am trezit de dimineaţă încă visând că trăiesc într-o lume în care oamenii nu sunt alienaţi, ci se comportă în acord cu sinele lor intim, adevărat. Nu încearcă să pară altfel decât sunt, nu se ascund în spatele unor măşti dezirabile social. Sunt autentici, vii, reali şi nu se tem să se arate astfel.

Dacă simţi că ai uitat cine eşti, că te-ai îndepărtat de sinele tău profund, dar vrei să redevii tu însuţi scrie-mi un email şi îţi voi trimite detalii despre atelier.

Sper din tot sufletul că nu voi primi nici un mail sau că, dacă totuşi îmi scrii, o vei face ca să mă întrebi despre ce naiba vorbesc şi dacă am fumat ceva azi-noapte. Nu-i aşa că ai avut totuşi senzaţia că nu eram eu însămi în paragraful anterior?

Ce înseamnă să fii sau să redevii tu însuţi? Care ar fi scopul unui astfel de atelier? Cu ce fel de concepte se lucrează şi cum sunt ele operaţionalizate? Ce este sinele (autentic)? Vrei să te gândeşti temeinic la asta măcar pentru câteva minute? (Nu ţi-ar ajunge o viaţă să răspunzi, dar stai liniştit, mai ai timp în vieţile viitoare, doar sinele va supravieţui distrugerii corpului). Ce, confund sufletul cu sinele, iar tu eşti un cititor avizat care nu crede în suflete, dar care în acelaşi timp ştie că există un sine unic şi indivizibil? Nu cumva perpetuăm aceeaşi iluzie sub o altă formă, adică îmbracată în alte cuvinte?

Sigur, este seducătoare această idee, de a fi tu însuţi. Şi mie îmi place – a se citi pic frecvent în această capcană. Uneori chiar nu este o capcană. Dar de multe ori este. Poate te întrebi de ce şi, mai ales, când?

În primul rând pentru că, atunci când este vorba despre sine, am impresia că fiecare înţelege cam ce vrea. Dacă nu eşti de acord, chiar te provoc să scotoceşti un pic prin literatura de specialitate şi să-mi găseşti acea definiţie a sinelui (self) care se bucură de consensul specialiştilor în psihologie.

Cât cauţi tu ce este sinele, duc provocarea şi mai departe: Despre ce vorbim când (ni se pare că) vorbim despre un sine autentic? Adică există un sine real şi unul fals sau de faţadă? Din nou o idee fermecătoare, mai ales pentru cei care la un moment dat au cochetat cu paradigma psihanalitică (dar nu doar pentru ei). Mie însă mi se pare că suntem în plină tautologie. Eşti mereu tu însuţi, chiar şi din simplul motiv că nu poţi să fii nimic sau nimeni altcineva decât tu însuţi. „Însuţi” este un pronume redundant. Dacă nu eşti tu însuţi, atunci cine eşti? Eu însămi? El însuşi? Tu ne-însuţi? Non-tu însuţi?

Bine, bine, ştiu ce vrei să spui. Câteodată simţi că nu ai acţionat conform adevăratelor tale valori, convingeri, atitudini, fie din cauza unor presiuni externe (ale grupului), fie din cauza unor variabile interne. Sau te-ai purtat atipic, altfel decât în majoritatea situaţiilor obişnuite. Pur şi simplu nu am fost eu însumi, îţi spui pentru a încerca să explici ceea ce ai făcut. Dă-mi voie să ridic din sprânceană! Te cred că ţi-ai dori să-ţi iau apărarea şi să fiu de acord cu tine că într-adevăr tu nu eşti aşa. Dar nu pot. Este aberant, de vreme ce tocmai ce ai fost şi aşa. Îţi convine sau nu, continui să rămâi tu (însuţi) în orice moment. Mi se pare mult mai constructiv atunci să ajustăm un pic self-conceptul, adică schemele noastre despre cum suntem în realitate, plecând de la date cât de cât obiective.

Ai fost tu însuţi şi când i-ai scăpat o palmă la fund copilului, chiar dacă asta s-a întâmplat doar de două ori în toată viaţa ta (sau a lui) de până acum. Eşti tu însuţi şi când nu îndrăzneşţi să-ţi contrazici şeful într-o şedinţă şi ţii pentru tine părerile pe un anumit subiect controversat. Eşti tu însuţi când minţi, chiar dacă de obicei încerci să spui adevărul. Eşti tu însuţi şi când ai un episod depresiv sau un atac de panică. În fine,....eşti tu însuţi chiar şi dacă ai suferit un AVC, ai o tumoră cerebrală, un episod psihotic sau o formă de demenţă senilă. Sigur că după asemenea „evenimente” nu mai eşti acel sine pe care îl ştiai şi poţi deveni de nerecunoscut atât pentru tine cât şi pentru cei apropiaţi. Este cumplit. Înţeleg foarte bine drama celui care trece sau a trecut prin aşa ceva, dar încurajez o anumită acceptare a realităţii şi a prezentului, de aceea „nu mai sunt eu însumi” nu cred că ajută şi aş folosi o altă formulare: „nu mai sunt cum eram înainte, aşa că pentru moment mă voi adapta la ceea ce sunt acum, iar pe parcurs voi vedea şi ceea ce pot încă deveni”.

Dincolo de discuţiile terminologice şi de imposibilitatea logică de a nu fi tu însuţi, mai există cel puţin încă un pericol al credinţei într-un sine autentic. Cum se împacă dorinţa de a fi sau de a rămâne tu însuţi cu aspiraţia firească către auto-depăşire şi dezvoltare continuă? Ce e de prefarat? Să te agăţi de nişte trăsături auto-limitative (aşa sunt eu, mai impulsiv, mai egoist, mai timid, mai leneş, mai puţin dotat intelectual) sau să te consideri, în loc de un produs finit, un fel de work in progress, un proiect perfectibil ce poate fi ajustat şi ameliorat?

Aproape paradoxal, aşa sunt eu, atunci când e folosită drept scuză sau raţionalizare, mi se pare o exprimare la fel de nefericită ca şi precedentul Nu am fost eu însumi. Ce rămâne însă dacă renunţi la ele? Nu ştiu...poate un sine care ştie că oricum este el însuşi în fiecare moment, dar care îşi doreşte să evolueze şi să devină mai mult decât este acum, nu doar să fie „el însuşi”. În aceste condiţii, nu văd sensul unui atelier te ajută chipurile să fii tu însuţi sau să te reconectezi cu nu ştiu ce sine autentic (şi nici nu aş confunda sinele autentic cu sinele ideal).

Închei aici, deşi subiectul este departe de a fi epuizat. Nu ştiu când voi mai scrie. Da, aş putea să-mi asum acum un angajament şi să anunţ public că mâine sau poimâine revin cu un nou articol. Dar nu o voi face. Ştii de ce, nu? Exact, nu aş mai fi eu...

Trăiască pasiv-agresivitatea!

Şi de această dată, ziua de duminică a început cu o coincidenţă care m-a determinat să scriu acum. Era ora 7.22, mă trezisem din somn dar nu mă îndurasem să mă ridic din pat. Poate totuşi adorm la loc? Mintea mea însă deja o luase pe câmpii, deşi corpul era ţintuit la pat. Iată şi pe ce câmpie ajunsese din asociere în asociere (urmează un fragment din operaţiunea de citire a propriilor gânduri):

Uneori, reacţiile pasiv-agresive sunt, din păcate, o mostră de normalitate atunci când trăim într-un sistem anormal sau abuziv. Un sistem abuziv este acel sistem în care cei care deţin o formă de putere stabilesc regulile jocului pentru ceilalţi şi impun reguli aberante, pe care grupul este obligat să le respecte. Un psiholog, de exemplu, dacă vrea să-şi practice meseria, nu are astăzi încotro decât să accepte normele unui Colegiu al Psihologilor care nu oferă nici un fel de plus-valoare practicii psihologiei, ci pare focalizat exclusiv pe colectarea de taxe şi cotizaţii care ajung…unde?! Psihologia în România abundă în pseudoştiinţă şi este la câteva decenii în spatele psihologie din Statele Unite, UK şi majoritatea  statelor occidentale şi probabil nu numai. Colegiul Psihologilor pretinde că măsurile sale vizează alinierea la standardele occidentale, dar nu văd în ce se traduce această aliniere (în taxe?) câtă vreme o comparaţie simplă între un manual de introducere în psihologie autohton şi unul american te-ar împinge, dacă îţi permiţi financiar, să-ţi faci bagajul şi să îţi începi sau continui studiile psihologice dincolo, peste ocean (la propriu, dar şi la figurat, pentru că ne desparte un ocean de prostie). Este un Colegiu care ţine neapărat să existe, dar nu garantează şi calitatea informaţiilor şi abilităţilor psihologice dobândite de aşa-zişii practicieni, limitându-se la a vinde pe bani grei nişte acreditări în terapii aiuristice care adesea fac mai mult rău decât bine clienţilor. Ce poate face un psiholog în aceste condiţii? Păi trebuie să se înscrie în acest colegiu, altfel el nici nu se numeşte psiholog. Este un paradox, iar înscrierea reprezintă o formă de acceptare pasivă a regulilor prost concepute. Rămâne apoi cu o disonanţă cognitivă foarte greu de redus dacă are o minte ce gândeşte cu proprii neuroni. Prin urmare, comentează şi critică respectivele măsuri. Unde? Pe unde poate: pe blog, pe facebook, poate prin câte un ziar. Obţine ceva? Se schimbă sistemul? Se pare că nu! Deşi nemulţumirile cresc şi marea majoritate a psihologilor (poate chiar şi a clienţilor lor :P) nu simt că acest Colegiu îi reprezintă şi că le apără în vreun fel acele interese ce merită a fi apărate (şi cele financiare, dar şi cele care ţin de etică şi profesionalism), Colegiul continuă să abuzeze de putere pentru a controla arbitrar tot ce mişcă în psihologia românească. În aceste condiţii, mulţi psihologi nu au altă variantă decât a reacţiona pasiv-agresiv: se înscriu conştiincioşi în colegiu (altfel nu se numesc psihologi, nu?), consimt astfel implicit la măsurile abuzive luate de acesta, dar pe de altă parte critică acest sistem, fiind cât se poate de îndreptăţiţi să o facă. Legea e lege, chiar dacă este o lege proastă sau o formă fără fond. Cu timpul, pentru că nimic nu se schimbă legislativ şi funcţional, un sistem dictatorial ca acesta induce sentimentul neajutorării învăţate şi/ sau stârneşte comportamante pasiv-agresive.. Nu am ce să fac decât să mă supun legii şi să mă închin la împărăţie, prezentându-mă cu ciubucul necesar ca să-mi pot practica meseria. Sunt pasiv. Sunt însă şi furios: mă revolt cum pot, fie încercând să mai fentez câte o regulă pe ici pe acolo, situându-mă la limita legalităţii, fie exprimându-mi aceste frustrări (îndreptăţite!) în discuţiile cu alţii, la fel de lipsiţi ca şi mine de putere de decizie. Acest pattern pasiv-agresiv este perpetuat. Am însă vreo alternativă? Dacă nu mă înscriu, nici măcar nu pot vorbi în calitate de psiholog şi va trebui să renunţ la o profesie pe care o simt ca o vocaţie, care îmi place şi pentru care m-am pregătit atâţia ani.  Dacă mă înscriu însă, ader practic la „normele lor”, le confer şi mai multă putere, iar în interior mă simt execrabil pentru că nu am acţionat în acord cu valorile mele şi am făcut nişte compromisuri morale cu care îmi va fi foarte greu să trăiesc.

Beep, beeep! Era telefonul care îmi întrerupea firul gândului şi mă atenţiona că tocmai primisem un mesaj pe chatul Facebook. Un prieten ignora din nou avertismentul meu agresiv de zilele trecute (Dacă îmi mai scrii vreodată la primele ore ale dimineţii cu prima ocazie când te văd îţi tai degetele alea cu care tastezi!).  Norocul lui că acum nu mă trezise din somn! Când am văzut ce mi-a scris era să scap telefonul din mână de uimire, iar sistemul 1 îmi şoptea că vezi, vezi că există telepatie? (din fericire, am şi un sistem 2 care contracarează asemenea intuiţii şi judecăţi pripite). Fără să fi abordat respectivul subiect în ultimul timp şi în mod sigur fără să îmi fi implantat în creier vreun chip care să îi transmită lui la ce mă gândeam exact în acelaşi moment, mi-a trimis un link la un articol despre cum să recunoşti o persoană pasiv-agresivă. Îl poţi citi şi tu aici:

https://www.psychologytoday.com/blog/passive-aggressive-diaries/201011/10-things-passive-aggressive-people-say?utm_source=FacebookPost&utm_medium=FBPost&utm_campaign=FBPost

O persoană care comunică pasiv-agresiv este de obicei foarte enervantă. Da, acea colegă care spune „aaa….trebuia să fiu şi eu prezentă la şedinţă? Am crezut că nu e necesar” sau partenera ta care te întâmpină seara cu „nu, nu m-am supărat deloc că ai rămas la o bere cu amicii tăi. Nu mă atinge, mă doare capul în seara asta, mă duc la culcare, eu am muncit toată ziua, nu ca alţii...alţii aşa, generic, nimic personal!”.

Probabil eşti de acord că este un mod disfuncţional de comunicare, în comparaţie cu stilul asertiv. Putem însă face deosebirea între pasiv-agresivitate ca pattern constant (un fel de trăsătură de personalitate) şi pasiv-agresivitatea ca stare sau răspuns situaţional atunci când nu ai sau nu percepi că ai avea (distincţie foarte importantă) altă variantă?

Una dintre situaţiile ce aproape că invită la un răspuns pasiv-agresiv este, cum deja am precizat, abuzul de putere. De orice fel de putere.

Imaginează-ţi un copil de şase-şapte anişori care are chef de joacă. Vrea să-şi întindă jucăriile în toată camera, dar mama lui face o criză de isterie când vede „dezordinea” din camera lui şi începe să ţipe la el: „Strânge-le imediat! ce e mizeria asta în camera ta? e ca la ţigani! Ai 5 minute să le bagi pe toate la loc în cutii!”. Copilul este neputincios, ştie că dacă nu se supune va urma un scandal, va fi certat şi pedepsit. Le strânge, cu lacrimi în ochi. Este şi furios, sigur că este. Să ne mirăm dacă va „uita” o piesă de lego plasată strategic lângă canapeaua pe care părinţii se uită la televizor, astfel încât mama, cu puţin noroc, să calce drept pe ea când pune piciorul jos?

Copilul a mai crescut, este clasa a X-a. Învaţă psihologia după acel manual de toată jena pe care poate ţi-l aminteşti şi tu. Elevul vrea să dea la facultatea de psihologie din Cluj (a auzit că acolo sunt şanse să înveţe ceva mai puţine prostii decât la cea din Bucureşti :D). Pentru asta trebuie să ia notă mare la bacalaureat – (50% pondere) şi să dea un test grilă bazat pe manualul de liceu. El ştie că manualul este învechit, dar trebuie să îl înveţe mecanic şi să asimileze nişte informaţii  care nu doar că sunt prezentate total ne-atractiv, dar pe deasupra multe au fost între timp infirmate de ştiinţa psihologică. Le va învăţa în silă. Este furios? Cum să nu fie?! Prin urmare, după ce a scăpat de bac (dar numai după aceea) şi a intrat la facultate va trimite o scrisoare deschisă în care va semnale starea precară a învăţământului pre-universitar. De ce numesc asta pasiv-agresivitate? Pentru că vrând-nevrând s-a şi conformat sistemului, deşi era perfect conştient că este un sistem prost, dar în acelaşi timp l-a şi subminat prin acea scrisoare. În ce măsură putea face altceva? Cum ar fi ca o mare parte dintre elevi să refuze să se mai ducă la şcoală în condiţiile actuale? Poate că s-ar mai putea schimba câte ceva dacă nu ar rămâne, prin acceptare, complicii acestui sistem? Uşor de zis, greu de făcut! Dacă refuzi să dai un examen pentru că materia este infectă ţi-ai cam ratat viitorul şi îţi poţi lua adio de la ideea de a urma o facultate.

Elevul a terminat facultatea la Cluj, a făcut şi un master pe „Consiliere genetică”, acum vrea să lucreze. Ups! Am ajuns de unde am plecat, pe câmpia COPSI. Are nevoie de un certificat şi pentru a-l obţine se prezintă în faţa stăpânilor plantaţiei, membrii unei comisii care nici nu înţeleg prea bine ce-a făcut băiatul ăsta la Cluj, ce înseamnă consiliere genetică şi cum se pupă asta cu ce au învăţat ei pe vremuri de la Mielu Zlate. Tânărul psiholog prezintă dosarul, scoate banul, îşi ia certificatul şi pleacă învârtindu-se. Tocmai i-a venit însă o idee de cercetare: or fi nişte gene comune pentru lăcomie şi ignoranţă? La anu’, când se va prezenta iar pentru nu ştiu ce aviz, le va pune nişte întrebări incomode psihologilor din comisie. Ei vor face spume la gură, el va preleva o mostră de salivă şi va analiza cu atenţie particularităţile acestui ADN. (Numai după ce şi-a plătit cotizaţia, fireşte!).

Mă opresc aici. Am glumit destul, acum trebuie să-mi caut hârtiile ca să mă acreditez la Colegiu.  

de 8 martie, un articol alternativ

În mod normal nu aş fi scris nimic nici astăzi, dar Universu’, printr-o înlănţuire interesantă de coincidenţe, mi-a pus literalmente sula-n coastă (sau pe sân?) şi degetele pe tastatură. Glumesc, desigur, Universu are alte treburi decât să mă palpeze pe mine cu câte o sincronicitate – precizare, sper, nenecesară, pentru care unii cititori m-ar putea acuza că le jignesc inteligenţa. De altfel, la o primă vedere, mai inocentă, întregul articol ar părea inutil, mă aştept să nu aducă nimic nou celor care citeau regulat blogul meu. La o doua vedere însă, ceva mai lucidă…nu aş băga mâna în foc. Iraţionalitatea şi gândirea magică se cuibăresc, se pare, chiar şi în cele mai strălucite minţi, iar cazul lui Steve Jobs şi a încercărilor sale de a lupta cu cancerul bând suc de fructe este relevant în acest sens.

Aseară, abia întoarsă de la un curs despre consilierea persoanelor cu HIV (dar şi cu alte boli terminale), am citit pe facebook, sub forma unei campanii umanitare, povestea unei femei de 38 de ani diagnosticate în ianuarie 2013 cu o formă de cancer la sân, carcinom ductal in situ. Dacă nu eşti medic şi nu te-ai confruntat personal (sau cineva apropiat) cu această problemă, probabil nu ştii ce presupune şi care este prognosticul. Eu una nu ştiam, dar curiozitatea un pic morbidă m-a îndemnat să caut. Ei bine, fiind vorba despre un cancer non-invaziv al canalelor ductale (cele prin care circula laptele), prognosticul este unul i-aş spune chiar excelent. Cu tratamentul corespunzător, doar  2% dintre femeile diagnosticate îşi pierd viaţa în decurs de 10 ani de la aflarea bolii. Asta înseamnă că pacienta „noastră” ar fi avut toate şansele să fie astăzi vindecată şi să se bucure de ziua de 8 martie sănătoasă, alături de soţ şi de ce cei doi copii. Din păcate nu aşa stau lucrurile, ea se află la pat, aproape învinsă de nişte metastaze cerebrale. Nu pentru că a avut un ghinion teribil! Dar de ce? Tu de ce crezi? Pentru că aproape doi ani a refuzat tratamentul recomandat şi şi-a pus toate speranţele în „medicina” alternativă şi în remedii naturiste. Când starea s-a deteriorat semnificativ şi au fost descoperite metastazele a început, în ceasul al-15-lea, radioterapie alternativă. Acum ar vrea să ajungă într-o clinică din Texas….clinica Burzyski…dacă vei căuta această clinică pe internet vei afla că este clinica fondată de un nene carismatic ce a descoperit un tratament inovativ pentru cancer, ale cărui efecte sunt însă contestate şi catalogate drept fraudă de comunitatea ştiinţifică, cu siguranţă din ignoranţă, interese financiare sau mai ştiu eu ce alte motive pe placul amatorilor de teorii conspiraţioniste şi/sau pseudoştiinţă (!). 

Înţeleg oarecum că, într-o situaţie disperată, omul încearcă orice îi poate readuce o fărâmă de speranţă. Ceea ce nu pot însă înţelege este cum a ajuns într-o situaţie atât de disperată în condiţiile în care, repet, boala avea, acum doi ani, cele mai mari şanse de vindecare. Poate că sunt insensibilă pentru că judec această alegere proastă în loc să empatizez mai mult cu suferinţa prin care trece acum. Da, recunosc că o judec şi că prima mea reacţie a fost de indignare şi de revoltă: adică ai pierdut doi ani cu leacuri ce nu au nici un suport ştiinţific?! adică ai aşteptat să faci mestataze ca să accepţi tratamentul adecvat?! A urmat şi compasiunea…poate mai puţin pentru ea cât pentru cei doi copii care ar fi putut avea o mamă alături de ei mult timp de acum înainte şi pentru drama soţului, un anumit jurnalist de la adevărul care, din câte am putut deduce, nu a avut cum să o determine să-şi schimbe opţiunea, astfel că doar s-a uitat, neputincios, la cum se îndrepta soţia lui spre prăpastie. Mai are sens să aduc vorba despre responsabilitate? Mă refer atât la responsabilitatea pentru viaţa ta şi a celor care depind de tine (copiii) cât şi la responsabilitatea celor care încurajează, promovează sau susţin în diverse moduri tot felul de trăsnăi nefundamentate ştiinţific, pentru care nu există dovezi reale şi care cel mai adesea nu doar că nu salvează vieţi, dar le şi curmă. Speculaţiile  nu cred că au ce căuta într-o discuţie despre sănătate, şi cu atât mai puţin nu au ce cântări în deciziile clinice ce ţin de viaţă sau de moarte. Pe de altă parte, sigur că alegerea aparţine fiecăruia, câtă vreme se presupune că dispune de discernământ. Am totuşi dubii serioase că cineva care optează pentru un tratament naturist al cancerului înţelege într-adevăr riscurile şi şi le asumă. Dacă ştie că va muri şi accepta lucrul ăsta…ok, atunci chiar are discernământ. De obicei însă el îşi închipuie că se va vindeca cu plante, rugăciuni, descântece şi alte minuni. Este asta o decizie în cunoştinţă de cauză? 

M-am tot gândit dacă să dau nume şi linkuri. Am vrut iniţial să mă abţin, considerând că nu are rost să pun şi mai multe paie pe foc într-un astfel de moment. Apoi aproape că m-am răzgândit: poate că tu ai un suflet inocent şi bun şi vrei să o ajuţi pe această femeie să ajungă totuşi la clinica asta extrem de controversată, Burzyski. Aşa că am ales o variantă intermediară: îţi spun doar că, dacă ţii neapărat, a postat detalii pe facebook, ieri, Lucian Mîndruţă. 

De ce oxitocina are două feţe, dar ambele ar putea fi invizibile

Îţi scriu acest articol pe furiş. M-am încuiat în birou! Mi-e teamă să mai ies de aici şi aştept să treacă odată ziua de azi. Iau chiar în calcul posibilitatea de a mă învoi pentru a pleca mai devreme, dar o să fac această solicitare mai degrabă printr-un email.

Ce s-a întâmplat? Dragii mei colegi au aflat un secret pe care eu îl ştiam şi eu, dar pe care nu m-aş fi  riscat în veci să îl împărtăşesc cu ei: astăzi, 21 ianuarie, este ziua internaţională a îmbrăţişărilor! Îţi imaginezi deci ceea ce s-a întâmplat şi continuă să se întâmple prin toate cotloanele instituţiei. Din fericire pentru ei, nu au menţionat şi cuvântul oxitocină, altfel îmbrăţişarea de grup risca să se transforme într-o procedură dureroasă de repoziţionare a oaselor în moduri un picuţ nenaturale.

Dar există zeci de studii care evidenţiază efectele pozitive ale oxitocinei, eliberată şi prin îmbrăţisări! te aud eu acum, probabil pentru că am descoperit un nou efect, pe care nu ştiu cum de nu l-au identificat încă cercetătorii britanici: oxitocina generează telepatie…pardon, halucinaţii auditive. Hai, măi Andreea, nu degeaba este numit hormonul iubirii, al ataşamentului, chiar molecula morală…nu ai citit cartea lui Paul Zack? Oxotocina promovează cooperarea, încrederea, altruismul comportamentele prosociale! Există şi sprayuri care, pentru 80 de dolari, asigură un climat prietenos la locul de muncă (Connekt) sau, dacă mai adaugi şi nişte feromoni, întâlniri cu un înalt potenţial incendiar (Attrakt).

Mă scuzi, dar o să iau un stingător ca să mai temperez acest elan. În primul rând, mult mai puţin cunoscute sunt anumite studii ce descoperă, sub voalul de pozitivitate, şi faţa întunecată a oxitocinei. Care nu este neapărat o moleculă morală, ba chiar, în anumite circumstanţe, corelează cu agresivitate, violenţă şi tendinţa de a trişa sau de a minţi pentru atingerea unor scopuri. Oxitocina pare într-adevăr a întări legăturile cu propriul grup sau cu persoanele care-ţi erau DEJA apropiate şi dragi. Pe de altă parte, este un hormon cam rasist şi plin de prejudecăţi şi ostilitate la adresa străinilor sau membrilor altor grupuri, faţă de care te poţi surprinde reacţionând agresiv atunci când nivelul oxitocinei ţi s-a ridicat. De asemenea, nu diminuează, ci dimpotrivă, poate intensifica actele de violenţă domestică, în cazul persoanelor deja predispuse către violenţă fizică. Dacă ai obiceiul să-ţi mângâi soţia cu câte o palmă, dar astăzi te-ai hotărât să o îmbrăţişezi, mi-e teamă că următorul impuls, generat, culmea, şi de creşterea oxitocinei, va fi să-i dai un pumn iubitor în năsuc.

Deşi se consideră că în general oxitocina reduce nivelul de cortizol, uneori se întâmplă exact invers. Se pare că ajută la encodarea şi la actualizarea amintirilor sociale negative, generând frică şi anxietate. Nişte şoricei au fost plasaţi într-o cuşcă cu câţiva tovarăşi mai agresivi care i-au cam stresat pe durata interacţiunii. După asta, jumătate dintre ei au fost supuşi unei proceduri de eliminare a receptorilor pentru oxitocină. 24 de ore mai târziu toţi au fost introduşi din nou în cutia cu şoarecii cei răi. Cei cu receptorii intacţi au dat semne vizibile de frică şi stres, în timp ce cei lipsiţi de oxitocină erau mult mai relaxaţi şi nu păreau să-şi amintească experienţele negative ale zilei trecute.

Într-o serie de experiemente ce presupuneau mici jocuri de noroc cu miză financiară, subiecţii sprayaţi cu oxitocină au raportat, în comparaţie cu grupul de control, mai multe sentimente de invidie şi schadenfreude la adresa partenerilor de joc.

Şi ar mai fi nişte efecte negative, dar mă opresc aici. Nu de alta, dar este posibil ca întreaga discuţie să fie din start inutilă! De ce? Pentru că un studiu publicat de curând în Plos One atrage din nou atenţia (nu este primul semnal de alarmă!) asupra metodologiei cercetărilor efectuate până acum. Majoritatea experimentelor care pretind a evidenţia influenţa oxitocinei asupra comportamentului  măsoară acest hormon printr-o procedură numită ELISA, care nu este de încredere şi nu permite formularea unor concluzii:

It’s quite possible that many scientific claims about the personality traits, emotions, and relationship factors that influence circulating oxytocin levels are—how to put this diplomatically?—without adequate basis in fact.

Ceea ce nu demonstrează, fireşte, că oxitocina clar nu are efectele ce-i sunt atribuite, dar invită la un scepticism sănătos cu privire la existenţa şi magnitudinea lor şi la reanalizarea subiectului replicând experimentele şi reconsiderând metodologia lacestora.

Pâna una-alta, te poţi preface că nu ai citit articolul. Ai astăzi un motiv să-ţi îmbrăţişezi colegele, cunoştinţele, poate şi străinele de pe stradă, mai ales dacă le spui că eşti voluntar într-o campanie salutară de free hugs.

Te îmbrăţişez! (şi dacă ar fi să-ţi măsor ceva acum, ceva-ul ala nu ar fi oxitocina, ci cortizolul, care aş paria că ţi-a crescut!)