Genele care te bagă în locuri întunecoase (cum ar fi într-o pivniţă sau în dubă)

Ai mai jos statisticile oficiale furnizate de Departamentul de Justiţie al Statelor Unite, cu media anuală a infracţiunilor comise în ultimul deceniu pe teritoriul lor. Şi cum acolo chiar se face cercetare şi nu degeaba se alocă fonduri uriaşe unor proiecte precum Human Genome Project sau The BRAIN Initiative, deţinuţilor li s-au prelevat probe de ADN pentru a descoperi o eventuală corelaţie între agresivitate şi gene. Rezultatele au întrecut orice aşteptare, după cum poţi observa singur:

	Purtător de gene „periculoase”	Nepurtător de gene „periculoase”
Atacuri deosebit de grave	3,419,000	435,000
Omucideri	14,196	1,468
Jafuri armate	2,051,000	157,000
Ofense de natură sexuală	442,000	10,000

Dacă ai un anumit set de gene (au fost identificate) eşti aşadar de opt ori mai predispus să ataci pe cineva şi de zece ori mai înclinat să-ţi trimiţi aproapele departe, într-o vizită diplomatică la Sfântul Petru. De asemenea, creşte de 13 ori probabilitatea să fii autorul unui jaf armat, nu se precizează dacă cu sau fără ostatici (de ce m-am gândit la asta? da’ de unde să ştiu eu cum îmi ajung gândurile în conştiinţă?) Dacă tot nu eşti convins de periculozitatea genelor respective, hai să ne uităm împreună pe ultima linie a acestui tabel, cea cu ofensele de natură sexuală, şi să facem…calculele de rigoare. De câte ori este cuprins al doilea număr în celălalt? Ia să vedem cine termină primul şi dacă ne dă la fel. Gata, ai scos calculatorul? Oh God! De 44 de ori! Chiar de 44,2! Hopa, ne dă cu virgulă şi nu înţeleg cum vine asta, mie îmi plac cifrele rotunde şi lucrurile terminate (sunt conştiincioasă, ce vrei?).

Aceste date revoluţionare, făcute publice de curând, au stârnit discuţii şi controverse nesfârşite în cercurile academice şi guvernamentale pentru că, eşti şi tu de acord, cred, nu ne putem permite să nu luăm măsuri, lipsa acţiunii fiind de multe ori fatală. Ce ne facem cu aceşti oameni? Nu este vina lor că s-au ales cu genele rele, dar nici ceilalţi nu au greşit cu nimic ca să le cadă lor victime. Dintr-odată începi să reconsideri problema ingineriei genetice ca măsură profilactică ce ar face din această lume un loc mai bun sau măcar mai sigur, poate şi corect (just world). Cine ştie, ar putea deveni le meilleur des mondes possibles.  

Din păcate sunt şanse mari să le ai şi tu. Cam 50%. Ai fi dispus să ţi se colecteze câteva probe de ADN ca să aflăm? (Nu doare!) 

Despre de toate şi despre nimic

Mai facem şi noi nişte calcule? Adică tu, că eu nu mă pricep, aş putea cel mult, dacă îmi acorzi o perioadă infinită din timpul tău, să „produc” rezultatul corect din întâmplare. Să îl nimeresc. Aşa cum am nimerit şi succesiunea de litere, propoziţii şi articole de pe acest blog. Eu nu am făcut decât să apăs aiurea pe taste, fără să înţeleg o iotă din ce scriu, iar faptul că folosesc în clipa de faţă persoana I şi textul pare a fi mărturisirea unei persoane conştiente de ceea ce face (care înţelege sensul frazelor create, scriindu-le intenţionat) nu trebuie să te inducă în eroare. Habar nu am ce aberez pe-aici. Mi-a dat unu, Harry Harlow, o tastatură cândva (ca surogat) şi de atunci tot mă joc cu ea din plictiseală, însă nu ştiu nici să scriu, nici să citesc, cu atât mai puţin sunt capabilă de raţionamente. Sunt o maimuţă. Şi cel care mi-a pus în faţă tastatura aşteaptă de la mine să rescriu Hamlet sau alta operă a lui Shakespeare. Este convins că la un moment dat se va întâmpla şi asta. Blocată între a fi şi a nu fi, deocamdată am scris doar ceva ce ţie îţi pare a (nu) fi un blog al unei tipe Andreea. Nimic mai puţin adevărat. Repet, sunt o maimuţă. Simt că nu mă crezi (şi de nervi mi se urcă sângele în coadă şi mă înroşesc). Of, credeam că înţelegi care-i faza cu probabilităţile! Nu se poate să nu fi auzit de teorema maimuţei cu timp infinit. O maimuţă ce apasă la întâmplare o tastatură va reuşi aproape sigur, cu condiţia să facă oricâte încercări, să scrie în cele din urmă orice text, de exemplu operele complete ale lui Shakespeare. Probabilitatea ca acest text să fie scris de o maimuţă este, într-adevăr, foarte mică (ai aflat-o?). Dar nu este zero. În plus, te rog să mă crezi, îţi spun adevărul. Da, vreau să mă crezi, deşi tocmai ţi-am spus că sunt o maimuţă care apasă nişte taste la întâmplare şi nu ştie ce spune.

Mă crezi, da? La urma urmei, este o propoziţie posibilă (sau contingentă?) adică adevărată în cel puţin una dintre lumile posibile, dacă nu neapărat în cea actuală. Sau, dacă nu îţi place filosofia (realismul modal al lui David Lewis), poate preferi mecanica cuantică şi interpretarea multiple-lumi a lui Hugh Everett. Toate lumile posibile, împreună cu toate obiectele ce le populează, sunt reale, la fel de reale ca şi propria noastră lume (Lewis), iar de fiecare dată când într-una din lumi tu iei o decizie, gestul tău generează pe loc cel puţin un alt univers paralel în care se materializează posibiltăţile respinse, nealese (Everett). Dacă de exemplu îţi omori soţia în acest moment ea va fi moartă doar aici dar o copie identică a ei va exista într-o altă lume (nimic de-a face cu viaţa de după moarte). Opreşte-te, lasă toporul sau pistolul jos, e doar una dintre interpretările fizicii cuantice, în plus dacă faci asta vei experimenta consecinţele faptei tale într-o închisoare din lumea actuală şi nu vei avea acces la experienţele subiective ale milioanelor de versiuni ale tale din celelalte universuri. Te poţi însă consola cu ideea că în alte părţi ai omorât-o deja de sute de ori până acum, aşa că poţi să o asculţi cu stoicism (şi cu un zâmbet sardonic) povestindu-ţi peripeţiile de la shopping (apoi vă uitaţi împreună la filmul Possible Worlds).

În lumea asta aşadar eu sunt o maimuţă care scrie despre ea însăşi fară să îşi dea seama. Dar cine ştie, poate că în inconştient eu ştiu foarte bine ce fac – da, în creierul primatelor circuitele responsabile cu acumularea unor cunoştinţe şi procesarea informaţiilor pot opera şi în absenţa conştienţei (awareness), ceea ce ne pune în situaţia paradoxală de a şti ceva (sau a ne comporta, a iniţia anumite acţiuni ca şi cum am şti) fără să ştim că ştim (altădată despre asta, vezi rapiditatea cu care te fereşti de o maşină ce se îndreaptă spre tine înainte să devii conştient că o vezi venind). Chiar aşa, ce înseamnă a şti? Tu ştii că ai mâini sau crezi că ai mâini? Eu îţi dau scris că nu ştii că ai mâini. Fii atent, nu am spus că nu ai mâini, ci doar că nu poţi şti asta. Pentru ca p să fie adevărat, trebuie ca non p să fie fals, adică să nu existe absolut nicio posibilitate ca non p să fie adevărat. Ştii că ai mâini doar dacă este imposibil să nu ai mâini. Însă eu (şi tu) îmi pot imagina o situaţie în care tu de fapt nu ai mâini deşi ţi se pare că ai. Şi nu numai una, chiar foarte multe. Nu putem exclude posibilitatea ca tu în acest moment să ai braţele amputate dar să experimentezi halucinaţii cauzate fie de droguri, fie de orice alte fenomene neurologice (drogul, substanţa chimică acţionând în final la nivel biologic) în stare să provoace stări modificate de conştiinţă, cum ar fi epilepsia de lob temporar (Ioana d’Arc), starea de îndrăgostire, unele exerciţii fizice, meditaţia sau deprivarea senzorială. Sau pur şi simplu visezi. Poate eşti un creier într-un borcan care primeşte impulsuri electrice ce recreează experienţele unui corp cu mâini cu tot. Preferi o simulare pe calculator? O proiecţie din visul altcuiva? Problema este că dacă te-ai afla în oricare dintre aceste situaţii nu ai reuşi să faci diferenţa între realitate (nu ai mâini) şi iluzie (ai mâini), întrucât senzaţiile tale ar fi identice (că ai mâini). Iar cum senzaţia nu este totuna cu realitatea obiectivă, nu poţi exclude non p, deci nu ştii că ai mâini. În loc să spui că p, corect ar fi să spui doar că p este mai probabil decât non p sau că simţi că p. Ţi-ai dat seama, ne aflăm din nou în plină ipoteză sceptică, după ce data trecută am ajuns la concluzia că e posibil să nu existe nimic în realitate în afara minţii noastre, nici măcar alte minţi, aşa că dacă ai fost părăsit de X, fosta ta parteneră, această întâmplare nu are rost să fie luată prea mult în serios şi în nici un caz în tragic.

Ipoteza sceptică ne permite să reconsiderăm şi scenariul propus de Nozick, prin care el a vizat o critică la adresa hedonismului. Să presupunem că există, datorită miracolelor ştiinţei, o maşină foarte performantă numită maşina experienţelor sau a plăcerilor. Tu ai făcut rost de ea şi mă pui în faţa unei alegeri nu tocmai comode: pot să intru acolo şi să experimentez tot ceea ce îmi doresc, având, în plus, impresia că tot ce se întâmplă este cât se poate de real (voi uita târgul pe care tocmai l-am acceptat). Majoritatea oamenilor, spune Nozick, refuză. De ce? Pentru că există lucruri mai presus de maximimizarea emoţiilor pozitive, cum ar fi adevărul, sensul superior, ceva mai larg decât tine însuţi, autenticitatea trăirilor. Ahaa...dar ia stai puţin. Ar fi excelent şi cu siguranţă într-un prim moment ţi-aş spune să-ţi iei maşina şi să ţi-o bagi undeva pentru că pentru mine este mai important să trăiesc autentic şi să am experienţe „reale”. Numai că m-aş opri în acea clipă şi, devenind conştientă de o altă iluzie, cred că aş accepta oferta (trecând peste un impuls contrar de natură viscerală), aproape convinsă că este cel mai raţional şi mai înţelept lucru cu putinţă. Pentru că aş realiza că nu dau un „adevăr” pe o iluzie, ci o iluzie pe altă iluzie, mai frumoasă, mai pozitivă. Adica renunţ la un fel de a percepe şi de construi realitatea, la un set de impresii subiective contra altor impresii la fel de subiective, doar diferite şi superioare prin prisma faptului că îmi oferă mai multă plăcere (iar prin plăcere fiecare înţelege ce vrea, maşina poate simula orice experienţă). Este foarte contra-intuitiv. Însă este contra-intuitiv deoarece trăim deja prinşi într-o iluzie intrinsecă şi (aproape) imposibil de risipit, cea a sinelui experimentat ca agent liber ce există undeva în noi, un fel de centru de comandă care ia decizii în deplină cunoştinţă de cauză şi care poate observa şi acţiona asupra unei realităţii obiective, ale cărei caracteristici corespund percepţiilor sale. Însă acel sine nu există aşa cum îl experimentăm. Şi nici nu are liber arbitru. Iar ceea ce vedem cu ochii noştri este o construcţie, nu o poză a realităţii (ştii de pata oarbă de pe retină, nu? dacă nu ştii este pentru că nu percepi efectiv o „gaură” în peisaj, întrucât creierul are grijă să umple golul cu o „confabulaţie” vizuală luată de tine drept realitate).

Ce este până la urmă sinele? Dacă vorbim despre acel „tu” constient care ai anumite senzaţii şi eşti capabil să le observi, chiar să le etichetezi şi să le găseşti o explicaţie („mi-e foame pentru că nu am mai mâncat de aseară” sau „sunt trist şi speriat pentru că este bolnav copilul meu”), eşti un fel de vârf al unui aisberg care îţi rămâne necunoscut, deşi ştii că există undeva. Raportul de forţe nu este se sus în jos (de la vârful icebergului către partea invizibilă) ci invers, de la blocul de gheaţă de sub apă către tine-le conştient. Impresia subiectivă este opusă: tu simţi (nu ai de ales, chiar simţi, inclusiv atunci când, pentru că ai dovezi contrarii, nu mai crezi că ceea ce simţi este şi adevărat) că alegi liber, că ai în fiecare moemnt alternative şi că gândurile tale sunt produse de acest sine constient. (Atenţie, nu te gândi la nişte urşi albi! La ce te gândeşti acum?) Nu este aşa. Nici măcar atunci când ţi se pare că tocmai te-ai opus unui impuls puternic şi ai refuzat să mănânci o prăjitură pentru că ai glicemia peste limitele normale. Actul tău de voinţă este cu siguranţă inspirat şi merită încurajat pentru că prin astfel de iniţiative şansele tale de a avea o viaţă superioară calitativ (fiind sănătos) cresc. Dar nu este meritul tău, sau cel puţin nu al acelei părţi din tine care îşi asumă, parşiv, tot creditul şi culege laudele nemeritate. Sinele conştient poate fi comparat cu un preşedinte de onoare (ce se consideră însă mai mult decât onorific) al unui lanţ multinaţional de corporaţii cu ramificaţii pe tot globul (globul este aici întregul tău sistem nervos). Pentru acest lanţ lucrează, să zicem, câteva milioane de oameni (sinapse, în realitate mult mai numeroase) grupaţi în miile de sucursale deschise (module mentale sau sub-rutine, ca să împrumut termenii lui Pinker, respectiv Eagleman). Ce spunea Socrate, know thyself? Haha! Da, sigur, încearcă tu, preşedintele de onoare, să-ţi cunoşti milioanele de angajaţi, adică să ştii clipă de clipă ce face fiecare şi cum interacţionează unii cu alţii. Tu primeşti de-a gata un fel de rezumate sau de rapoarte, nişte sinteze trecute deja prin enşpe mii de „mâini” ce conspectează o parte din ultimele evenimente majore petrecute în unele sucursale de pe glob. Un maxim de 1% din întreaga activitate ajunge la urechile tale. Multe incidente sunt muşumalizate, altele rezolvate rapid înainte să afli, majoritatea pur şi simplu îţi rămân complet necunoscute pentru că nici nu ai avea cum (ţi-ar fi fizic imposibil) să înmagazinezi atâtea informaţii simultan (încearcă în minutul următor să te concentrezi pe respiraţie în timp ce îţi iei pulsul, planifici ce vei face mâine, eşti atent la senzaţiile din abdomen, observi cum îţi mai cresc un pic unghiile, fă conştient toate inferenţele necesare citirii acestui text- adică recunoşti literă cu literă şi le integrezi într-un stimul vizual cu sens –sau fără? hihi). Nu poţi. Stai liniştit, se ocupă alţii, ai sclavi. Sclavi, sclavi, dar ei deţin şi „puterea”, aşa că tu primeşti de la ei situaţii zilnice, lunare şi anuale pe care îţi închipui că pui  un „aprob” când ele sunt deja aprobate (vezi decalajul între iniţiera acţiunii şi momentul când devii conştient). Ca să nu mai spun că personajele respective interacţionează zi de zi, cu sau fără voia ta, cu angajaţii altor multinaţionale şi sunt influenţaţi, chiar modelaţi, de întâlnirile cu ei. Special am spus cu angajaţii şi nu cu preşedinţii de onoare, pentru că în realitate resorturile comunicării dntre oameni sunt undeva dincolo de nivelul manifest şi vorbim unii cu ceilalţi de la elefant la elefant (să-l băgăm şi pe Haidt un pic în seamă). Eşti aşadar influenţat de alţii mai mult decât îţi place ţie (în orgoliul de preşedinte de onoare), să crezi (iar faptul că acest lucru te deranjează, încerci să-l negi, să-l respingi sau să te eliberezi de el ar putea fi o simplă condiţionare culturală specifică lumii occidentale în care trăieşti şi care valorizează individualismul pe care ajungi să-l îmbrăţisezi automat, dar convins că este o atitudine deliberată şi justificată- vezi studiile despre diferenţele de self concept across cultures şi vei înţelege cât de uşor este să fii individualist într-o societate individualistă; nu cumva o dovadă a „independenţei” tale în gândire ar fi, în aceste condiţii, tocmai colectivismul?).

Îţi doreşti să fie altfel, să fii conştient de toate computaţiile realizate în surdină de sub-rutinele din tine? Înţelege că este „tehnic” imposibil. Şi nici nu ţi-ar servi la mare lucru câtă vreme lucrurile funcţionează în parametrii normali, more or less smoothly. Eşti într-un fel menajat. Care este rolul tău? Greu de spus, sincer nu îmi este foarte clar de ce am avut nevoie, în trecutul nostru evoluţionist, de o asemenea „adaptare” (sau by-product? poate epifenomen) fără de care alte animale se descurcă (se reproduc şi supravieţuiesc) destul de bine. (Am o fantezie apropo de asta –nu de reproducere, măi!, poate ţi-o împărtăşesc într-o zi). Tu (la fel ca şi eu) ca „agent conştient” cu pretenţii de alegeri libere şi de auto-analiză (mintea ce se judecă pe sine hm...) îmi pari a fi de multe ori în forul tău interior, o sperietoare de ciori care nu mai sperie pe nimeni şi se păcăleşte doar pe sine însuşi (umflându-te în nişte pene de paie şi uitând că şi atunci când nişte ciori se arată speriate, ele sunt speriate nu de tine, ci de  alte ciori pe care, tu, aşa zisa sperietoare, nici măcar nu le vezi). Câtă vreme „ciorile” îşi fac treaba tu îţi vei juca, foarte pătruns de importanţa momentului, rolul de…cioară conştientă. Adesea ciorile intră în conflict unele cu celelalte; ele se ceartă, ele se împacă, de obicei nu devii martorul acestor divergenţe. Dar vaai, şi când devii! La un moment dat ceva nasol se petrece în creierul tău (un AVC de exemplu) şi unele ciori o iau razna: fie nu îşi mai îndeplinesc rolul (o pacientă nu mai reuşea să perceapă obiectele în mişcare, îşi dădea seama că paharul s-a umplut cu apă doar când vedea o baltă lângă el), fie se manifestă în comportament fără acordul părţii tale conştiente (sindromul mâinii extraterestre- cum ar fi să începi să-ţi dezbraci iubita cu o mâna, iar cealaltă mână să se apuce să o îmbrace la loc, în afara controlului tău voluntar?). În astfel de cazuri realizezi şi tu cum lucrurile pe care le percepeai ca uşoare şi normale, out there, (mişcarea! nimic mai firesc, nu?) sunt de fapt dificile, complexe şi construite de creierul tău fără să ai conştiinţa acestor procese. Nu ţi s-a întâmplat niciodată? Nici măcar o uşoară formă de copralalie (apare uneori în sindromul Tourette), când te-ai trezit debitând nişte lucruri foarte urâte pe care de fapt nu le credeai sau nu ştiai că le crezi?

Ce spuneam? Că sinele este o iluzie. Un împărat gol. La fel şi liberul arbitru. Iar percepţiile noastre nu reflectă realitatea. (Dar credinţa în liberul arbitru corelează cu un comportament prosocial, de asta şi este o iluzie pozitivă, deci chiar te rog să crezi în continuare, am şi eu numai de câştigat în caz că ne întâlnim). Şi tu vii cu maşina lui Nozick la mine. De ce te-aş trimite la plimbare? (în nici un caz la volan, nu vreau să mă gândesc ce fel de realitate ai fi în stare să îmi simulezi). Argumentul lui Nozick prin care a vrut să respingă hedonismul are sens doar dacă tu crezi că sinele (şi implicit realitatea creată de sine) nu este o iluzie. Am spus dacă crezi, nu dacă simţi. Normal că (de cele mai multe ori) simţi că ai un sine. Dar e posibil (dacă te gândeşti mai mult şi mai citeşti şi niscaiva cărţi sau articole) ca în acelaşi timp să nu (mai) crezi că ai un sine. Simţi că ai un sine, dar nu crezi. Ştii (eşti aproape sigur) că sinele este o iluzie. Sinele din prezent este suma experienţelor tale conştiente, un amestec aleatoriu de trăiri subiective pozitive şi negative. Sinele din maşina plăcerilor e la fel o sumă de trăiri, doar că numai pozitive (valabil şi pentru că masochişti, care înţeleg prin pozitive ceva un pic diferit faţă de restul). Ambele sunt iluzii, chiar dacă una dintre ele pare mai reală decât cealaltă, iar odată intrat în maşină vei experimenta noua situaţie identic cu cea dinainte, uitând momentul alegerii. Ce alegi deci? Sigur eşti familiarizat cu iluzia vizuală Muller-Lyer. După ce ai măsurat ai înţeles că cele două linii paralele care par inegale sunt de fapt egale. Eşti sigur, ştii că sunt egale. Asta nu schimbă felul în care le vezi, adică inegale. Dar acum, odată ce ştii, dacă te-ar pune cineva să pariezi o sumă de bani si merge pe varianta că sunt egale, în pofida experienţei subiective care îţi spune altceva. Ai învăţat între timp să nu-ţi crezi ochilor.

Să-l lăsăm acum pe Nozick. Şi pe sceptici. Este foarte puţin probabil ca vreodată să fii pus în situaţia de a alege o altă iluzie decât cea pe care probabil o trăieşti deja. Mă îndoiesc că vei face rost de maşina plăcerilor sau că te vei trezi din această viaţă într-o altă realitate, realizând astfel că totul a fost un vis. Şi nici nu  vei păţi ca paznicul unui depozit dintr-un experiment mental care într-o zi găseşte într-o încăpere diverse borcane cu creiere frumos etichetate: „femeie, dansează în vitrinele din Cartierul Roşu”, „bărbat, urcă pe Everest” iar apoi, suprise! „bărbat, paznic la un depozit, găseşte creierele din borcane”. Nu. Trăieşti o viaţă în care experienţele tale sunt simţite de tine ca reale, intense, importante, greu de neglijat sau de negat. Dacă îţi tai mâna nu te va consola cu nimic ideea „oricum nu ştiam că am mâini”. La nivel subiectiv nu există nicio diferenţă între cum simţi durerea atunci când trăieşti ceva "real" şi atunci când eşti în iluzie. O mână tăiată doare. Chiar dacă eşti un creier într-un borcan sau dacă visezi. O mai ţii minte pe X? O fi ea doar în mintea ta, dar asta nu te opreşte să îi simţi lipsa.

Îmi pun acum pălăria de wanna be therapist cu reminiscenţe de la Freud & comp şi, pentru că mă jucam cu excavatorul în loc de păpuşi când eram mică, te invit să mergem mai adânc prin tine (bine, şi prin mine). Ce avantaj (secundar) ai atunci când te gândeşti obsesiv la cât de real este ceea ce ţi se întâmplă? Satisfacerea curiozităţii spui, nevoia de cogniţie, de stimulare intelectuală? Bine, bine, dar de ce tocmai acest subiect îţi stârneşte ţie interesul şi aproape că te fascinează? De ce, câtă vreme nu există nicio modalitate prin care să fii sigur că nu visezi şi nici vreo cale ca partea ta conştientă să facă vreodată cunoştinţă cu toate „ciorile” şi subtilele lor manipulări din culise. De ce te gândeşti la nişte subiecte pe care eşti conştient că nu le vei elucida niciodată? Poate că sentimentul sau gândul că nimic nu este „real” te ajută. Şi sunt convinsă că uneori chiar o face.

Eşti la dentist. Ţi se extrage o măsea. Normal ar fi ca acum să simţi o durere îngrozitoare. Din fericire însă pentru tine s-a inventat anestezia şi acum eşti sub efectul ei. Nu simţi nimic, deşi eşti conştient de tot ce ţi se întâmplă pentru că anestezia este parţială, ţi-a amorţit nervii din zona maxilarului şi atât. Ştii însă că există şi un alt fel de anestezie, produsă în mod natural de creierul tău atunci când treci printr-o situaţie potenţial traumatizantă? E drept că nu se întâmplă mereu şi nu tuturor, dar sigur ai auzit de expresii precum „am înlemnit”, „am îngheţat”, „nu am crezut că e adevărat”. Ups! Lasă că e bine. Să spunem că ai ajuns acasă de la muncă şi îţi găseşti soţia în pat cu alt bărbat. O reacţie de tipul „freezing” se poate dovedi salvatoare atât pentru tine cât şi pentru cei doi porumbei. Eşti fără reacţie, paralizat, creierul tău blochează experienţa şi te face să te distanţezi de ceea ce ţi se întâmplă spre binele tuturor (altfel există riscul să acţionezi impulsiv, cu mâinile goale sau cu un cuţit). Aproape că nu simţi nimic. Însă este un „nimic” aparte, el însuşi straniu, ireal, anxiogen, debilitant, total diferit de „nimicul” din experienţele fără impact emoţional. Un nimic care e nimic tocmai pentru că în spatele lui se află un „prea mult”. Un nimic cu rol de coping. Eşti tu însuţi surprins uneori, chiar speriat, pentru că ştii la nivel cognitiv ce se întâmplă, dar reacţia ta emoţională este minimă, oarecum neadecvată (o personalitate armonioasă în general manifestă o minimă coerenţă la nivel de emoţie, context, stimul declanşator, cogniţie, motivaţie şi comportament). Când această coerenţă lipseşte îţi trece prin cap ceva de genul: „soţia mea este în pat cu un bărbat, mă uit la ea, ar trebui să fiu furios sau devastat, dar eu nu simt mai nimic. Parcă nu e real. Iar eu acţionez ca un robot. Ce o fi în neregulă cu mine?” Linişteşte-te. În astfel de situaţii aş spune că nu este nimic în neregulă, dimpotrivă. Sistemul tău imunitar psihologic te-a anesteziat provizoriu, blocând o suferinţă prea mare. E mai bine aşa decât să faci alte prostii într-o criză de isterie. Devine însă o problemă dacă durează prea mult. Imaginează-ţi că te-ai întors de câteva ore bune de la dentist şi încă nu ţi-a trecut complet anestezia, încerci să mănânci ceva bun sau să-ţi săruţi partenera şi nu simţi nicio plăcere. Nu îţi mai convine. La fel şi cu „freezing”-ul psihologic. Este adaptativ pe termen scurt, cât să faci faţă primelor momente. După care ideal este să integrezi experienţa negativă, să simţi emoţiile negative asociate ei (chiar dacă o faci cu întârziere), să ieşi deci din anestezie şi în continuare să poţi simţi o nouă gamă de emoţii.

Te-ai despărţit de X. Nu (mai) eşti anesteziat, a trecut ceva timp şi încă suferi. Nu îţi place să suferi, aşa că încerci diverse metode prin care să diminuezi emoţiile negative. În paralel te întrebi obsesiv (şi steril!) cum putem şti, din punct de vedere epistemologic, dacă ceea ce credem că este real chiar este real. Devii fascinat de iluzii. Stop. Vezi vreo legătură? Nu cumva încerci să minimalizezi experienţa negativă pe care ai trăit-o? Dacă totul poate fi o mare mise-en-scene de natura cosmică, ceea ce ţie ţi s-a întâmplat nu va mai părea atât de grav. Nici viaţa ta nu este atât de importantă, doar un fir de praf într-unul dintre infinitele universuri.

Să nu te iei prea tare în serios este o atitudine sănătoasă, chiar înţeleaptă. Cu condiţia să nu ajungi să te iei prea puţin în serios. Pentru că acel minuscul fir de praf, viaţa ta, este tot ce ai şi pentru tine, din punct de vedere fenomenologic, este cam tot ce contează. Există riscul ca ruminaţiile cu privire la natura realităţii să se transforme în raţionalizări care îţi permit să te de-responsabilizezi, să renunţi cum s-ar spune la a-ţi lua viaţa în mâini. Nu îţi asumi responsabilitatea pentru că „ce mai contează, totul e o apă şi-un pământ, oricum murim cu toţii, poate noi oamenii nici măcar nu sunt reali, suntem nişte avatare dintr-un joc pe calculator”. Da, cine ştie, aşa o fi. Dar asta nu schimbă situaţia din prezent, nici experienţele tale subiective. Eşti (încă) atras de X? Ştii că senzaţia de îndrăgostire are la bază nişte neurontransmiţători deloc romantici prin ei înşişi, nu? Bun, şi ce e cu asta? Brusc ţi-a scăzut atracţia? Sau…ţi-ai găsit o justificare sofisticată (paradoxal, „nimic nu e ce pare a fi” ca o formă de whishful thinking), banalizând fenomenul, pentru a avea o scuză să nu acţionezi, să nu faci nimic nici ca să reiei legătura cu X, dar nici să accepţi situaţia şi să te îndrepţi spre o Y?

Ţi-ai răspuns? Acum nu-ţi bate şi tu prea mult capul cu asta, nu este atât de important.

A consemnat pentru dumneavoastră, în direct din Silver Spring,

Augustus,

un creier de maimuţă ţinut în borcan căruia i s-a indus experienţa de a fi o reprezentantă a speciei Homo Sapiens momentan rătăcită în Limbo din Inception, adică într-un vis dintr-un vis dintr-un vis.

PS: în caz că îţi era dor de Tali Sharot, o poţi admira într-un episod recent din serialul documentar „Through the wormhole”, mai exact sezonul 4, episoul 8, „Is reality real?”  (http://www.livescience.com/38234-is-reality-real-or-not.html) 

Persistenţa memoriei. Pardon, a obiectelor. Şi cum scapi de ea fără ajutorul unei demenţe

Un mic experiment. Să presupunem că eu vin acum la tine în cameră şi...iţi fur computerul. De fapt doar îl ascund. Ce faci? Presupun că îl cauţi, mă întrebi ce am făcut cu el, unde l-am băgat, eşti nervos şi determinat să ţi-l recuperezi. Ţi se pare de la sine înţeles, nu? Şi totuşi acţiunea ta este uimitoare. Ea este posibilă numai pentru că la un moment dat în procesul dezvoltării tale cognitive ţi-ai însuşit anumite scheme mentale şi ai dobândit o achiziţie care te diferenţiază în prezent de majoritatea animalelor ce nu sunt capabile de aşa ceva. Despre ce vorbesc? Eşti (un om) curios? (Intenţionat nu folosesc termenul de persoană pentru că momentan refuz să ma adresez delfinilor (proaspăt declaraţi persoane non-umane in India) şi altor aspiranţi la acest statut, întâi să înveţe să citească şi pe urmă mai discutăm; sorry, Peter Singer, aştept să mă faci să răzgândesc la primăvară când începe cursul tău pe coursera). Si acum că am scăpat de delfinii indieni şi ai avut şi tu un răgaz de gândire, la ce achiziţie mă refer? Cred că ţi-ai dat seama că fac aluzie la Piaget şi mai cred şi că ai depăşit de ceva vreme stadiul senzoriomotor. Din compasiune te scutesc însă de efortul unor operaţii formale şi îţi spun concret la ce mă gândeam. La permanenţa obictelor. Spre sfârşitul stadiului senzoriomotor (spunea Piaget, între timp au apărut multe critici pe care din raţiuni mai mult sau mai puţin obiective nu le voi menţiona aici) tu ai înţeles că obiectele continuă să existe undeva chiar dacă au dispărut din câmpul tău vizual. Este o schemă mentală fundamentală care îţi permite ţie acum să îţi cauţi calculatorul şutit de mine. Fără permanenţa obiectelor nici măcar nu ai fi observat aşa zisa dispariţie pentru simplul motiv că pentru tine calculatorul ar exista doar câtă vreme se află în faţa ta. Mai sunt în stare de această ispravă pe care tu o percepi ca firească doar restul primatelor, câinii, pisicile (într-o măsură mai mică) şi câteva specii de păsări, în special simpaticele ciori.

Permanenţa obiectelor este o condiţie fundamentală (absolut necesară) pentru formarea reprezentărilor, acestea fiind tocmai procese psihice ce permit manipularea mintală a obiectelor în absenţa lor, cu condiţia ca ele să fi acţionat cândva asupra organelor noastre de simţ. Mergând mai departe, fără reprezentări este greu de conceput conştiinţa de sine, sentimentul identităţii şi al continuităţii personale, memoria de orice fel, inclusiv cea autobiografică. Până să înţelegi că obiectele ieşite din câmpul tău vizual nu au dispărut complet eşti incapabil să te raportezi la tine însuţi ca la o fiinţă ce a existat şi ieri şi a interacţionat cu diverse obiecte şi persoane din jur. De asemenea, dacă nu ai şti că ai avut un computer sau că ai putea avea acel televizor ce continuă să te obsedeze şi după ce ai ieşit din magazin, nu ai întreprinde nicio acţiune prin care să cauţi ce ai pierdut sau să obţii ceea ce nu ai dar îţi doreşti să ai.

Dacă ai citit cu atenţie ultima mea afirmaţie probabil că te-ai gândit şi tu că o putem interpreta atât ca pe un lucru pozitiv (care îţi saltă cu câteva puncte well-beingul) cât şi negativ (ţi-l face să scadă dramatic). Cum de ce? Pentru că uneori nu mai poţi recupera ceea ce ai avut sau nu poţi avea ceea ce îţi doreşti. Să zicem că am plecat cu laptopul tău şi l-am ascuns într-un seif indestructibil al cărui cifru nu am de gând să ţi-l mărturisesc în ciuda celor mai rafinate torturi pe care ţi le poţi imagina şi reprezenta. Nu vreau şi pace! Calculatorul tău există, te asigur chiar că este în stare perfectă acolo în seif, doar că tu nu o să mai pui în veci mâna pe el (da, nici măcar pe lumea cealaltă!). Iar televizorul de la magazin (un model inovativ, aproape SF) are un preţ pe care nu l-ai putea plăti nici dacă ţi-ai mai lua vreo trei joburi pe lângă cele două pe care le ai deja. Ştii că există, unii privilegiaţi poate chiar l-au cumpărat, dar tu nu ai acces la el. Ţi-l doreşti foarte tare, ajungi obsedat de el, îl visezi noaptea, nici un alt televizor nu te mai satisface în lumea asta. Te gândeşti mereu la televizorul SF din magazin. Nu-i aşa că în aceste condiţii mai că ţi-ai dori să nu fi depăşit vreodată stadiul senzoriomotor şi să crezi acum că ceea ce nu vezi nu există? 

La naiba cu permanenţa obiectelor! Din cauza ei tu ai devenit mult prea ataşat de obiecte din realitatea exterioară pe care că, iată, nu le poţi avea, ceea ce riscă să te facă nefericit. Şi hai să extrapolăm un pic noţiunea de „obiect”: permanenţa obiectelor se referă la tot ce există out there, animat sau inanimat. Iar dacă ne amintim teoria lacaniană derivată din psihanaliză (şi vedem şi filmul lui Bunuel- Cet obscur objet du desir) înţelegem că şi persoanele pe care le dorim pot fi considerate obiecte ale dorinţei noastre ( objet petit a ), ele devenind nişte entităţi reificate, obiecte pulsionale ce nu au o existenţă în sine, sunt doar distorsiuni ale fanteziei subiectului care le doreşte. Dacă dorinţa se transformă într-o adevărată nevoie ai încurcat-o şi mai tare, pentru că vei avea impresia că prezenţa televizorului de ultimă generaţie sau a fostei tale partenere îţi sunt imperios necesare. Şi poate că fosta (hai să îi spunem X, dacă tot suntem la capitolul reificare, sau o poţi interpreta ca pe necunoscuta dintr-o ecuaţie ce te depăşeşte) nu este de aceeaşi părere, adică trăieşte bine mersi fără să se sinchisească de tine. Ştie că tu exişti, dar permanenţa obiectelor nu constituie o problemă, pentru că tu nu mai reprezinţi pentru ea un obiect investit emoţional. Tu însă o doreşti. Ai nevoie de ea. Ştii unde locuieşte, unde lucrează, prin ce medii se învârte, ai nişte reprezentări foarte concrete ale modurilor în care ea trăieşte în continuare departe de tine. Ce poţi să faci? (Exclud  din start posibilitatea să te fi gândit că ai putea să o omori ca să scapi de convingerea că ea există!!). Vei încerca, fireşte, să o recucereşti. Însă nu va funcţiona. Obiectul dorinţei tale are, să vezi tupeu, voinţă proprie! Paradoxal, acest lucru îţi şi place, adică o soluţie precum răpirea, hărţuirea sau sechestrarea nu te coafează. Nu numai că o doreşti pe X, ar fi uşor în definitiv să o ai fără acordul ei (consecinţele legale, chiar „penale” nu mai contează în acest punct), problema este însă că îţi doreşti ca X să te dorească. Iar asta, dragul meu, este o variabilă pe care o poţi prea puţin controla (şi, te rog, nu îl folosi de acel „prea puţin” ca portiţă pentru a încerca totuşi, nevrotic, să o faci). Vrei ca X să te aleagă, să te prefere, să te iubească pentru că vede în tine ceva deosebit ce nu găseşte la nimeni altcineva, aşa că ai rezista eroic până şi tentaţiei de a-i da nişte picături din elixirul dragostei, presupunând că acesta s-ar inventa. Dar, cum spuneam (şi îţi repet că să iţi intre bine în cap- amygdala la apel!), X nu te vrea. Simplu ca bună ziua, doar că ziua ta nu mai e deloc bună. X nu este lângă tine, iar tu nu poţi să o uiţi, nici să te prefaci că nu există. Oare? Chiar nu poţi? Hm...hai că te ajut eu, m-am săturat să te văd cum te chinui singur pentru că nu ai adoptat o poziţie filosofică ce îţi permite să ignori persistenţa obiectului X şi chiar să ai un fel de revelaţie descoperind că de fapt alergi după nimic pentru că ai deja tot ce îţi doreşti. Nu, în nici un caz nu mă refer la stoicism, nu este tocmai curentul meu preferat (eufemism). Dar poate că solipsismul îţi spune ceva.

Solipsismul îţi permite să anulezi existenţa lui X, un fel de ucidere simbolică, singura care contează. Dar frumuseţea constă în faptul că această crimă este în acel timp un act de creaţie, un fel de reînviere. Din câte îţi aminteşti de la orele de filozofie (?) sau din lecturile trecute, probabil  că asociezi această poziţie (nekamasutriană!) cu convingerea că nu există o realitate exterioară minţii tale, totul este o proiecţie a intelectului tău şi, mai ales, nu există nici alte minţi. Ai dreptate, cu menţiunea însă că asta este versiunea dură a solipsismului, cea în care X nu există deloc out there, fiind exclusiv o fantezie de-a ta (mai mult sau mai puţin kamasutriană de această dată). A figment of your imagination. Într-o variantă mai moderată însă, ce se apropie de scepticism, solipsismul nu neagă existenţa unei realităţii independente de mintea ta, doar că atrage atenţia asupra faptului că nu avem acces decât la propriile conţinuturi mentale, astfel încât lumea externă, chiar dacă există, reprezintă o problemă de nesoluţionat. Tu nu ştii cum este realitatea în sine, cum arată de fapt copacii pe lângă care trecem zilnic prin parc, nici ochii iubitei tale. Organele noastre de simţ, împreună cu structurile corticale, construiesc imaginea realităţii care te ajută cel mai bine să te descurci, să supravieţuieşti (percepţia adâncimii de exemplu, selectată evoluţionist) şi să te reproduci (vaai, ce ochi frumoşi, ce forme interesante, nu-i aşa? ee..nu e chiar aşa, na!).  Şi nu mai vorbim aici de aşteptări, experienţe anterioare şi predispoziţii care operează o nouă modificare, de gradul doi, a realităţii, după filtrul nr.1 reprezentat de constrângerile pur fiziologice. O persoană (om sau delfin) nevăzătoare din naştere îşi construieşte sau reprezintă mediul în moduri fundamental diferite de ale tale.

În aceste condiţii devine tot mai irelevant dacă X există sau nu în realitate. Indiferent de răspuns, tu nu o vei cunoaşte aşa cum este ea de fapt. Dar am văzut deja că tu o doreşti. Hm…”o” doreşti? Really? Păi stai că nu mai înţeleg. Cum poţi să o doreşti dacă nu o poţi cunoaşte? Ce doreşti de fapt? Ahaa…imaginea despre ea, ideea, reprezentarea pe care singur ţi-ai creat-o. Corect. Şi aveai o problemă mai devreme, cum că vezi Doamne (dacă ai organe - de simţ!) X nu te vrea şi că eşti departe de ea. Care X, te întreb iar. Care X nu te vrea? Şi cum adică nu te vrea când tocmai am stabilit împreună că X cea pe care o vrei este cea pe care o percepi şi o construieşti în mintea ta, în capul tău. Am zis în capul tău? Atunci la ce dracu (îl pomenesc si pe el sa nu se simtă discriminat) o mai cauţi pe X pe străzi, pe net, la locul de muncă sau pe la prieteni câtă vreme X, adevăratul obiect al dorinţei tale este în capul tău şi are prea puţin de-a face cu X din realitate, inaccesibilă în realitatea ei brută. X îţi aparţine deja. În plus, X devine acum uşor de controlat şi execută tot ce mintea ta concepe că ar putea face, singurele limite fiind cele ale imaginaţiei. Te poţi chiar amuza prefăcându-te că o înzestrezi şi cu nişte fărâme de liber arbitru şi te laşi apoi singur surprins de formele în care gândurile tale o modelează permanent. Iar X din realitatea exterioară (discutabilă sau în orice caz neimportantă pentru tine) nu te poate împiedica, nu are absolut nici un cuvânt de spus referitor la ce faci tu cu ideea de X. E ca şi cum ai fi deposedat-o (dacă nu te-a lăsat să o posezi măcar o deposedezi) de propria existenţă, care acum nu îi mai aparţine, la care nu mai are acces. Da, X continuă să existe, însă nu are cum să se ducă prea departe prin teatrul minţii tale. Dacă folosim (liber) metafora minţii ca teatru cartezian, X este ba pe scenă în lumina reflectorului, ba prin culise, uneori chiar prin public, însă niciodată afară. Permanenţa obiectului X înseamnă acum că ideea de X este în continuare în capul tău chiar şi când memoria de lucru este încărcată la maxim cu alte idei provizorii. Ştii de unde să o iei, revii la ea când ai tu chef (şi nu X) şi ai scăpat de suferinţele inutile cauzate de vânătoarea de himere (himera fiind X din realitate).

Nu ştiu dacă „te”-am convins (vorba vine, doar te pot convinge de orice dacă eşti în capul meu). Mă poţi contrazice. Dar nu pe mine. Ci pe „minele” din capul tău. Cred că ne-am cam încurcat. Mai bine ne oprim aici, în această stare (naturală) de acatalepsie. 

50 de idei. Doar dacă iei Memo Plus

În seara asta viaţa m-a purtat pe cărările ce duceau înspre hypermarketul Cora- m-a împins la propriu de la spate, bine că nu a îndrăznit să-mi dea şi câteva şuturi în fund, nu de alta dar îşi rupea piciorul. La un moment dat m-am trezit contemplând secţiunea de cărţi, mai precis lucrările apărute în colecţia IQ23O a editurii Litera, din care face parte şi Memoria Inteligentă a lui Joshua Foer. Dar nu ea mi-a atras atenţia, ci o carte intitulată "50 de idei geniale care au schimbat omenirea". Era la ofertă. Iar prin ofertă trebuie să înţelegi (şi să reţii) că se vindea alături de un pacheţel sau de o folie de...Memo Plus. M-am întrebat de ce ea şi nu cartea lui Foer. Mi-am şi răspuns (da, mai nou mă întreb şi îmi răspund singură, lucru ce îmi place la nebunie, întrucât aud doar ce vreau să aud, dar îmi rezolv disonanţa spunându-mi că de fapt am reflectat critic, chiar maieutic). Probabil (vezi, nu spun sigur, da?) că băieţii de la editură s-au gândit că 50 de idei, mai ales geniale, sunt mult prea greu de reţinut de orice cititor şi, plini de compasiune, au introdus în ambalaj şi micuţele pastile cu rolul de a sprijini operaţiunea de înmagazinare a informaţiilor, pe bază unor coduri de bare cognitive uşor de reactualizat în viitor. Am vrut să o cumpăr şi eu, alături de un mic dejun cu Socrate, aşa că mi-am propus să mă întorc la raft înainte de a mă indrepta spre casă (să zicem că cea de marcat, că doar nu plecam acasă fără să plătesc), după ce îmi cumpăr de mâncare. Doar că odată ajunsă la rafturile cu de-ale gurii am fost furată de peisajele delicioase şi am uitat să revin la cartea cu Memo Plus. 

Just world hypothesis. Or, better, just world fallacy

Citeşte te rog următoarele fragmente şi vezi dacă ţi se par cunoscute - sunt aproape sigură (da, pe surse- manuale de introducere în statistică şi în calculul probabilităţilor) că ai fost şi tu martor, dacă nu chiar participant, la discuţii de tipul:

1. A: - A murit directorul executiv. A făcut infarct, n-avea săracul decât 44 de ani.

B: -Era bolnav?

A: -Nu, n-avea nici pe dracu’.

B: Fuma?

A: Nu, nu fuma şi nici cu băutura nu se omora...

B: Poate era supraponderal

A: Nu, chiar deloc, mânca sănătos, juca tenis de două ori pe săptămână.

B, din ce în ce mai iritat: S-a supărat de ceva?

A: Nu ştiu, umblă vorba că nu se înţelegea pre bine cu fii-su, ca nu vrea să dea la A.S.E.

B, luminându-se la faţă: Ahaa! Asta trebuie să fie! Stresul, necazurile, certurile. Odihnească-se-n pace!

2. A: Ai auzit, fată, ce a păţit vecina de la 3? A fost violată aseară, pe la 8, în parc.

B: Ce căuta în parc la ora aia?

A: Păi la 8 era plin parcul. Din câte am înţeles s-a apropiat unu’ de ea, a scos un cuţit, i-a zis că dacă ţipă o taie şi şi-a dus-o în boscheţi.

B: Auzi, nici nu mă mir. Tu ai văzut-o cum umblă pe stradă, cu fustele alea neterminate de nici fundu nu-l acoperă? A căutat-o cu lumânarea, îţi spun eu.

3. A: Ia uite-o pe tanti Geta, are ochiul bandajat. Iar a snopit-o bărbat-su în bătaie. Nici nu mai ştiu cum arată fără plasturi pe faţă.

B: Da’ cine-o pune dragă să stea cu el? Eu plecam de la prima palmă şi nici că mă mai întorceam. Las-o-n pace să moară în bătaie dacă atâta o duce pe ea capul..

Aş putea continua generarea de situaţii similare dar nu cred că mai este nevoie, probabil s-au (re)generat deja câteva în propria-ţi memorie sau imaginaţie. Eşti dezgustat de atitudinea lui B, de reacţiile lui la aflarea nefericitelor întâmplări (da, şi moartea e o întâmplare, mai mult sau mai puţin accidentală, uneori incidentală) prin care trec semenii săi? Sigur că eşti, ai şi tu pe undeva un rest de suflet imun la presiunile materialismului ce „animează” întreaga comunitate ştiinţifică din zilele nooastre. Şi totuşi....poţi să crezi că acele reacţii se datorează unei iluzii în general pozitive şi benefice? O iluzie pozitivă (asemănătoare cu biasul optimismului) care uneori are şi efecte negative (it backfires, pe principiul unde dai şi unde crapă, pentru că în creierul nostru nu există un soft atât de performant care să „computeze” sau să ia în calcul toate datele, aşa că ne mulţumim cel mai adesea cu nişte aproximări vagi). Se numeşte ipoteza lumii drepte, just-world hypotheses sau just-world fallacy şi intră în categoria biasurilor cognitive. Este credinţa de multe ori, atenţie! implicită (şi neconştientizată) că trăim într-un univers corect în care fiecare primeşte ceea ce merită, astfel încât acţiunile noastre au consecinţe previzibile, pe măsura faptelor săvârşite. Ce semeni aia culegi. Sigur, doar dacă eşti grădinar prin Eden, altfel, în livezile postlapsariene (ma folosesc de blog sa repet cuvinte noi, invăţate de curând, nu contează din ce (sau de pe a cui) limbă), se mai întâmplă ca de la o nevinovată adiere de vânt să te trezeşti cu recolta spulberată de ditamai furtuna sau să fii luat în ochiul ei de o tornadă, poate chiar de un uragan cu nume (oare de ce?) de femeie (pentru că suntem isterice şi asta merităm, de-aia! just world, hihi).

Ipoteza lumii drepte presupune că există o justiţie divină (sau cosmică, misterioasă sau cum vrei tu să o mai numeşti, în funcţie de credinţele tale spirituale) a cărei sarcină (la termen, nu există avort spontan sau provocat, nici malformaţii congenitale) este restabilirea dreptăţii şi împărţirea echitabilă a recompenselor şi pedepselor, cam ca un Moş Crăciun care îţi aduce cadouri dacă ai fost cuminte, o nuia dacă nu ai ascultat-o pe mama (bad, bad boy) sau nimic dacă....nu, ultima variantă e dintr-o altă lume, paralelă şi mai puţin justă, unde morile de vânt sunt exact ceea ce par a fi, adică mori de vânt (da, Freud, a cigar sometimes is just a cigar, acum scoate-ţi trabucul din gură sau vei muri de cancer într-o zi…a, deja ai murit? aşa-ţi trebuie!).

Credinţa într-o lume dreaptă am spus că este o iluzie pozitivă deoarece corelează cu un well-being ridicat, funcţionând ca un fel de scut împotriva depresiei, iar în plus are un rol energetic şi motivator, dinamizator. Pe de o parte eşti mai înclinat să te comporţi faţă de ceilalţi conform celebrei reguli de aur: „Comportă-te cu ceilalți așa cum ai vrea să se comporte ei cu tine” cu varianta „ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face” sau să încerci să duci la bun sfârşit un proiect atunci când eşti sigur că eforturile tale vor fi cumva monitorizate şi recompensate de cel care reglează conturile în acest univers şi realizează, lună de lună, balanţa contabilă. Pe de altă parte, ai şanse mai mari să experimentezi, dacă nu mai multe emoţii pozitive, atunci măcar mai puţine emoţii negative (cele două neaflându-se, contrar opiniilor populare, pe un continuum al unei axe comune, ci mai degrabă pe două „linii” paralele), să înregistrezi un scor scăzut la factorul nevrotism din Big Five, deci să ai un nivel al anxietăţii mai redus câtă vreme crezi („a fundamental delusion”, cum e numită ipoteza lumii drepte de însuşi primul său teoretician, Melvin Lerner) că ţi se pot întâmpla doar lucruri corecte şi juste, tu fiind de altfel o persoană cu calităţi peste medie, ca marea majoritate a oamenilor ce trăiesc pe o planetă guvernată mai degrabă de biasuri de tipul self-serving decât de legi statistice impersonale şi indiferente la „miracolul” şi „inefabilul” existenţei umane (a fine-tuned universe, of course!). Ceea ce te face să te duci în fiecare seară la culcare cu încrederea un pic naivă că te vei trezi şi a doua zi (Hume ştie de ce crezi asta- vezi the problem of induction) şi că vei avea un somn liniştit, eventual populat de zeiţe sau fetiţe dătătoare de poluţii nocturne ce te vor face de dimineaţă să te întrebi dacă a fost vis sau realitate. Cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi, nu? Da, poţi fi sigur că un cutremur devastator în zona Vrancei va fi intimidat de frumuseţea lenjeriei tale de pat bine întinse la colţuri, drept pentru care va face o mică piruetă şi va ocoli tocmai blocul tău, netulburându-ţi visele, fanteziile sau, după caz,isprăvile nocturne.

Şi totuşi nu este nevoie să ai un IQ peste medie (dar tu sigur că eşti la vreo două abateri standard în stânga (ups! femeile încurca mereu stânga cu dreapta, scuze, scuze!), nu mă îndoiesc de abaterile astea ale tale că mă bate Dumnezeu şi se abate vreun cataclism peste mine să-mi închidă de tot gura cea spurcată) ca să observi că în jurul tău se petrec însă lucruri ce nu par a fi un paragon al dreptăţii şi justiţiei cosmice. Ce faci atunci? Recunoşti că trăieşti într-o nedreaptă? Haha, da’ ce eşti prost? (a se citi eşti dispus să trăieşti recunoscând un adevăr dureros în loc să te agăţi de o iluzie confortabilă ce îţi aduce mai multe avantaje practice decât adevărul, numit şi cea mai bună ipoteză, pentru că şi pretenţia de a avea certitudini este la rândul ei o iluzie). Normal că vei continua să crezi într-o lume dreaptă. La naiba cu adevărul, cu dovezile, cu common sense, chiar şi cu observaţiile tale sau cu cortexul frontal intimidat de amygdală. Oamenilor de mai sus li s-au întâmplat lucruri nedrepte? La naiba şi cu ei! Au meritat! Au făcut ei ceva de şi-au atras şi provocat moartea, violul sau violenţa domestică. Credinţa (pozitivă) într-o lume dreaptă are drept efect secundar învinovăţirea victimei, un fenomen larg întâlnit în viaţa de zi cu zi şi studiat în psihologia socială. Acum îţi poţi vedea liniştit de măruntele (pardon, măreţele) tale îndeletniciri cotidiene pentru că ai pus o distanţă psihologică între tine şi cei care păţesc asemenea nenorociri. Tu nu eşti ca ei. Tu ai un stil de viaţă sănătos şi te enervezi foarte rar, deci un atac de cord este exclus. De asemenea, nu porţi fuste atât de scurte, poate chiar te îmbraci numai în pantaloni, aşa că nu vei provoca nici un violator prin parc. Nici nu ai tolera un comportament agresiv al partenerei tale (sau partenerului), prin urmare nu meriţi o bătaie domestică care să te lase cu buza umflată în asemenea hal că nici ochii nu ţi se mai văd.

Credinţa într-o lume dreaptă te face să simţi mai puţină compasiune pentru cei care se află într-o situaţie dificilă. (nu, nu este valabil şi pentru tine însuţi, când tu păţeşti ceva de vină sunt mereu ceilalţi). Credinţa într-o lume nedreaptă te predispune însă la o anxietate mai mare, întrucât te vei confrunta cu absurdul, cu aleatorul, cu lipsa de sens, cu fragilitatea, efemerul şi precaritatea existenţei; dar şi la o putere mai mare de a empatiza şi de a manifesta compasiune şi înţelegere faţă de „tovarăşii” de călătorie tăi îmbarcaţi şi ei în aceeaşi croazieră absurdă cu singura destinaţie finală „naufragiul”. 

Cum faci să găseşti un echilibru, adică (numai dacă vrei să trăieşti având credinţe adecvate la realitate, măcar atât cât putem cunoaşte din ea pe baza unor metode de încredere) să renunţi la fanteziile dreptăţii divine sau universale dar în acelaşi timp să găseşti în tine motivaţia de a investi realitatea cu un sens personal şi să îţi păstrezi o stare psihica pozitivă? Sunt mai multe metode sau variante, un rol important aici l-ar avea şi virtuţile şi punctele tale tari (taxinomia lui Seligman). De exemplu, o calitate precum „aprecierea frumuseţii şi excelenţei” te va ajuta să te bucuri de o multitudine de aspecte ale vieţii şi să simţi chiar recunoştinţă pentru faptul că ele există (o formulă matematică elegantă, o poezie, o piesă de teatru, culorile toamnei, un număr reuşit de…gimnastică artistică, nu fi pervers!). La fel şi altele, chit că vorbim de curiozitate, dorinţa de a învăţa, iubirea sau responsabilitatea socială, lucrul în echipă (Citizenship). Tot ce trebuie să faci este să îţi creezi condiţiile în care „tăriile” (ups!) tale principale să se poată manifesta cât mai plenar: dacă preferi munca în echipă îţi vei alege o profesie pe măsură, iar dacă eşti foarte curios poţi încerca o carieră în serviciile secrete sau în psihoterapie (glumeeesc!). 

Ca o soluţie generală însă: fă mişcare şi vei secreta (de la secreţie, nu de la secret, ok?) proteina numită BDNF, altă minune ce ţine depresia la distanţă. De unde mai ştiu si chestia asta? De la domnul Seramis Sas, evident: http://www.sasseramis.ro/fertilizatorul-simpatic-sau-despre-gradinarit-in-propriul-cap. (Dacă nu mă înşală memoria şi dacă nu sunt o victimă precoce a unei demenţe incipiente pe care o merit cu vârf şi îndesat (iar ups!) pe motiv de vieţi anterioare zbuciumate şi destrălăbate (typo? nu sunt sigură) iar prin vieţi anterioare înţeleg, desigur, tot ce s-a întâmplat mai devreme de astăzi, ca să nu zic de clipa prezentă, pentru că ne transformăm neîncetat şi în fiecare moment mai moare câte o versiune a noastră, în ciuda impresiei de identitate în continuitate). Şi ca să vezi coincidenţă, că tot vorbeam de lup (Homo homini lupus, nu că Seramis ar suferi de licantropie), a scris şi dumnealui astăzi despre lumea dreaptă. Nu, nu ne-am vorbit, nici nu am urlat la luna plină la unison. Cu toate acestea, cineva acolo sus (the man on the moon?) ne-a auzit tăcerile şi s-a gândit să facă ceva dreptate. Nu, nu a reuşit! Dar poate încearcă mai mult data viitoare. (Nu vreau să îl descurajez, empatizez cu dezamăgirea sa).