Puterea situaţiilor. Partea a-II-a

Hai să-ţi spun o poveste, vrei? A fost odată ca niciodată un păstor pe nume Gyges; într-o zi a fost surprins de o furtună în urma căreia s-a cutremurat pământul şi la picioarele lui s-a căscat o prăpastie. Curios din fire şi având probabil un scor înalt la factorul din Big Five numit deschiderea către experienţă, Gyges a coborât în ea şi a găsit acolo un cal de aramă în interiorul căruia era un om mort, cu un inel pe deget. A luat inelul şi a constatat că acesta avea puteri miraculoase: când îl întorcea către el, Gyges devenea invizibil. „Văzând” acestea, eroul nostru a făcut în aşa fel încât să ajungă la curtea regelui. Folosindu-se de noile abilităţi a ajuns nu doar la curte, ci chiar în patul reginei, unde probabil că a rămas o vreme vizibil; cert este că reginei i-a căzut cu tronc păstorul şi împreună au complotat uciderea regelui, apoi au rămas amândoi la cârma ţării. Cumva povestea asta ţi se pare cunoscută, îţi aduce aminte de altceva? Poate de...un film? Hm…da, Stapânul Inelelor s-a inspirat din mitul lui Gyges, mult timp după ce Platon l-a descris în Republica, pentru a susţine ideea că oamenii, atunci când au posibilitatea, devin egoişti, nedrepţi, poate chiar ucigaşi:

„Aşadar, dacă ar exista două astfel de inele şi dacă pe primul l-ar avea omul drept şi pe celălalt omul nedrept, se poate crede că nimeni nu s-ar dovedi în asemenea măsură stană de piatră, încât să se ţină pe calea dreptăţii şi să aibă tăria de a se înfrâna de la bunul altuia fără sa se atingă de el, atunci când îi este îngăduit şi să ia din piaţă, nevăzut, orice ar voi, sau, intrând în case, să se împreuneze cu orice femeie ar vrea, să ucidă sau să elibereze din lanţuri pe oricine ar dori, putând face şi alte asemenea lucruri, precum un zeu printre oameni. Insă, făcând aşa ceva, prin nimic nu s-ar deosebi omul drept de celălalt, ci amândoi s-ar îndrepta spre aceleaşi fapte”.

În articolul precedent îţi prezentam o situaţie ipotetică în care un necunoscut ar fi putut beneficia de o mână de ajutor din partea ta. Mână pe care i-o dădeai sau nu, în funcţie de caracteristicile situaţiei, de elementele contextuale mai mult decât de trăsăturile tale stabile de personalitate. Marea provocare a psihologilor evoluţionişti este însă să explice de ce suntem capabili de altruism îndreptat spre o persoană care nu ne este rudă de sânge, cu care este chiar foarte puţin probabil să interacţionăm în viitor (adică să ne întoarcă într-un fel serviciul, conform modelului altruismului reciproci). Daca aceste comportamente s-au perpetuat, trebuie că ele au conferit iniţiatorilor unele avantaje în materie de supravieţuire şi reproducere, şi că dezavantajele evidente (împarţi resurse preţioase cu un străin) au fost mai puţin importante decât beneficiile. Şi ce au oamenii de câştigat când ajută pe cineva cu care poate nu se vor mai întâlni niciodată? Un capital de imagine. Foarte important, deloc de neglijat.

Este în interesul tău să fii bine văzut de grupul din care faci parte, sa treci drept o persoană de încredere, dispusă să coopereze şi să renunţe la o parte din resursele şi chiar din drepturile sau libertăţile sale în vederea unui scop mai înalt, cum ar fi binele comunităţii. Micile tale opere de binefacere vor avea astfel funcţia de signaling: la fel cum păunul îşi etalează penajul atunci când caută să se împerecheze, tu, la nivel inconştient, eşti programat să „etalezi” diverse gesturi care să le sugereze celorlalţi cum că ar fi in interesul lor să te aleagă pe tine ca partener sexual (mai ales femelele) sau ca invitat la cină. Contează mai puţin dacă îl mai revezi vreodată pe cel pe care l-ai ajutat adineauri şi mai mult faptul că acţiunea ta a fost remarcată, observată de membrii grupului din care faci parte. Aceştia din urmă vor trage concluzia că la fel vei proceda, la nevoie, pentru oricare dintre ei. Ţii minte exemplul la care te-am invitat să meditezi? Cineva are nevoie de sprijunul tău la scurt timp după ce ai donat o sumă de bani unei organizaţii caritabile. Studiile spun că sunt şanse mari ca în această situaţie să nu faci nimic. De ce? Pentru că deja ai făcut dovada altruismului şi generozităţii tale, astfel încât nu mai este nevoie să te afirmi încă odată la un interval atât de scurt de timp. 

Ce spune asta despre noi? Că suntem preocupaţi în primul rând de reputaţie. Nu de soarta celor cu care intrăm în contact, ci de felul în care vom fi priviţi, judecaţi, evaluaţi în momentul în care acordăm sau nu ajutorul. Urmărim consecinţele gestului nostru, maximizarea propriului fitness adaptativ. Desigur, asta se întâmplă în subsol; la nivel conştient ne vom auto-felicita pentru abnegaţia manifestată.

Cu cât sunt mai multe şanse să fii văzut de membrii grupului tău, cu atât te vei comporta mai altruist şi vei fi mai cooperant. Această tendinţă (acest calcul inconştient efectuat rapid de mintea noastră) poate fi manipulată, pardon! folosită cu inteligenţă de cei interesaţi de promovarea comportamentelor prosociale. De fapt nici măcar nu este nevoie să fii efectiv văzut, ci e suficient să fii expus unor indicii din mediu care să îţi sugereze simpla posibilitatea de a fi observat. Cum ar fi poza cuiva care te priveşte frontal, doi ochi desenaţi, ba chiar şi trei puncte dispuse în aşa fel încât să semene cu un ochi. Într-o serie de experimente, subiecţii aşezaţi în faţa unui ecran de calculator pe care era afişată poza unui robot ce îi „privea” au oferit o sumă de bani mai mare altor persoane, în sarcini experimentale de tipul jocul dictatorului sau jocul bunurilor comune.

Atunci când percepi imaginea unor ochi, semnalul este rapid înregistrat şi tradus de creierul tău în următorul mod: „sunt văzut, trebuie să am grijă cum mă port, voi face acele lucruri care sunt considerate dezirabile din punct de vedere social”. Nici măcar nu mai contează că este vorba de ochi fotografiaţi, pictaţi, stilizaţi, reacţia ta este automată, implicită şi, bineînţeles, îţi vei raţionaliza la nivel conştient cu totul altfel comportamentul: „mă simt bine când pot fi de folos cuiva”.  Acum că ştii acest lucru ai la dispoziţie un nudge deloc de neglijat cu ajutorul căruia poţi influenţa subtil acţiunile, poate chiar şi atitudinile (pe care adesea le inferăm, tot automat, din observarea comportamentului) altora. Subordonaţii tăi vor lucra cu mai mult spor dacă pe peretele biroului se află, din întâmplare, un portret, iar soţia ta se va gândi de două ori înainte să formeze numărul acelui tip care i se pare fermecător dacă ecranul telefonului îi afişează o poză cu tine, privind-o fix, cu multă dragoste, evident.

Într-un experiment desfăşurat în cantina unui campus universitar s-a constatat că atunci când afişul „Vă rugăm să debarasaţi masa după ce aţi consumat” a fost însoţit de imaginea unor ochi desenaţi studenţii şi-au dus tăvile în număr mult mai mare decât cei din grupul de control, care au fost expuşi aceluiaşi mesaj scris, dar acompaniat de o imaginea neutră din punct de vedere psihologic- nişte flori.

Dincolo de faptul că ne oferă un insight nu tocmai măgulitor în privinţa naturii altruismului fiinţei umane,  astfel de experimente ne aduc aminte şi cât de limitată este libertatea noastră de a alege dintre mai multe posibile comportamente. Mai mult, cel mai adesea nici măcar nu suntem conştienţi de ce am procedat într-un fel şi nu într-altul, însă ne pricepem să fabricăm explicaţii pe care să le credem, asemenea subiecţilor lui Gazzaniga, cei cu corpus callosus secţionat. Dacă ai fi fost unul dintre clienţii cantinei din experimentul descris anterior, probabil că în zilele în care era afişat mesajul cu desenul ochilor ai fi debarasat masa înainte să pleci, în timp ce în zilele când textul era însoţit doar de poza cu flori ai fi „uitat”. Întrebat de ce, nici prin cap nu ţi-ar fi trecut că ai fost manipulat subtil în direcţia respectivă. Ai fi găsit în schimb un motiv, poate chiar şi mai multe, unele plauzibile, altele de-a dreptul fantasmagorice, toate departe, în orice caz, de cel real: „eram foarte grăbit”, „am vrut să strâng, dar chiar atunci m-a sunat un amic şi a trebuit să plec”, „am văzut că nici alţii nu şi-au dus tava”, „din cauza oboselii”, „mi-a luat minţile drăcuşorul de pe umărul stâng”, „ a fost un semn că ar trebui ca patronul cantinei să schimbe regulile”.  

În câte alte situaţii nu procedăm oare la fel? Iar eu de ce îmi pun această întrebare acum?

Auzi la mine, de ce?! Păi eu ştiu de ce! Pentru că sper totuşi că situaţia nu este atât de dramatică şi că, măcar într-o anumită măsură, putem fi sau deveni conştienţi de raţiunile din spatele comportamentului nostru. Cât despre altruism şi cooperare, să ştii că sunt cu ochii pe tine! Da, da, la propriu! (aşa-i că simţi cum te gâdil cu genele?). Iar la figurat, te văd! Cu al treilea ochi! Sunt mioapă? Normal că sunt, toţi suntem, tocmai din acest motiv este necesar să ne antrenăm la sportul aruncatului cu privirea la distanţă.

Cum care al treilea ochi? Credeam că ai înţeles…cel format odată cu lecturarea şi înţelegerea unor cărţi, lucrări şi articole din care mai învăţăm câte ceva despre cum funcţionează în realitate mintea umană. Ca de exemplu:

Platon, Republica

Bateson, M., Nettle, D. & Roberts, G. (2006). Cues of being watched enhance cooperation in a real-world setting. Biol. Lett. 2, 412–414

Ernest-Jones, M., Nettle, D. & Bateson, M. (2010) Effects of eye images on an everyday cooperative behavior: a field experiment. Evol. Hum. Behav. 32, 172–178

Ariely, D.(2012). The (Honest) Truth About Dishonesty: How We Lie to Everyone, Especially Ourselves, Harper.

Puterea situaţiilor. Partea 1

Mini-test de personalitate, just a quick screening ca să te cunosc mai bine (decât te cunoşti chiar tu). Eşti o persoană generoasă? Altruistă? Mai concret, când cineva are nevoie de ajutorul tău, eşti dispus să i-l acorzi? Presupun că ai răspuns afirmativ. Şi nu pentru că locuieşti pe malul lacului Wobegon, ci pentru că cine se aseamănă se adună chiar şi în uriaşa baltă în care s-a transformat de câteva zile draga noastră capitală (dacă m-ai fi prins într-o dispoziţie romantică aş fi numit-o Mica Veneţie şi te-aş fi invitat acum să ne dăm un pic cu gondola pe canal; însă nu m-ai prins! de fapt simpla deschidere a paginii blogului meu este un trigger foarte puternic al manifestării a cu totul altor tendinţe, potenţialităţi şi dispoziţii –asta, aşa, apropo de forţa situaţiei). Ce, e o capcană? Halal încredere ai în mine! De unde până unde ai inferat aşa ceva? Aa, mă cunoşti deja? Adică te-ai obişnuit cu felul meu de a scrie? Nu prea îmi convine (teza acestui articol este că nu avem un caracter stabil), însă în cazul de faţă mă văd obligată să îţi dau dreptate. Parţial! Sigur că este vorba de capcane, dar nu de una, ci de mai multe. Până la urmă, chiar şi fericirea este o mare capcană, dacă ai citit cartea lui Russ Harris (The Happiness Trap), dar pun pariu că nu te-ar deranja să îţi prinzi un pic urechile sau mustăţile în ea. Spui că îţi place să-i ajuţi pe ceilalţi. Nu te lăuda! Nu e mare şmecherie, doar un mecanism adaptativ selectat de-a lungul istoriei evoluţiei pentru a-ţi păstra genele în cărţi- cărţile cu gene transcrise (cu ceva noroc) fără prea multe erori de tipar în ADN-ul urmaşilor- nu vorbesc acum de tradiţia orală, din gură în gură pentru că nu aşa se scriu cărţile sau se fac copiii (ploaia e de vină! şi inteligenţa mea logico-matematică insuficient dezvoltată pentru a-mi permite acum să număr bani; din fericire, stau ceva mai bine cu cea lingvistică, când nu îmi înghit cuvintele sau nu se ascund ele de mine sublingual). Ce ziceam? Nu-mi spune, îmi stă pe limbă! A alunecat! Freudan slip? Nope, poate ego depletion. Sau un pic de febră de la vremea asta neprietenoasă; stai aşa să mă dreg cu un ceai cald de prune fierte. Gata, a crescut şi glucoza cu această ocazie şi am mai făcut rost de câţiva jouli de energie să continui. Repede, că se împrăştie în câmpul energetic şi îmi perturbă chakerele şi-aşa dislocate.

Să zicem că ai ieşit de la muncă şi pe drum treci pe lângă o persoană care a scăpat pe jos un teanc de hârtii pe care încearcă acum disperată să le recupereze, luptând contra curentului atmosferic destul de puternic. Ce faci? Da, ajuţi, cum să nu? Indiferent de situaţii precum cele de mai jos?:

1.    Nu ai dormit mai deloc azi-noapte (nu, nu sunt curioasă ce naiba ai     făcut!)

2.    Persoana respectivă poartă un tricou cu Dinamo, iar tu eşti stelist- vezi stele verzi când întorci cerul cu fundu-n sus în călătoriile tale astrale.

3.    Este rrom- a nu se confunda cu băutura aia care dă tot gustul unei Pina Colada (sau era Piňa Colada?)

4.    Puţin mai devreme ai transferat o sumă de bani unei organizaţii caritabile ce oferă consiliere gratuită victimelor hărţuirii sexuale (de orice sex, hai să nu facem discriminări, acum şi femeile ocupă poziţii superioare în ierarhia unei companii şi cine ştie, din cauza stresului şi-ar putea ciupi asistent managerul de fund; dacă nu le crezi în stare de asemenea fapte dai dovadă de sexism belevolent).

5.    Pe stradă se află în acest moment cel puţin zece alte persoane.

6.    Plouă.

7.    Înainte să pleci o colegă grijulie (da, şi eu sunt plină de aceleaşi prejudecăţi) s-a oferit să termine ea raportul în locul tău (mai contează de ce? zi bogdaproste şi pune o lumânare la morţi- o fi vreo datorie transgeneraţională pe care tipa trebuie să o achite şi te-a găsit tocmai pe tine- se numeste reglare de conturi karmice).

8.    Eşti însoţit de o altă colegă pe care vrei să o impresionezi arătându-i ce tată săritor ai fi pentru copiii ei (calcul inconştient al genelor, la nivel conştient vrei doar să o convingi să vă petreceţi pauza de masă împreună- la motelul de lângă firmă).

9.    Incidentul are loc pe înserate- iar ai făcut ore suplimentare; cu şefa!; la ea în birou.

Nu cumva ţi-ai mai nuanţat răspunsul iniţial? Da, fireşte că ai ajuta pe cineva la ananghie. În unele situaţii! În altele nu. Fiecare dintre contextele de mai sus a fost studiata experimental (mai puţin nr. 6, testată doar empirirc, mai devreme, de moi) de nişte tipi care mie personal nu îmi sunt deloc simpatici pentru că i-am supus unei psihanalize imaginare şi am identificat nişte instincte foarte periculoase camuflate, adică sublimate în onorabila profesie de psiholog social- instincte care, evident, pe mine nu mă caracterizează absolut deloc, indiferent de situaţie. Însă trebuie să le recunosc meritele. Datorită lor (a psihologilor, nu a instinctelor, repet, inexistente!) de exemplu am învăţat să-i privesc cu suspiciune pe cei care simt nevoia să se spele foarte des pe mâini. Dacă mă scoţi la cină şi în timpul mesei te ridici de 3-4 ori să te duci la baie sau foloseşti obsesiv un pachet întreg de şerveţele umede (ar trebui inventat un termen mai puţin conotativ sau mi se pare mie, el fiind de fapt doar denototiav după toate regulile semanticii şi pragmaticii? Lingviştii să mă scoată din ceaţa epistemică în al cărei obscurantism mi-am pierdut reperele semiotice- de la semne de bună purtare) mi se va aprinde un bec. Ce păcate încerci matale să iţi speli? Ce minciuni îmi tot îndrugi de o oră? Crezi că nu am citit despre efectul MacBeth? Ştii la ce mă refer, nu are rost să te prefaci surprins. Hai, mai ia de aici un şerveţel (tot umed), spală-te pe mâini şi citeşte în continuare.  Ceva nelămuriri în legătură cu situaţia nr. 4? Te las să meditezi la ea, nu te ajut de această dată pentru că simt că ţi-am dat deja prea multe explicaţii.

Ai înţeles bine: în unele situaţii ajuţi, în altele nu. Imaginea clasică este cea a unui debate aprins între drăcuşorul şi îngeraşul care te cocoşează fiecare pe câte-un umăr (e bine, vei fi cocoşat simetric dacă nu cumva unul dintre ei câştigă mai toate bătăliile). Adică ai mereu de ales între a face bine şi a face rău. Şi acum vin eu şi îţi dau o veste bună! (Ştiu, eşti şocat! în general eu aduc veştile proaste- surpriză, na! în această situaţie mă port altfel).  Lucrurile sunt mult mai nuanţate, iar o metaforă mai potrivită decât cea care le conţine pe cele două fiinţe născute din imaginarul colectiv ar fi una cu două vietăţi cât se poate de reale din regnul nostru animal: greierele şi furnica. Ştii povestea! Da, de sezon, acum că a venit toamna cu bobocii ei cu tot şi ce ai semănat aia culegi. Nu este ideea mea, mi-a fost plantată în lobi de doi italieni cu care mi-a făcut lipeala Pinker (thanks, dude!) şi în căror carte am avut plăcerea de a mă cufunda ziele trecute ca într-o baie de soare fierbinte şi iluminatoare. Băieţii se numesc David DeSteno şi Piercarlo Valdesolo, îi recomand, sunt pricepuţi, mai ales când lucrează împreună. Iar cartea…cine mai ştie titlul….a, Out of Character: Surprising Truths About the Liar, Cheat, Sinner (and Saint) Lurking in All of Us.

De ce spun ei că ar trebui să renunţăm la vechea poveste cu îngeri şi demoni? Pentru că în viaţa reală nu este atât de uşor de stabilit ce este rău şi ce este bine la modul absolut, nici a cui voce ar trebui să o asculţi în fiecare moment. Apoi, lupta nu este niciodată corectă, iar factorii contextuali, de care de cele mai multe ori nici nu ne dăm seama, contează foarte mult în această ecuaţie cu destule necunoscute. Ştii că dacă te afli într-o încăpere slab iluminată ai mai multe şanse să te comporţi incorect sau imoral? Poate acum după ce ţi-am zis asta pare logic şi normal, dar mă îndoiesc că ai fost vreodată cu adevărat atent la acest aspect până în prezent sau că ţi-ai explicat unele fapte (şi) în ne-lumina volţilor becului de pe tavan. Analogia esopiană ne permite în schimb să vedem micile bătălii ce se dau în conştiinţa noastră dintr-un alt unghi, diferit de polaritatea bine/ rău. Furnica a muncit toată vara pentru că a avut în vedere interesele sale (şi ale furicarului) pe termen lung. Greierele în schimb a trăit clipa de parcă toamna ar fi stat într-un sac, iar acum se lamentează patetic „cri cri cri, toamnă gri, nu credeam c-ai să mai vii”. Sic! na că a venit! Interesul pe termen  scurt nu a fost suficient să evacueze toamna din calendar, iar acum va suporta consecinţele purtării sale lipsite de responsabilitate, mai ales că şi cumătra furnică pare destul de rasistă, favorizând şi ajutând doar exemplarele din aceeaşi specie.

Ai trecut şi tu prin asta, nu? Ies la alergat sau mă uit la televizor? Comand o salată sau o pizza? Îmi ajut colegii să termine proiectul sau mă fac că sunt foarte ocupat în timp ce admir pozele postate pe Facebook de tipa de la PR? Îi dau un pumn dobitocului care mi-a blocat maşina sau nu spun nimic acum dar la noapte îi înţep cauciucul? (ups! paranteză superfluă, trebuia să mă opresc la nu spun nimic) O agăţ pe tipa asta bună (la suflet) sau mă duc acasă la soţie şi copii? Beau şi a şaptea bere sau plec acasă? Învăţ pentru examen sau joc un fotbal? În week-end plec la mare sau fac o gardă la spital? Descarc de pe internet ultima carte a Patriciei Churchland sau scriu pe blog despre vechile teorii ale lui Freud, deja aflate la liberă (şi gratuită- ambele sensuri) distribuţie?

Dileme clasice de auto-control şi totodată un mod mai relaxat de a privi „binele” şi „răul”, virtutea şi viciul. Şi îţi mai dau o veste bună, deşi nu sunt arhanghelul Gabriel: uneori furnica si greierele se cred la carnaval, la bal mascat, şi se costumează, adică îşi schimbă hainele între ei şi devine destul de greu se stabilit which is which. Care e vestea bună? Vezi dacă nu poţi scăpa de dihotomii şi continuu să gândeşti categorial? Poate că nu e plăcut să ştii că adesea îţi poţi confunda interesele pe termen lung cu cele pe  termen scurt, dar data viitoare când furnica din tine se repede să-l judece pe greiere bine ar fi mai întâi să se auto-observe ceva mai atent, poate cine ştie, descoperă o antenă ce-i iese de sub mască. Te-am pierdut? In literatura de specialitate cand vine vorba despre auto-control se aduc de asemenea in discutie conceptele de miopie si de alegeri intertemporale (intertemporal decision making). Pe scurt, atunci când decizi să îţi aprinzi o ţigară iei în calcul plăcerea sau beneficiile oferite de aceasta în momentul prezent şi te concentrezi mai puţin pe consecinţele pe termen lung (risc crescut de cancer, boli cardiovasculare şi alte minuni asemănătoare). Eşti miop, ai ochelari de cal (nu te autoflata, nu era un compliment, in caz că asociezi termenul cu masculii alfa dintr-o herghelie) şi nu vezi mai departe de lungul nasului (dacă eşti Pinocchio, norocul tău! dar atunci când spui „nasul meu creşte chiar acum” minţi sau spui adevărul?). Renunţi la ani întregi din viaţa ta pentru nişte fumuri care mai costă şi o mică avere daca stai să faci socoteala pe termen lung, eşti la cheremul unei adicţii pe care se pare că nu o poţi controla şi ţi se duce naibii orice credibilitate în faţa copiilor tăi, cărora să nu ai pretenţia de a le mai transmite un mesaj de tipul „fumatul e un obicei dăunător şi stupid”. Dezavantajele din viitor sunt net superioare „avantajelor” din prezent în cazul fumatului, stilului de viaţă sedentar, dietei nesănătoase, consumului exagerat de alcool sau de anumite droguri (spun anumite pentru că în prezent există controverse puternice în ceea ce priveşte efectele pozitive şi negative ale canabisului- consumat după ce ai depăşit vârsta adolescenţei). Însă unui miop îi este greu să „vadă” până acolo, deci va continua să ia decizii proaste pe care le va regreta (prea) târziu.

Este timpul să afli însă că există şi hiperopia (sau hipermetropia) în paradigma alegerilor intertemporale. Există oameni care văd foarte departe în timp, în viitor. I-ai putea numi clarvăzători dacă nu ar avea şi ei o problemă: nu mai văd de aproape, deci pot trece nepăsători pe lângă o găină cu ouă de aur deoarece nu o observă, fiind prea preocupaţi de ideea unei ferme avicole ai cărei proprietari să fie cândva în viitor. Sunt acei oameni care îşi caută ochelarii prin toată casa înainte să înţeleagă că i-au avut tot timpul pe nas. Anat Keinan şi Ran Kivetz au studiat acest fenomen şi, în urma unor experimente în laborator dar şi pe teren, au reliefat existenţa unui alt tip de regret pe termen lung asociat cu hiperopia sau autocontrolul împins la extreme. Să zicem că ai un examen peste o lună la o materie plicticoasă şi eu îţi propun să mergem weekendul ăsta la munte. Fiind conştiincios, mă refuzi şi rămâi să înveţi. Faci asta pentru a evita sentimentul de vină care te-ar chinui dacă ai alege să faci ceva plăcut şi distractiv în loc de ceea ce trebuie. E sâmbătă. Deşi te gândeşti din când în când la mine şi restul găştii care ne relaxăm acum la aer curat şi admirăm peisaje superbe în timp ce tu stai între patru pereţi şi înveţi legile lui Claparede, nu regreţi nimic. Dimpotrivă, eşti tare mândru de tine că ai rezistat tentaţiei şi te feliciţi pentru înţelepciunea şi responsabilitatea de care ai dat dovadă. Buun. Suntem în anul 2020. Între timp ai mai refuzat, fireşte, nenumărate alte drumeţii pentru că aveai de învăţat clasificarea senzaţiilor sau funcţiile limbajului, varianta lui Jakobson. Şi vine un psiholog să te întrebe ce regreţi cel mai mult din timpul facultăţii. Ştii ce vei spune? Că îţi pare rău că nu ai venit cu noi în excursii mai des. La fel dacă toată viaţa ai fost un workaholic (excepţie poate fac aici cei care au avut nu (doar) o carieră sau o profesie, ci o vocaţie) şi ai ratat din acest motiv momente importante din viaţa partenerei şi a copiilor. Spre finalul vieţii sunt şanse mai mari să regreţi că nu ai petrecut mai mult timp alături de cei dragi decât că nu ai muncit suficient. Ai cheltuit un sfert din salariu pentru o rochie pe care să o porţi la prima petrecere la care mergi împreună cu el? Da, e posibil să te simţi vinovată timp de o lună-două şi să te tot gândeşti în câte feluri mai utile ai fi putut folosi acei bani. Dar peste zece ani, când veţi răsfoi împreună albumele cu poze vechi şi vei vedea din nou acea sclipire în ochii lui când ajunge la fotografiile făcute la petrecere iţi vei spune cu siguranţă „Rochia aia a meritat toţi banii”.

Spuneam mai devreme că greierele şi furnica îţi pot juca feste, se costumează unul în hainele celuilalt şi rişti să nu mai apreciezi corect adevăratele tale interese pe termen lung. Care nu, nu sunt mereu atât de evidente. Să presupunem că părinţii tăi te-au recompensat sistematic pentru notele mari obţinute la matematică şi te-au descurajat când ai vrut să faci înot de performanţă. Acum eşti anul 1 la ASE, nu îţi place deloc ceea ce faci şi eşti tentat să dai o tură de bazin în loc să înveţi contabilitate. Dar dai dovadă de autocontrol şi repeţi materia, cu gândul la presupusele avantaje pe termen lung – o promiţătoare profesie în domeniul bancar. Crezi că ai dat ascultare vocii furnicii. Dar dacă ai dat cu piciorul adevăratei tale vocaţii, cea de înotător de performanţă care ar fi participat chiar la câteva concursuri importante şi ar fi iubit fiecare moment din cariera sa pentru o poziţie mediocră într-o bancă pe care de fapt o deteşti? Altă situaţie: fosta prietenă te-a înşelat, v-aţi despărţit în urmă cu câteva luni iar acum nu mai vrei să suferi, motiv pentru care acum te menţii la o distanţă afectivă confortabilă de orice reprezentantă a sexului frumos şi păcătos. Nu vrei să mai fii dus în ispită de nicio Evă şi te concentrezi mai degrabă pe profesie, convins că este în cel mai bun interes al tău. Şi chiar atunci o cunoşti pe ea, cea cu care ai fi putut o avea o relaţie ca-n poveşti-nu, nu mă gândeam acum la poveştile fraţilor Grimm hihi…ba se pare că exact la ele mă gândeam şi m-am mai dat şi de gol, nu?

Dar gata cu gândirea contrafactuală, ai prins ideea. Îngeraşul şi drăcuşorul sunt izgoniţi de pe umerii noştri prea greu încercaţi (deşi credeam că fiinţele angelice nu au masă, deci nici energie de altfel), iar locurile lor au fost luate de un greiere şi o furnică cărora uneori le arde glumă şi nu mai ştii pe cine să asculţi. Dacă totuşi i-ai identificat corect dar ai făcut o prostie şi ai ales gratificarea imediată în locul urmăririi unor scopuri mai valoroase încearcă să te raportezi la acest incident cu realism şi compasiune. Foarte posibil ca lupta să nu fi fost egală: anumiţi factori contextuali au înclinat balanţa înspre greiere fără ca tu să îţi dai seama. Este important să îi cunoşti pentru ca data viitoare să îi poţi lua în considerare şi pe ei. În lipsa informaţiilor necesare, este ca şi cum te-ai pregăti pentru un concurs de lupte greco-romane crezând că adversarul tău are 1metru 70 şi 80 de kilograme şi te trezeşti în faţa unui munte de om pe care nu poţi îl doborî în condiţiile actuale.  De asemenea, când eşti tentat să judeci prea aspru pe cineva care a a cedat ispitelor de moment sau nu s-a comportat aşa cum tu şi ceilalţi v-aţi fi aşteptat, opreşte-te câteva minute şi analizează situaţia în ansamblul ei; adu-ţi aminte totodată că ţi s-a întâmplat şi ţie de multe ori să nu te poţi împotrivi cântecului greierului, că o fiinţă întreagă nu are un singur umăr şi că uneori raţiunile din spatele unor acţiuni aparent incongruente au propriile justificări, chiar dacă ţie acum îţi sunt inaccesibile.

Eşti la restaurant şi ţi se aduce supa. Arată foarte bine, nu este zeamă lungă, plutesc prin ea tot felul de legume şi bucăţi de carne apetisante. Şi-un gândac! Hihi, îţi stă bine şi când strâmbi din nas! Hai măi, un gândăcel! Unul singur, da? În rest numai chestii bune. Cum adică nu-ţi mai trebuie nicio supă? Bine, dar dacă felul doi este un platou cu gândaci şi o măslină? Tot nu mănânci, nu? Păi eu mă gândeam că dacă un gândac te-a făcut să ignori toată supa, o măslină va reuşi şi ea să contrabalanseze muşuroiul de gândaci din jur. Dar m-am înşelat. Am uitat de asimetria pozitiv-negativ şi de acea tendinţă a minţii noastre de a se focaliza pe evenimentele negative. Biasul negativităţii, descris în două articole foarte cunoscute în breasla psihologilor (poate mai puţin ai noştri; nu-ţi convine? zi repede care sunt ele, fără să tragi cu ochii la bibliografie), explică de exemplu de ce adaptarea afectivă la evenimentele negative este mai lentă decât cea la evenimentele pozitive, te ajută să înţelegi cum apare aversiunea faţă de pierdere (loss aversion) şi de ce absenţa lucrurilor negative contează uneori mult mai mult decât prezenţa aspectelor pozitive în domenii precum sănătatea, creşterea copiilor sau relaţiile apropiate. A fi sănătos este echivalent practic cu o stare destul de neutră, în care organismul nu îţi transmite niciun semnal – nu simţi cine ştie ce emoţii pozitive sau o plăcere deosebită atunci când eşti în formă maximă. În schimb, o migrenă sau o entorsă vor fi resimţite acut drept durere, fapt ce nu poate fi ignorat precum o sănătate excelentă.

Care sunt consecinţele biasului negativităţii în relaţiile cu ceilalţi? Partenerul tău a uitat anul acesta de aniversarea căsătoriei voastre, pentru prima dată în 15 ani iar tu ai făcut o adevărată tragedie din chestia asta? Copilul tău a luat un şapte la fizică după un şir de nici tu nu mai ştii câte note de zece? Şeful te-a repezit astăzi deşi de obicei îţi vorbeşte foarte frumos şi este evident că te apreciază? Iubita ta ţi-a spus azi noapte că este foarte obosită şi ar prefera să nu faceţi sex, în condiţiile în care de o lună aproape că nu a trecut o zi fără să desfăşuraţi asemenea activităţi înainte de culcare? Nu cumva reacţiile tale în aceste situaţii sunt exagerate şi depăşesc cu mult intensitatea celor avute în momentele (mult mai frecvente!) când soţul şi-a amintit aniversarea, copilul a luat nota zece sau şeful ţi-a lăudat eforturile depuse? Nu degeaba spunea Gottman că o interacţiune verbală negativă între parteneri „se spală” doar cu cinci interacţiuni pozitive -  faimoasa proporţie de 1 la 5.

Pe lângă reacţiile disproporţionate pe care le avem când cineva face o greşeală, biasul negativităţii mai are câteva implicaţii îngrijorătoare. Ne obişnuim mult prea repede cu lucrurile bune pe care ceilalţi le fac pentru noi, fără să aibă nicio obligaţie în acest sens. Da da, soţia ta nu e obligată să se culce cu tine, nici soţul tău să îşi încarce memoria cu data când aţi trecut pe la primărie- poate chiar vrea să o uite hihi-  iar şeful are şi alte treburi decât să îţi dea ţie un feed-back pozitiv. Cu toate acestea, adică deşi ar putea să nu facă nimic niciodată, se pare că în majoritatea cazurilor au făcut-o şi încă o fac. Remarci asta sau ţi se pare atât de normal încât nu mai observi decât atunci când lanţul binefacerilor se întrerupe? Have you been taking everything for granted lately? Cumva cuvintele şi gesturile frumoase, pline de afecţiune ale persoanelor dragi au ajuns să treacă neobservate şi să ţi se pară la fel de banale ca o zi în care nu se înregistrează fenomene meteorologice extreme sau ca o noapte în care dormi fără întreruperi sau coşmaruri? Înainte să ţipi la copil că a luat un 7, adu-ţi aminte dacă ţi-ai exprimat bucuria şi recunoştinţa pentru ultimul zece scris pe carnetul lui (iar dacă notele nu contează prea mult pentru tine, felicitări!, cu atât mai bine). Extinde ce am spus eu şi la relaţia cu tine însuţi. Ai fost la sală cu regularitate în ultimele luni dar astăzi nu ai reuşit şi te-ai simţit extrem de vinovat, intrând într-un cerc vicios de auto-culpabilizare şi auto-sabotaj? Nu uita că ai fost capabil să te duci de mai multe ori decât ţi-ai încălcat angajamentul luat faţă de tine însuţi. Nu te îndemn nici să minimalizezi incidentul, doar cunoaştem efectul de what-the-hell- „dacă tot nu am ajuns azi la sală, stau acasă toată săptămâna” şi ştim şi ce înseamnă „panta alunecoasă” sau, mai popular, „cine fură azi un ou mâine va fura un bou”. Eu te invit doar să îţi propui (da, e nevoie de un efort conştient pentru a contrabalansa tendinţa din oficiu către negativitate) să fii la fel de atent şi de receptiv atunci când tu sau cineva apropiat aţi reuşit să vă îndepliniţi un scop, să vă ţineţi o promisiune, să faceţi o faptă bună sau un gest frumos la adresa altcuiva.

Despre puterea altor situaţii şi cum le poţi manipula pe unele dintre ele mai vorbim data viitoare. Până atunci te las să citeşti o mică pildă pe care Dan Ariely a aflat-o de la un lăcătuş care i-a explicat care este rostul yalelor sau de ce este bine să încui uşa de la intrare.

Există un procent de 1% de oameni care sunt mereu cinstiţi şi nu ar fura niciodată. Un alt 1% sunt hoţii profesionişti care se gândesc doar la cum să mai spargă o casă şi data viitoare. Yala nu te va apăra de aceştia din urmă, care, dacă vor neapărat să îţi spargă casa şi să fure, o vor face. Restul de 98% dintre oameni sunt oneşti atunci când se află circumstanţele potrivite, dar în prezenţa unor tentaţii  puternice vor fi şi ei necinstiţi. Încuietorile de la uşă  te vor proteja doar de aceşti mulţi oameni, în general cinstiţi, care ar putea fi ispitiţi să intre în casa ta dacă ar şti că nu obişnuieşti să încui uşa.

Ce faci acum? Cumva verifici uşa?

Valdesolo, P. & DeSteno, D.A. (2013).Out of Character: Surprising Truths About the Liar, Cheat, Sinner (and Saint) Lurking in All of Us, Harmony

Ariely, D.(2012). The (Honest) Truth About Dishonesty: How We Lie to Everyone---Especially Ourselves, Harper.

P. Rozin and E. Royzman, “Negativity Bias, Negativity Dominance, and Contagion,” Personality and Social Psychology Review 5 (2001): 296–320.

Ran Kivetz and Anat Keinan, “Repenting Hyperopia: An Analysis of Self-Control Regrets,” Journal of Consumer Research 33 (2006): 273–82

Baumeister, R.F., Bratslavsky, E., Finkenauer, C., & Vohs, K.D. (2001). Bad is stronger than good.Review of General Psychology, 5, 323-370.

"Definitely maybe- a short love story" (desi e simpatica si fetita din mai cunoscutul lung metraj)

Am ciudata si extrem de neplacuta si sacaietoarea impresie ca ti-am ramas datoare cu ceva. Am promis ca voi aprofunda un model teoretic si sincera sa fiu mi-as fi dorit sa fi uitat. Ma tenteaza ideea sa revin asupra  articolului precedent, sa scot respectiva fraza si apoi sa spun ca nu stiu nimic, e probabil o falsa amintire asemanatoare celor descrise de Elisabeth Loftus, pe care o poti vedea si intr-o prelegere TED distribuita recent si pe retelele de socializare (daca imi amintesc bine). Da, as putea gasi cateva justificari pentru a nu scrie, dar nu ma pot autoamagi in asemenea masura incat sa ma si cred; prin urmare, mi s-ar prabusi temporar stima de sine (ei, nu ar fi chiar o degringolada, ar scadea doar cu cateva grade), ceea ce m-ar pune in situatia de a contempla ideea ca ea oscileaza si curge (pe apa Sambetei sau pe aia de o tragi la WC) odata cu peripetiile au gogomaniile sinelui meu fluid, iar asta trebuie (da, da, trebuie! nu e de preferat) sa fie fals- stima mea de sine este constanta indiferent de circumstante sau de perceptia altora. Pentru siguranta insa (unele lucruri pot fi controlate, iar acesta este unul dintre ele), voi injgheba un articolas despre modelul AREA si/ sau teoria intensificarii incertitudinii, ocazie cu care ti-i voi viri din nou pe gat (si pe nas, daca insisti iti scot si ochii cu ei) pe Daniel Gilbert si Timothy Wilson. Nu, fireste ca nu sunt obsedata; se numeste interes sistematic si o curiozitate care, slava genomului nu chiar atotputernic, poate deveni uneori specifica, conditie obligatorie pentru a putea aprofunda cat de cat un subiect de interes stiintific. Ca sa simulam interactivitatea ce s(t)imuleaza invatarea, te invit politicos sa-ti transpui particulele in urmatoarele scenarii- de preferat ar fi pe rand, nu simultan, fie-ti mila de mine, nu te pot urmari cand o iei in prea multe directii :

1. Bunicul tau a decedat de boala Huntigton, exista deci un risc deloc neglijabil sa o iei pe urmele lui (blestem transgenerational nascut din nerespectarea unei porunci sau instructiuni de familie- ai repetat in ADN-ul tau de mai mult de 35 de ori o anumita secventa CAG de incantatii, pardon, de trinucleotide ce formeaza gena HTT). Cum stiinta iti ofera astazi posibilitatea de a sti uneori ce destin implacabi; te asteapta, putand astfel sa iti dramuiesti timpul ramas dupa prioritati si preferinte, iei decizia sa iti faci o analiza genetica de rutina (poate asa vor deveni in viitor) care sa iti masoare (ca in aeroport: ai depasit limita admisa, o incurci) bagajul trecutului transgenic (inca nu e cazul, doar combinam transgenerational cu genetic). Poti primi trei raspunsuri:

          1.1CAG-ul tau respecta reglementarile in vigoare, e maxim 35, deci te-ai scos, sau macar ai scos din ecuatia asta cu o singura necunoscuta (cauza mortii tale) boala Huntigton.

          1.2. CAG usor crescut (36-39), valoare la care unii oameni se imbolnavesc, altii nu; gena mutanta nu este suficient de penetranta (da, e termenul stiintific) si este posibil ca, desi esti purtator, sa nu se exprime in fenotip- o amenintare muta, care este acolo, insa tace si asteapta probabil sa faci un copil caruia sa ii sopteasca un cantec de leagan incipient (nani, nani, o sa adormi inaintea lui mami). Din ratiuni didactice, sansele sa zicem ca sunt egale, de 50%- in realitate nu e chiar asa.

          1.3. Peste 40: da, te vei imbolnavi. Numai un miracol te-ar mai putea salva, dar din pacate peste acest prag critic genele sunt imune la apa cu zahar, oricum s-ar numi aceasta.

Acum fa te rog o calatorie in timp, un an mai tarziu de la aflarea verdictului. (si daca tot ai ajuns, poti sa iti tai o mana doar asa ca sa ne spui si noua ce se intampla? revii intreg sau autoamputat? si daca esti intreg, cum iti vei taia mana in viitor?)  Toate celelalte variabile presupunand ca sunt egale si te-au ocolit catastrofele dar si evenimentele deosebit de placut, ordoneaza cele trei posibilitati in functie de wellbeing-ul tau anticipat. Care raspuns s-ar asocia cu cel mai ridicat WB? Dar cu cel mai scazut? (nu, nu e nicio smecherie. the only trick here is the one you own mind is playing on you; si deja nu stiu ce am vrut sa spu cu asta)

2. S-a descoperit un hormon care inhiba stresul in conditii de inalta presiune psihologica, iar prezenta lui, detectabila in saliva ta, ar fi un lucru foarte bun ce ti-ar conferi un avantaj competitiv in mediul profesional si nu numai. Esti de acord sa fii testat.

          2.1. Ai cu siguranta hormomul, felicitari!

          2.2. Testul a iesit pozitiv, dar sunt doar 70% sanse sa ai hormonul (nu este la fel de concludent precum in primul caz).

          2.3 Nu primesti nici un rezultat.

In care dintre situatii ai fi cel mai bucuros? Si pe locul 2?

3. Am citit cateva ceva despre motivatie tot gandindu-ma ce i-ar determina pe cititorii mei sa dedice mai mult timp studiului psihologiei si lecturii. Si astfel mi-a venit o idee care imbina motivatia extrinseca si cea intrinseca. Iti ofer un cadou. Sau doua. Este vorba despre doua carti traduse relativ recent in limba romana: Redirect (Wilson) si Creierul si inteligenta emotionala (Richard Davidson; asa, in caz ca l-ai ratat ieri pe Goleman si iti parea rau). Cum m-ai prins intr-o dispozitie eufemistic de capricioasa, habar nu am cum sa procedez. Uite ce variante ai:

1. Dau cu banul chiar acum. Sortii au decis: Wilson e al tau!

2. O sa dau cu banul, dar nu chiar acum. Am rama fara banut ca l-am ingropat (ca in parabola talantilor). Ma imprumut pana termin articolul si vei afla atunci care dintre cele doua carti va fi a ta.

3. Stii ceva? Ia-le mai pe amandoua si gata! Si dispari inainte sa ma razgandesc.

Stii ce urmeaza sa te intreb. In ce ordine asezi situatiile dupa emotiile pozitive pe care le experimentezi acum?

Gata. Prost! Nu esti bun sa te angajezi fata sau baiatul care prezinta vremea. Previziunile tale sunt departe de realitatea surprinsa experimental de psihologii sociali carora le-am furat aceste instrumente. (Am si eu cateva experimente in desfasurare, dar stii cum e, in acest domeniu lucram sub acoperire, misiuni ascunse si complici; pentru ca normele etice nu mai imi dadeau voie sa testez nimic, nici macar nu le declar, deci nu te astepta la un debriefing). De unde stiu ce ai raspuns? Pai am si cartea (dar nu ti-o dau nici sa ma implori) Trucuri ale mintii a lui Derren Brown, scepticul (dez)iluzionist care a reusit sa convinga un om normalca a venit sfarsitul lumii si zombii au preluat controlul planetei- asta daca nu cumva sunt adevarate anumite zvonuri ca personajul ales doar juca teatru si nu a crezut o secunda ca este martorul unei veritabile apocalipse; cat despre controversele etice (ba nu etice, morale), te las sa meditezi singur daca explicatiile date de Brown ar putea vreodata justifica ceea ce a sustine ca a facut. Cum eu nu am atins acel nivel de performanta, ma multumesc deocamdata sa iti citesc gandurile.

Scenariul 1. Ai raspuns 1 (cel mai mare WB), 2, 3? Gresit. 1 si 3 la egalitate, apoi, la o distanta considerabila, 2. Nu iti vine sa crezi? Nici mie, dar astea sunt datele. La un an dupa testare (pacienti reali, nu sarcina de laborator!) cei care au aflat ca se vor imbolnavi erau la fel de fericiti ca cei carora li s-a spus ca nu vor contracta teribila maladie. Starea lor de bine revenise la nivelul de baza (the set point), cel de dinainte.  Adaptarea hedonica isi urmase cursul, imprevizibil se pare pentru tine din postura de prezicator nostr-adamic. Un caz aparte e reprezentat de grupul pacientilor pentru care testul nu a fost concludent si care au sanse egale sa ramana sanatosi sau sa se imbolnaveasca. Acestia erau cei mai nefericiti. Da, da, stiu (inca) ce vorbesc. Erau mai nefericiti decat cei care stiau ca vor dezvolta boala Huntigton, fiind practic condamnati la o moarte sigura, fara comutare, amnistie, absolvire (Realitatea nu da decrete prezidentiale de izbavire).

Scernariul 2. Nu! Nu! Nu! Nu vei fi cel mai fericit in situatia nr. 1, cand vei sti sigur ca ai un hormon ce te protejeaza de stres si te face sa dai un randament superior (cati cai putere?) la locul de munca. Si apropo, hormonul era fictiv. Un aliat imaginar. Sorry! Cea mai mare bucurie o vei simti daca ti se va spune ca sunt 70% sanse sa il ai (daca ar fi real, ramanem un pic in iluzie). Vezi tiparul? Poate vezi tipare…

Scenariul 3. Haha, vrei sa-mi iei ambele carti, nesatulule! Asa-i? N-am nimic impotriva, dar trebuie sa stii ca, din nou contraintuitiv, te-ai simti mai bine daca ai astepta sa dau cu banul la sfarsitul articolului si sa castigi una dintre carti in locul ambelor. Iar prima varianta, sa il castigi pe Wilson, este si cea mai putin apetisanta (nu mai manca si tu psihologi, multumeste-te cu psihologie pe paine, desi nu este usor de inghitit, acceptat, digerat si metabolizat, mai ales la cina, cand se lasa seara peste Bucuresti si ai prefera sa iesi la o plimbare in loc sa inveti). In unele conditii un singur cadou iti va face mai multa placere decat 2. In ce conditii? Sa nu stii ce cadou va fi, din doua posibile. (si sa nu fie vorba despre cadouri foarte scumpe, situatie in care mai mult ca sigur va castiga cantitatea in fata incertitudinii).

Am spus incertitudine? Da, este firul nostru conductor (in articol si nu numai, in ciuda iluziei controlului care, de altfel, este de preferat sa existe deoarece coreleaza pozitiv cu sanatatea mentala si chiar fizica). Incertitudinea impiedica adaptarea hedonica atat pentru emotiile negative cat si pentru cele pozitive. Prin urmare, daca nu stii ceva, intensitatea si durata reactiei tale emotionale (valenta + sau – nu conteaza) sunt mai mari. De ce? Pentru ca te vei gandi mai mult la ce nu stii (ai auzit de efectul Zeigarnik, nu? sarcinile neterminate te obsedeaza, iti stau pe creier) tot incercand sa gasesti o explicatie (to make sense, to explain, cu varianta to explain away). Adica acel stimul va ramane prezent in campul constiintei tale cata vreme este semnificativ pentru tine (da, asta e premisa si conditia absolut necesara, dar nu si suficienta) si nu este insuficient inteles (adaugam la premisa: „stimul semnificativ pentru tine si insuficient inteles devine conditia necesara si suficienta pentru ca adaptarea, obisnuirea sa nu se produca). Explicatia inlatura acele caracteristicile care faceau ca un eveniment sa para extraordinar, surprinzator, nou, provocator. To explain away inseamna a da un sens unei intamplari (conteaza prea putin daca explicatia respecta realitatea faptica) si a duce simultan la diminuarea emotiei pe care o incercai cand te gandeai la ce s-a intamplat. Acesta este si motivul pentru care multe forme de psihoterapie pun accentul pe asistarea clientului in procesul de resemnificare a unor evenimente traumatizante (Wilson propune terapia prin scris, vei citi in cartea lui pe care nu ti-o dau, dar pe care ti-o vei cumpara singur, acum ca te-am facut curops). In momentul in care lucrurile devin (mai) clare atentia ta se reorienteaza spre explicarea unui nou fenomen. Din fericire este foarte greu sa ne plictisesti, traim intr-o lume complexa care mai are in corola ei multe minuni ce asteapta sa fie strivite (HIV, cancer- poate prindem vremurile cand vor avea un tratament).

Implicatiile sunt uriase. In primul rand, lucru pe care nu ma satur sa il repet, habar nu avem ce ne va prilejui mai multa fericire. Si de aceea luam decizii proaste si foarte proaste. Traim cu impresia ca daca mergem la doctor si aflam ca suferim de o boala grava vom fi devastati. Asa ca nu ne ducem, ci stam acasa si ne perpelim zi de zi pentru ca nu putem alunga gandul insistent (ursul cel alb pe care cica il evitam neducandu-ne la analize) ca este posibil totusi sa fim bolnavi. Ce rezolvam? Un wellbeing in conditii de incertitudine inferior celui pe care l-am avea daca am sti sigur ca suntem bolnavi plus, normal, inrautatirea starii de sanatate. Poate daca oamenii ar sti ca un diagnostic sever ii va afecta mai putin decat nesiguranta ar lua decizii mai intelepte si chiar salvatoare. Asa ca te rog, daca nu te simti bine sau ai observat ceva ingrijorator in starea ta de sanatate, nu mai amana si mergi la doctor! Orice ai afla te vei simti mai bine decat acum. Asa-i ca nu ti se mai pare surprinzator sa auzi cum cineva care a umblat luni intregi din spital in spital pentru ca nimeni nu reusea sa-i spuna ce are, in momentul cand afla ca sufera de o boala incurabila, va afirma, usurat: „Bine ca stiu in sfarsit ce e!”?  Astepti rezultatul unui examen si esti constient ca ai sanse mici sa il iei pentru ca nu ai picat pe subiect (nu ca ai fi picat pe oricare altul, dar suna bine ca si scuza). Nota intarzie sa fie afisata. Ai putea spune ca inca exista o speranta, nu? Ei bine, nu! Cata vreme esti aproape sigur ca nu il iei asteptarea nu face decat sa iti prelungeasca agonia. Invers, daca te astepti sa il treci cu brio, e mai bine sa se intarzie afisarea rezultatelor, pentru ca, la fel, emotiile pozitive (nerabdare, anticipare placuta) se vor diminua in clipa in care speranta va deveni realitate (te vei adapta rapid). O femeie insarcinata ar trebui sa se gandeasca de doua ori inainte de a-l intreba pe doctor la ecografie care este sexul copilului- presupunand ca emotiile ei sunt pozitive (entuziasm, curiozitate) si nu negative (teama ca va fi fata in loc de baiat sau invers). Un cadou va aduce mai multa bucurie cand este neasteptat (intr-o zi oarecare sau de ziua persoanei, dar fara s-o fi intrebat inainte „auzi, draga, ce vrei sa iti iau de ziua ta?”) sau anonim. Iar producatorii de filme de la Hollywood ar realiza mai putina maculatura pe banda cinematografica rulanta daca ar intelege ca un pic de subtilitate si de ambiguitate in scenariu si in jocul actorilor i-ar face pe spectatori sa se gandeasca mult mai multa vreme la film, deci o parte a-II-a si a-III-a ar fi primite cu entuziasm. (Realizatorii de seriale stiu cum sa manipuleze efectul Zeigarnik si modelul AREA, de aceea fiecare episod se incheie intr-un moment-cheie, foarte dramatic, trezind in spectatori emotii deosebit de puternice).

Incertitudinea impiedica adaptarea hedonica si pentru ca in conditii de nesiguranta, intr-o situatie cu mare incarcatura emotionala pentru tine, iti este imposibil sa iti distragi atentia prea mult de la stimul. Iar atentie inseamna in mare masura implicare afectiva (nu poti sa iubesti pe cineva dar sa nu ii acorzi atentie mai deloc- ma refer la atentie spontana, desigur; nici sa spui ca te temi de caini dar culmea! sa nu ii observi in mod sistematic cand sunt la o distanta de un bot de gamba ta; nu esti recunoscator cand ti se pare de la sine inteles sa primesti orice si nu mai remarci gesturile iubitoare ale altora; nu vad cum poti afirma ca fumul de tigara iti provoaca repulsie daca dureaza mai bine de zece minute sa iti dai seama ca esti intr-o incapere in care ai putea taia fumul cu ferastraul electric, daca fumul ar fi solid). Cu cat un stimul este mai incert (mai imprevizibil, mai greu de inteles) cu atat te vei gandi mai mult la el (cealalta variabila, semnificatia personala pe care i-o atribui fiind constanta) si iti va fi mai greu sa iti distragi atentia. Te-ai despartit de o persoana importanta pentru tine, fata de care nutreai sentimente puternice, pozitive? Acum suferi, experimentezi tot felul de emotii negative. Ele sunt si mai puternice daca nu ai inteles ce s-a intamplat, persoana a disparut aproape fara urme sau a refuzat sa iti dea o explicatie (atentie! nu vorbesc de cazurile in care el sau ea ti-a spus onest si direct ca nu vrea sa mai aiba de-a face cu tine, iar tu nu poti sa accepti nicicum realitatea si tot incerci sa gasesti contra-argumente, agatandu-te de speranta ca nu e chiar asa si stii tu mai bine ca de fapt ii pasa de tine, in ciuda marturisirii lui/ei, comunicata odata, poate chiar reiterata in fata insistentei tale). Oarecum similar, moartea unei persoane dragi te va afecta mai mult daca s-a produs din senin (un accident) decat in urma unei boli incurabile, cand era doar o chestiune de timp.

Dar intre atractia romantica si incertitudine? Ce crezi, ar putea exista si aici vreo legatura? Da, inversa! Asta spune principiul reciprocitatii din psihologia sociala: ne simtim atrasi de cei care sunt atrasi de noi. Iar Wiseman, intr-una din cartile sale, cita niste studii potrivit carora „playing hard to get” sau facutul pe tipa/ tipul greu de cucerit (a) saboteaza relatia in loc sa o consolideze. Se pare insa ca s-au inselat. Richie, m-ai pierdut si nu ma mai scoti din palarie decat daca iti inghiti porumbeii aia care ti-au iesit pe gura si au zburat in carte la mine de te-am crezut pe cuvant! OK, ca sa te reabilitez un pic, sa spunem ca exista nuante.

In 2010, Withcurch, Wilson si Gilbert au manipulat efectul incertitudinii in atractia amoroasa si au publicat rezultatele intr-un articol intitulat sugestiv „He Loves Me, He Loves Me Not...Uncertainty Can increase Romantic Attraction”. Sa zicem ca iti prezint trei fotografii cu barbati (ma adresez oamenilor de sex feminin acum; sau fac o eroare de logica? ma gandeam la tautologie, desigur!) care chipurile ti-au vizualizat chipul si feţele pe care le tot faci pe Facebook. Iti stiu preferintele, asa ca toti trei ti s-ar parea in mod normal la fel de atragatori. Dar nu si azi, cand ti-i prezint intr-o maniera diferita. Marius ti-a vizualizat profilul si, pe o scala de la 1 la 5, a declarat ca isi doreste sa te vada cu o intensitate redata cel mai bine de numarul 5. Remus e ceva mai rezervat, nota 3. Paul of! am ratacit foaia completata de el, dar sunt doua variante: raspunsul lui era ori 3 ori 5.

Care ti se pare cel mai atragator, cu care te vei intalni? Din postura de forecaster imi vei raspunde „Cu primul!”, doar ti-am spus ca pentru tine sunt la fel de atractivi toti trei, iar Marius in plus te place foarte mult, deci principiul reciprocitatii combinat cu evaluarea ta subiectiva pozitiva fac din acesta lozul castigator. Si totusi nu pe Marius l-au ales cele 47 de studente testate de experimentatorii nostri. Ci pe Paul! Principiul incertitudinii pare asadar a fi mai eficient decat principiul reciprocitatii si ai avea, ca barbat, mai mult de castigat daca ai lasa-o cat mai mult timp in ceata pe potentiala sau proaspata ta partenera cu privire la sentimentele tale pentru ea. Fara sa exagerezi, nu este o idee buna nici sa ii dai impresia ca nu esti deloc interesat de ea; cel mai bine ar fi sa ii transmiti un mesaj ambiguu de tipul „e posibil sa te plac, e la fel de posibil insa sa nu te plac”. Cu toate acestea, scopul meu, prezentandu-ti studiu, nu este sa te ajut pe tine sa intretii incertitudinea in relatia de cuplu cu o persoana semnificatica (pe care o iubesti sincer); mi-e greu sa cred ca, iubind-o, ai putea face asa ceva; ma gandesc insa ca iti va fi mai usor sa iti explici anumite fenomene si dinamici relationale din mediul social si sa intelegi mecanismul unor comportamente umane profund contraintuitive, chiar aberante.

Concluzia cercetatorilor a facut-o pe Pamela Paul, autoarea unui articol publicat in NY Times, sa se intrebe retoric (??) „Chiar atat de masochiste suntem?” (nu a inteles prea bine mecanismul incertitudinii versus efectele explicatiei, fenomen descris pe larg de autori in alte articole, le gasesti mai jos; nu este vorba chiar de masochism; sau poate ca este?). Tot o intelegere incompleta a fenomenului l-a determinat pe regretatul critic de film Roger Ebert sa scrie orecenzie foarte critica la adresa filmului (dar si cartii) He’s just not so into you, neintelegand de ce ar fi nevoie de o carte sau de un film ca sa intelegi ca daca nu te suna si nu te cauta nu te place.

Nu prea iti vine sa crezi concluziile acestor studii, nu? Stai linistit, nici mie. Poate ca experienta ta personala iti spune altceva si nu stii ce sa mai crezi. Poate...Un lucru insa este sigur: Gilbert & comp. trebuie neaparat sa continue cercetarea pe acest subiect deoarece mai sunt o gramada de lucruri de aflat (de exemplu, nu stiu sa fi replicat ultimul experient pe o populatie masculina sau, in cazul scenariului nr. 2, sa fi manipulat acel procent de incertitudine de 70% pentru a vedea cat „tine” smecheria). Iar eu cu siguranta il voi citi in continuare (macar pana imi ofera toate raspunsurile necesare). Oare de ce? Aha, de-asta fac ce fac si tot la el revin in articolele pe care le scriu...

Inchei aici. Stiu ca astepti si partea a doua a articolului despre the moralization gap. Poate o voi scrie zilele astea. Sau poate ca nu. In functie de cat de mult te plac pe tine, draga cititorule. Poti sa incepi sa numeri. She loves me, she loves me not...Enjoy the positive emotions! Dar, te rog, nu jumuli florile, crede-ma pe cuvant ca ele nu stiu nimic, nu le-am vorbit despre tine sau, daca am facut-o, le-am smuls mai intai nu petalele, cu juramantul ca imi vor pastra secretul chiar si sub tortura ta! Daca tii neaparat sa afli raspunsul apeland la astfel de superstitii, de ce nu incerci cu propriile fire de par din cap? She loves me, auch! she loves me not ayyy! Asa-i ca nu mai este la fel de placut acum?

http://www.nytimes.com/2011/03/13/fashion/13Studied.html?_r=0

Wilson, T. D., & Gilbert, D. T. (2008). Explaining away: A model of affective adaptation., Perspectives on Psychological Science, 3, 370-386

Wiggins, S., Whyte, P., Huggins, M., Adam, S., Theilmann, J., Bloch, M., et al.(1992). The psychological consequences of predictive testing for Huntington’s disease. New England Journal of Medicine, 327, 1401–1405.

Whitchurch, E. R., Wilson, T. D., & Gilbert, D. T. (2011). “He loves me, he loves me not...”: Uncertainty can increase romantic attraction. Psychological Science, 22, 172- 175.

Kurtz, J.L., Wilson, T.D., & Gilbert, D.T. (2007). Quantity versus uncertainty:

When winning one gift is better than winning two, Journal of Experimental Social Psychology, 43, 979–985

Bar-Anan, Y., Wilson, T.D., & Gilbert, D.T. (2009). The feeling of

uncertainty intensifies affective reactions,. Emotion, 9, 123-127.

Kross, E., Ayduk, O., & Mischel, W. (2005). When asking ‘‘why’’ does

not hurt: Distinguishing rumination from reflective processing of

negative emotions. Psychological Science, 16, 709–715.

Moralization Gap. Partea I

Iti propun un exercitiu. Daca vrei sa-l faci bine, daca nu, asta e, oricum stiu sigur (de dinainte) ce vei raspunde. Sunt aroganta, vorbesc prostii? OK, atunci demonstreaza-mi contrariul, urmeaza instructiunile si vom vedea daca m-am inselat sau nu. Vreau sa iei o foaie de hartie si sa-mi descrii pe scurt (cateva fraze) un incident cand cineva te-a enervat sau ti-a facut rau (1), apoi, in alte cateva fraze, imi vei povesti cand ai enervat (ranit/ jignit/ agresat) tu pe altcineva (2). Gata? Ia sa vedem. Ma concentrez si iti citesc ce ai scris- hm, tu nu ai facut caligrafie la scoala? ce sunt hieroglifele astea? imi pare rau,  nu inteleg fiecare cuvant, insa vad ideile principale. Iata-le:

1.      Raul pe care mi l-a facut este ireparabil, imposibil sa trec peste asa ceva, urmele raman. Actiunile lui X au fost lipsite de orice sens, tradeaza o cruzime pe care numai un sadic ar putea sa o manifeste. Sunt sigur ca i-a facut o imensa placere sa ma vada suferind, iar eu nu ii facusem nimic, dimpotriva, ma purtasem mereu foarte frumos cu el.

2.      Am avut motive puternice sa fac ce-am facut. Poate ca am fost un pic prea dur, dar era singura solutie in situatie respectiva. Aproape ca nu am avut de ales. Oricine in locul meu ar fi procedat la fel. Sunt sigur ca celalalt a inteles pana la urma si ca nu a fost atat de afectat pe cat parea la inceput. Mai mult, consider ca a putut sa si inteleaga ceva din ce i s-a intamplat, poate tot raul spre bine, acum stie ca nu e indicat sa provoace oamenii asa cum a facut-o atunci. Ca sa nu mai spun ca in noaptea aia nu dormisem deloc, iar de la oboseala toti devenim mai irascibili.

Cam asa suna povestile tale. Nu ti se pare nimic ciudat, daca stai sa te gandesti putin? Lui Baumeister si colaboratorilor sai li s-a parut cu siguranta, motiv pentru care a si realizat acest experiment pe care ti l-am propus si tie (as fi spus “la care te-am supus si pe tine” dar hai sa nu te enervez, uneori imi place sa te menajez cand iti dau vesti proaste (fenomen numit in psihologia sociala “the mum effect”: http://crx.sagepub.com/content/37/5/703.refs) pentru ca nu vreau sa ajungi sa scrii despre mine din postura nr.1, de victima):

http://www.psychology.uoguelph.ca/faculty/hennig/lab/baumesiter_90_vict-perp_autobiog_jpsp.pdf

Analizand micro-naraţiunile autobiografice realizate de aceiaşi subiecţi transpuşi în două roluri distincte, este evident ca acestia interpreteaza diferit evenimentele in functie de partea baricadei pe care s-au aflat. Agresorii (the perpetrators) vad intreaga experienta ca pe un incident izolat, atribuibil unor factori externi (oboseala, neatentie, dar cel mai adesea victima insasi, care i-a provocat), ale carui consecinte negative sunt minimalizate, ba chiar reconsiderate intr-o lumina pozitiva si pentru care, subliniaza ei, si-au cerut deja iertare. Victima in schimb relateaza ca impactul evenimentului  a fost deosebit de puternic si de durata, este inca furioasa si nu poate ierta, in plus nu pare a-si aminti sau a considera important faptul ca cealalta persoana i-a adresat niste scuze.

Cine spune adevarul? Nimeni! E la mijloc…ceea ce nu este deloc o veste buna pentru ca se traduce asa: este inaccesbil atat victimei cat si agresorului, intrucat ambii distorsioneaza evenimentele obiective, atribuindu-le semnificatiile care le convin cel mai mult. Pinker numeste acest fenomen  in cartea sa “The better angels of our nature” diferenta de atitudine moralizatoare. Suna oribil in romana, nu stiu cum sa o botez, in engleza este “the moralization gap” si se circumscrie biasurilor ce surprind atribuirile cauzale eronate in scopul protejarii propriului interes- self-serving bias. Am tipat la colega de birou? Da, s-a intamplat, eram in criza de timp, incercam sa termin un raport foarte important si ea a cautat-o cu lumanarea, adresandu-mi tot felul de intrebari irelevante. A tipat la mine un coleg? E un marlan, din cauza lui nu am mai putut lucra  toata ziua, nici acum nu mi-a trecut supararea, tocmai cu mine sa se poarte asa, eu care faceam cafea si pentru el in fiecare dimineata cum ajungeam la birou!

De ce facem asta? Pentru a ne proteja imaginea, fireste. In fata noastra, dar mai ales in fata unei audiente reprezentate de grupul social- iar ca sa-i pacalim pe ceilalti intai este necesar sa ne pacalim pe noi- nucleul auto-amagirii conform elegantei teorii a lui Trivers. Avem in creier un programel elaborat de selectia naturala pentru a ne ajuta sa ne facem placuti de ceilalti, determinandu-i astfel sa isi imparta resursele cu noi, sa ne accepte si sa ne ajute sa supravietuim. Agresorii nu sunt bine vazuti, reprezinta o amenintare pentru ceilalti membri, prin urmare vor fi exclusi (si- vorbim de vanatori-culegatori- cel mai probabil vor muri fara sa isi perpetueze genele purtatoare de agresiuni fatise). Grupul favorizeaza cooperarea, compasiunea, comportamentu prosocial. Sa insemne asta ca agresivitatea ar fi trebuit sa dispara? Nicidecum, ea ramane utila- lupta pentru resurse alimentare si sexuale presupune un dozaj foarte subtil de cooperare si competitie, mai ales daca mai sunt si alte grupuri prin apropiere, la panda. Pai si atunci? Atunci agresivitatea va fi mascata, escamotata, prezentata sub forme cat mai benigne. La o scala mai larga, ea va fi rationalizata extrem de sofisticat si prezentata ca o necesitate justificata de dovezi stiintifice- vezi teoriile eugenice ale lui Hitler sau chiar programele de control al populatiei derivate din malthusianism. Agresorul trebuie sa treaca in ochii celorlalti drept o persoana care nu avut de ales, manata de cele mai bune intentii sau macar aflata sub imperiul unor factori greu de controlat- era obosit/ beat/ neatent…Bineinteles, actiunile sale nu au avut urmari prea grave. Basca, si-a mai cerut si scuze!

Experimentul lui Philip Zimbardo cu falsa inchisoare arata foarte clar cat este de usor ca un om oarecare sa devina, atunci cand se afla intr-o pozitie de putere, un tortionar. “It’s not how you are internally that matters, it’s the social context in which you find youself.” Versiunea scurta aici:

http://www.youtube.com/watch?v=1jdOoxnr7AI

Si o scurta prelegere a lui Zimbardo despre potentialul urias al fiintei umane de a face, in functie de circumstante, atat bine cat si rau:

http://www.youtube.com/watch?v=-MEF8AFLt-o

Victimele distorsioneaza faptele in aceeasi masura ca si agresorii, doar ca in directia opusa, iar acesta este un adevar foarte greu de suportat (sau de inghitit) pentru cineva convins ca a fost vicitma unei nedreptati si care asteapta un fel de “reparatii” (fie si simbolice) de la agresor si de la grup. Daca vrei sa studiezi stiintific problematica raului ajungi intr-o postura destul de ingrata pentru publicul larg: gasesti explicatii pentru orice comportament (disfunctii ale lobilor frontali, tulburare de personalitate, un concurs de circumstante precipitante etc) si relativizezi fapta comisa. Perspectiva omului de stiinta devine astfel mai apropiata de cea a agresorului decat de cea a victimei, aceasta din urma neputand, fireste, sa se raporteze la raul suferit cu obiectivitate si impartialitate, lasand la o parte incarcatura emotionala. Exista conceptia larg raspandita ca a intelege inseamna a ierta, idee cu care sunt de acord doar partial- voi atinge acest subiect in partea a –II-a, nu astazi.

 Victima are si ea motivele ei sa exagereze impactul agresiunii. Il uraste pe cel care a ranit-o si vrea sa se razbune, prin urmare il va prezenta grupului in cea mai proasta lumina posibila, asteptandu-se ca membrii comunitatii sa ii faca dreptate. Este blocata in propria perspectiva si atribuie fapta unor caracteristici stabile ale personalitatii agresorului. (Mi-a facut rau pentru ca este un sadic, un om de cea mai joasa speta). Intr-o prima faza nici nu ar fi indicat sa procedeze altfel, deoarece prima grija a oricarui organism viu este supravietuirea. Daca Ion s-a intalnit pe strada (a se citi cararile din padure) cu George si l-a mangaiat pe crestet cu o ranga, George va fi ocupat incercand sa-si panseze rana, putin probabil sa-l intrebe pe Ion “Auzi, dar tu esti bine? Mi se pare ca te-am zgariat si pe tine putin, lasa-ma sa ma uit”. De asemenea, va cauta ajutor de la ceilalti, iar pentru asta trebuie sa ii convinga ca nu si-a capatat lovitura incercand sa fure resursele lui Ion, ci ca acesta din urma l-a atacat pe el fara motiv. Mai trebuie sa le arate ca sufera, ca il doare capul foarte rau si ca nu e de gluma ce s-a intamplat.Victimizarea are astfel rolul de a semnaliza cat mai clar nevoia de sprijin, conform zicalei “mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste de mancare” (pescuita din Filantropica). Tu ai da de pomana unui cersetor imbracat la costum sau ai compatimi pe cineva care iti explica pe un ton aproape impersonal ca iubita lui l-a inselat, dar ca ea este o persoana minunata si ca el insusi a contribuit la aceasta nefericita situatie?

In continuare, George va dori sa gaseasca motivele ce l-au determinat pe Ion sa se comporte in acel fel. Motivele reale? Nu, motivele care ii convin. Este mult mai usor de acceptat ca agresiunea are o cauza tangibila, localizata in personalitatea celuilalt si ca a existat o intentie constienta a unui agent lipsit de orice compasiune sau de sentimente morale. Vanam cauze, agenti si intentionalitate pentru ca lumea sa ne para un loc (mai) sigur, inteligibil, coerent si ordonat. “S-a intamplat” nu satisface acea nevoie de inchidere  (need for closure) resimitita extrem de puternic de (realele sau presupusele) victime. Si nu este vorba aici doar de nevoia cognitiva de a intelege, caracteristica de exemplu unui student pasionat de algebra care sta ore in sir cu o problema in fata, incapabil sa se opreasca inainte de a gasi o solutie (ba pana si aici putem gasi deja anumite emotii si motivatii de natura afectiva, ai vazut si tu pe cineva “indragostit” de matematica?). Victima are nevoie sa inteleaga cat mai simplu si mai rapid pentru a diminua emotiile negative si a merge mai departe. O teorie foarte interesanta este cea a lui Daniel Gilbert, autorul modelului AREA: oamenii isi consuma resursele atentionale pe acele evenimente din mediu care sunt relevante pentru sine (self-relevant- care ii afecteaza in mod direct), dar care nu au fost inca explicate; au reactii emotionale in fata respectivelor evenimente, le explica si incearca sa le inteleaga, reusind in acest mod sa se adapteze la ele. Daca ai inteles de ce copilul tau a murit muscat de caine (adica ai favorizat o explicatie cum ar fi problema cainilor maidanezi, neglijenta bunicii sau karma) vei suferi in continuare, normal, dar durerea va fi ceva mai suportabila odata vinovatul stabilit. De ce crezi ca exista tapi ispasitori? Pentru a atenua emotiile negative trezite de evenimentele neincadrate intr-o categorie si neexplicate. Aviz sinucigasilor (care nu ma citesc, bineinteles, ar fi un efort prea mare pentru cineva in plin episod depresiv major, poate si pentru cei diagnosticati cu borderline, cred ca stiai ca in cazul lor riscul de suicid e si mai mare decat in depresie): aveti mila de familie (hm...dar stiu ca nu o sa aveti, dimpotriva) si lasati si voi un bilet in care inventati niste cauze si motive, le va fi mai usor sa treaca peste pierdere daca au impresia (falsa!) ca stiu de ce ati facut asa ceva (nu, teoria deficitului de serotonina nu le va fi suficienta, ei vor sa inteleaga ce ganduri si nu ce neurotransmitatori v-au trecut voua prin creier inainte sa vi-l zburati cu un pistol obtinut dupa ce ati trecut prin testele psihologice ca o gasca gratioasa printr-o apa tulbure). Despre modelul AREA (attend-react-explain-adapt) voi spune mai multe intr-un alt articol; pinky promise! (sau mai degraba doar pinky).

In concluzie, biasul de tipul self-serving ne pune in brate niste perceptii eronate (nu ca perceptia ar fi vreodata perfect fidela, e si aici un continuum, dar imi place sa cred ca incerci sa te plasezi cat mai in dreapta acestei linii) atunci cand suntem actori (bun termenul!) in scenariul agresor-victima. (cat despre observatori, nici ei nu sunt obiectivi; de ce si cum, iti spun altadata). Hitler nu stia ca face rau! (si mai desena si flori, dupa cum am aflat azi de la o persoana foarte draga care scrie carti despre colonii cu demoni si picteaza ingeri- nu mi-a spus cum i-a convins sa pozeze, cert este ca s-a lipsit de unul dintre ei in favoarea mea, sperand poate sa se lipeasca ceva substanta serafica si de tesuturile mele epiteliale). Din punctul sau de vedere (al lui Hitler, mai! nicio legatura cu Daniela!), solutia radicala era cea mai buna; dar mai bine ma opresc aici, sau patesc ca Lars Von Trier, care a socat intregul Cannes cand a afirmat, in 2011, ca il poate intelege pe micul nostru pictor ce nutrea totusi cateva prejudecati la adresa evreilor. Raul pur este un mit, o alta minciuna de care avem nevoie (Baumeister- the myth of pure evil). Dar consecintele raului exista, motiv petru care si in absenta liberului arbitru sau in prezenta unor disfunctii la nivel cerebral un om care a ucis sau a agresat un alt om trebuie tinut inchis (la puscarie, la un spital de boli psihice, whatever) in primul rand pentru a nu repeta fapta si abia pe urma pentru a oferi o falsa consolare victimelor sau rudelor acestora ce nutresc dorinte (ne)justificate de razbunare.

Fara a fi Hitler in persoana, te vei regasi si tu in postura de agresor de nenumarate ori in viata asta (bine, bine, nu se pun la socoteala animalele pe care le mananci si/sau omori). Ca si Hitler, vei sustine sus si tare ca ai avut dreptate. Tot de nenumarate ori te vei (auto)pozitiona in rolul de victima. Si te vei vaita in dreapta si in stanga ca “ti s-a facut” (dintr-odata nu mai vorbim de o interactiune intre sisteme, ci de o actiune unilaterala) o mare nedreptate tie, inocenta intruchipata.

Cand vei da cuiva o palma vei fi convins ca ai avut motivele tale si ca victima nu a avut prea mult de suferit. Invers, cand vei primi o palma vei crede cu tarie ca cel care te-a palmuit a facut-o din cruzime si ca efectul a fost pentru tine devastator (desi din exterior nu se vede ca ai duce-o prea rau). Insa cat de puternica este aceasta convingere? Sau, mai precis, exista in tine si un modul mental sau un “eu” care stie adevarul dar a carui voce nu se face auzita de “eurile” care conduc masinaria (tot e bine daca nu merge mereu pe pilot automat)? Doi psihologi sociali, Piercarlo Valdesolo si David DeStefano si-au propus sa gaseasca raspunsul la aceasta intrebare si au nascocit un experiment prin care sa vada daca nu cumva avem aici un caz de  auto-amagire (self-deception), concept inteles prin prisma teoriei lui Trivers (nu avem toti abilitatile de disimulare ale personajelor din Filantropica, cei mai multi dintre noi trebuie sa credem noi insine ca suntem intr-o situatie dificila inainte de a ne convinge si “publicul”- nu ai uitat de teoria autoprezentarii a lui Goffman, nu?). Participantii au fost informati ( a se citi mintiti in scopuri nobile) ca vor fi repartizati in perechi din care un membru va rezolva o sarcina usoara si placuta (se va uita la niste fotografii timp de zece minute), iar celalalt, tributar unor blesteme transgenerationale, va petrece 45 de minute incantatoare in compania sexy (sau obscena?) a unor probleme de matematica. Blestemul asta transgenerational nu era insa atat de rigid, in sensul ca participantilor li s-a spus ca pot hotari chiar ei modul de repartitie a karmei- au avut de ales intre a trage la sorti (alea obiective, dictate de probabilitati, desi mai stii cine intoarce in aer zarul? :P) si a alege chiar ei conditia experimentala in care sa fie plasati.

Ce crezi ca au ales? Sarcina usoara. E corect? Pai nu e, au spus alti participanti, dintr-un alt grup, chemati sa evalueze justetea acestui tip de decizii. E corect? Pai e, au spus actorii, cei care au ales deja pe principiul cine-mparte parte-si face. Haideti, oameni buni, chiar e corect? Pai nu prea (mai) e, au spus aceiasi participanti cand au fost nevoiti nu doar sa raspunda la aceasta intrebare, ci si sa retina in acelasi timp un sir de sapte cifre recitate de experimentator. Si uite asa a iesit la iveala adevarul ingrozitor (adica ala de nerecunoscut) atunci cand mintea constienta a fost tinuta ocupata si subiectii am putea spune ca nu au mai avut niciun loc liber in memoria de lucru (7-9, right? stii la ce ma refer…) pentru a demara operatiile estetice menite a cosmetiza realitatea (nu-ti convine nedreptatea comisa de tine? Ii aplicam urgent un strat de fard si devine “un rau necesar”, daca o dam si cu rimel nu ne mai poate privi in ochi, iar gloss-ul o face de-a dreptul stralucitoare). Ce inseamna asta? Ca undeva deep down there stii ca ai gresit. Deep down where? Ei si tu acum, crezi ca sunt scafandru prin inconstientul tau? Cum care inconstient? Ala al lui Timothy Wilson, nu al lui Freud. Pardon, al tau am vrut sa spun. Ca doar nu o fi colectiv, dupa cum perora un individ al carui nume imi scapa- scapare freudiana, desigur. Sau biasul perceptiei selective. Hai ca incep sa ma incurc, despre ce vorbeam? A, autoamagirea…Intrebare, daca tot m-ai prins intr-o dispozitie analitica de zile mari, cum nu am mai avut de mult: cata vreme la nivel constient eu nu stiu ceva (ca a fost incorect sa ii trag o mama de bataie- de ce nu o bunica de bataie?- fratelui mai mic) si sunt sigura ca am avut dreptate, pot fi considerata vinovata? Poate ca ar fi trebuit sa nu las informatiile corecte sa dea bir cu fugitii in inconstient, sa fiu vigilenta. Cand te automagesti exista un eu care minte si un eu care este mintit. Vezi cum ai chiar in interiorul tau un agresor si o victima? De fapt nu e chiar asa, pentru ca in acest caz “agresorul” e posibil sa aiba motive foarte serioase sa te pacaleasca- stie ca nu esti in stare sa suporti adevarul. In functie de “eul” pe care te focalizezi iti vei forma o anumita parere despre legatura intre responsabilitate si self-deception. Aha, avem un eu care minte si un eu care se lasa mintit, care ar fi putut impiedica amagirea dar nu a facut-o! spun intentionalistii, cei care afirma ca putem fi trasi la raspundere pentru auto-amagire (o forma de wishful thinking). Ba nu, avem un eu care este mintit fara sa stie ca este mintit, asa ca nu poate fi considerat responsabil pentru ceva ce nu a stiut- ii contrazic repede motivationistii, cu argumente mai solide decat ale lor. Dar ar fi trebuit sa stie! Ar fi putut sti?

Te poti totusi feri, intr-o oarecare masura macar, de autoamagire? Eu cred ca da. Cum? Poate prin exersarea metacognitiei, auto-observarii permanente (ce fac acum?) si starii de prezenta sau de awareness, ca sa nu spun chiar mindfulness. Cum la mijloc nu este doar well-beingul tau ci si al altor nevinovati care au norocul sau ghinionul (dupa caz) sa te intalneasca, as spune chiar ca ai datoria morala de a lucra cu tine insuti astfel incat sa ajungi sa te minti cat mai putin (nu sunt absurda, e imposibil sa nu te mai minti deloc, ca sa nu mai spun ca sunt si situatii cand e preferabil sa te minti, deci ai nevoie si de capacitatea de discriminare). Dar cand ti se pare ca te minti mai putin e un fapt sau o noua auto-amagire? Ne autoamagim cand credem ca ne automagim mai putin?

Vrei sa mai citesti despre self-deception si responsabilitate sau preferi sa ramai in ignoranta pentru ca data viitoare sa ai la indemana scuza nestiintei pentru a te purta cum vrea muschiul tau?

http://www.humanamente.eu/PDF/Issue20_Paper_Nelkin.pdf

Am vazut cum rolul in care ne plaseaza intamplarile vietii (cu concursul nostru de cele mai multe ori) determina si sensul in care distorsionam realitatea, in functie de ceea ce vrem sa creada ceilalti si, implicit, sa credem si noi. Ne promovam propriul interes, tinem sa avem dreptate si sa afisam o imagine cat mai pozitiva. Victima si agresorul se auto-promoveaza, isi negociaza sprijunul grupului si se alfa in concurenta, ca la un tribunal, pentru ca dincolo de conflictul lor punctual mai exista o confruntare in fundal, o lupta pentru a-i fi data dreptate de catre un for exterior (comunitatea) si interior (propria constiinta). Exista insa un tip de relatii in care lucrurile nu se mai petrec asa, dimpotriva: victima este cea care minimalizeaza agresiunea, iar agresorul regreta sincer cele intamplate, isi asuma intreaga raspundere, ba chiar exagereaza gravitatea greselii sale. Este vorba de relatiile de cuplu inalt functionale. Un numar impresionant de studii arata ca un factor decisiv in satisfactia maritala este capacitatea de a reconsidera o situatie astfel incat partenerul sa apara in cea mai buna lumina posibila. O iubesti si va intelegeti bine in general? Cu siguranta ii vei gasi si scuze. Ti-a pus sare in loc de zahar in cafea? Nu-i nimic, se mai intampla, borcanele sunt de vina, sunt foarte asemanatoare, singura diferenta este ca unul e rosu celalalt verde (iar ea nu e daltonista, amanunt irelevant insa). A aruncat spre tine cu un pantof? Ei, glumea si ea, se juca. Ce se intampla aici cu biasul de tipul self-serving? La o privire superficiala ai spune ca nu se mai aplica, partenerii nu mai incearca sa “se scoata”, sa iasa in fata, sa isi consolideze pozitia de victima inocenta sau de agresor fara intentie. Nu este insa adevarat. Biasul exista, doar ca sufera o transformare: devine din self-serving relationship-serving. Nu mai esti interesat de imaginea ta, ci de relatie. Repet, e valabil doar pentru cuplurile cu un inalt grad de satisfactie conjugala. Acest fenomen sprijina de fapt o teorie mai veche despre iubire si conceptul de sine, self-expansion theory, elaborata de Arthur Aaron impreuna cu sotia sa Elaine- ambii psihologi sociali (le poti cauta si citi studiile sau te poti multumi (cam prea usor) cu lecturarea capitolului 6, cel despre relatii, din cartea Curios? a lui Todd Kashdan, tradusa si in romana). Pe scurt, o motivatie fundamentala a oricarui om este dezvoltarea continua, iar una dintre caile de a atinge acest deziderat este implicarea in acele relatii care sa iti imbogateasca propriul concept de sine. Intr-o relatie apropiata vei prelua, iti vei insusi anumite aspecte din personalitatea partenerelui si veti crea impreuna un univers comun cu siguranta mai larg si mai cuprinzator decat era universul fiecaruia dintre voi luat separat. Consecintele sunt vizibile chiar la fMRI, dupa cum au constatat Mashek si Aron (Confusion of self with close others, 2003, Personality and Social Psychology Bulletin) cand au “citit” in creierul subiectilor in timp ce acestia auzeau o serie de nume diferite, printre care numele lor, numele unei persoane foarte dragi si altele fara valente emotionale. Concluzia experimentului?

“In cazul subiectilor aflati intr-o relatie apropiata cu cineva, cand ei au auzit numele prietenului foarte bun, zona din creier legata de sine s-a activat. Si a ramas pasiva cand au auzit alte nume familiare. Creireul continua sa faca diferenta intre sine si alti oameni, dar face o exceptie speciala penru prieteni, iubiti si acei menbri de familie a caror viata se intrepatrunde strans cu cu cea a individului in cauza. Cand formezi legaturi stranse si ii lasi pe cei dragi sa patrunda spre miezul cel mai intim al fiintei tale, aceste raporturi interumane se intiparesc in creierul tau. Creierul se reseteaza, adaugand noi conexiuni neuronale care sa-i includa pe oamenii cei mai importanti pentru tine. Creierul se schimba la propriu, in urma experientei traite” (Kashdan).

In aceste conditii in care conceptul se sine ajunge sa integreze, sa absoarba dimensiuni ale universului persoanelor cu care formam relatii stranse este usor de inteles cum biasul de tipul self-serving devine in cuplu relationship-saving sau chiar partner-saving. Teoria sotilor Aron ofera si un fel de baza stiintifica romanticilor care viseaza la fuziunea cu persoana iubita, iar daca vrei sa vezi cum stati tu si partenerul (sau partenera) cu expansiunea sinelui exista Scala Includerii Celuilalt in Sine, un test care nu iti ia mai mult de cateva secunde, intrucat tot ce trebuie sa faci este sa alegi reprezentarea grafica (niste cercuri sau sfere, nu ma pricep la geometrie) cea mai potrivita pentru cuplul pe care il formati:

http://www.haverford.edu/psych/ble/continuous_ios/originalios.html

Am vazut, prin aceasta (lunga) paranteza ca exista situatii cand putem iesi din propria perspectiva pentru a imbratisa (si) un alt punct de vedere. Victima are undeva deep down there instrumentele necesare abandonarii unui rol care, in ciuda avantajelor deja mentionate, o mentine captiva unor perceptii eronate. La randul lui, agresorul ar putea deveni capabil sa isi recunoasca cu onestitate greseala si sa inteleaga impactul pe care l-a avut asupra celuilalt. (atentie insa, a nu se confuda cu situatiile de tip sado-masochist cunoscute sub numele de sindromul Stockholm, cand victima ajunge sa simpatizeze cam prea mult cu agresorul; dar stiai ca exista si sindromul Lima?).

Pentru a intelege importanta (ajustarii) perspectivei iti propun, pe finalul articolului, un dialog imaginar intre o posibila victima si un posibil agresor.

A: Imi pare rau! Iarta-ma, te rog!

V: Cum sa te iert? Crezi ca folosesc la ceva scuzele tale? Unele lucururi sunt ireversibile. Daca spargi o farfurie si spui ca iti pare rau va mai deveni farfuria aia vreodata intreaga?

A: Da, de fapt sa stii ca e posibil. Farfuria nu numai ca poate redeveni intreaga, dar va fi chiar mai frumoasa si mai valoroasa decat inainte. Exista si lucruri ireversibile, desigur, important este insa sa apreciezi cat mai corect care sunt ele si daca merita efortul de a le restaura pe cele ce pot fi reparate. Probabil nu ai auzit pana acum de kintsugi,  o forma de arta japoneza ce datează din secolul al XV-lea si consta in repararea vaselor crapate sau sparte cu fir de aur, creand pe suprafata lor un nou model ce le face mult mai pretioase decat erau inainte.

Cum se realizeaza acest kintsugi? Instructiunile vin in partea a doua, intr-una din aceste zile. Esti nerabdator? Daca intarzii cu scrierea viitorului articol te rog sa nu dai vina pe mine. Am motivele mele!