Yes, how many times can a man turn his head/ Pretending he just doesn't see?

Hai să mai facem şi noi nişte scenarii.

Victor şi Vasile sunt colegi de facultate, au de predat un eseu pentru curs, iar termenul este strict, în general nu se admit întârzieri. Nu au reuşit să-l termine, riscă să pice examenul şi să piardă locurile bugetate. Profesorul îi spune lui Victor că-i poate da o amânare de 48 de ore, dar cu Vasile nici nu vrea să discute. Nu oferă explicaţii pentru gestul său.

Roxana şi Camelia sunt colege de birou pe aceeaşi funcţie. Tocmai au finalizat un proiect important, pentru care şi-au împărţit sarcinile în mod egal. Şeful e mulţumit şi le acordă o primă: 1000 de RON Roxanei, 1200 Cameliei. Explicaţia pe care o dă nu stă în picioare, prin firmă se zvoneşte doar că are o slăbiciune pentru Camelia, dar nu există nici un fel de relaţie nepotrivită între ei.

Într-un week-end, după o victorie, jucătorii unei echipe de de fotbal au fost surprinşi beţi într-un bar, incident ce a ajuns şi în tabloide. Antrenorul îi cheamă la o şedinţă şi îi anunţă că a decis să îl transfere pe portar pentru a da un exemplu. Restul sunt rugaţi doar să aibă grijă pe viitor să nu se mai repete povestea.

Directorul unei firme se trezeşte într-o dimineaţă cam prost dispus că nu-i ajung banii să stea toată vara în Thailanda şi îi vine ideea să facă enconomii la curent, aşa că instaurează o nouă regulă: de mâine nimeni nu mai are voie să dea drumul la aerul condiţionat. Un şef de departament îi scrie indignat că măsura nu este corectă şi ar putea afecta negativ performanţa. Directorul îi răspunde doar atât: „Măsura asta nu e valabilă pentru dumneavoastră, puteţi folosi în continuare AC-ul”. Şeful de departament nu mai răspunde şi face întocmai, având grijă să stea mai mult încuiat în birou pentru ca ceilalţi să nu-şi dea seama că la el merge aerul.

Ce au în comun scenariile? Da, în toate asistăm la câte o nedreptate, adică nişte avantaje au fost acordate nelegitim anumitor persoane, în detrimentul altora. Mă întrebi ce este dreptatea? În nici un caz o proprietate a universului sau un instrument al justiţiei divine- menţiune pentru cei care încă nu au renunţat la credinţa într-o lume dreaptă. Universul nu este drept prin el însuşi, dar cumva lumea încearcă să fie astfel, pentru că oamenii trăiesc în grupuri şi instituie norme sociale, reguli şi legi prin care drepturile individului să fie respectate. În ce măsură reuşesc este altă discuţie. Nu este mereu evident ce înseamnă o măsură dreaptă, în filozofia politică şi în etică există mai multe teorii şi prea puţin consens. Cu toate astea pare a exista în mintea noastră, care nu este tabula rasa, un simţ înnăscut al dreptăţii şi o preferinţă pentru aceasta, un simţ care de multe ori (dar nu întotdeauna) funcţionează ca un fel de compas moral intern ce te avertizează că ceva este drept sau nedrept, corect sau incorect.

Putem porni de la o definiţie de lucru dată de Aristotel în Etica Nicomahică:

Acţiunea dreaptă reprezintă poziţia intermediară între a comite nedreptatea şi a o suporta, una constând în a avea mai mult, alta în a avea mai puţin decât trebuie. Dreptatea este un fel de medietate, dar nu în maniera celorlalte virtuţi, ci în sensul că ea deţine poziţia intermediară, pe când nedreptatea ocupă extremele. În afară de asta, dreptatea este dispoziţia morală datorită căreia numim drept omul capabil să înfăptuiască în mod deliberat ceea ce este drept şi să opereze o justă distribuire fie între el şi altcineva, fie între alte două persoane, astfel încât din ceea ce este de dorit să nu-şi atribuie sieşi mai mult şi altora mai puţin (şi invers, din ceea ce este dăunător), ci să respecte egalitatea proporţională şi să procedeze la fel şi când este vorba de alte două persoane.

Nimănui nu-i place să fie nedreptăţit. Când se întâmplă asta reacţia este în general una vehementă, poate chiar disproporţionată în raport cu nedreptatea comisă, dar este de înţeles pentru că moştenim creierul limbic al vânătorilor-culegători pentru care a-şi asigura accesul la resurse era o chestiune de viaţă şi de moarte. În general dreptate nu înseamnă lipsa ierarhiilor şi egalitate perfectă la nivel de resurse (nici măcar socialismul nu merge chiar atât de departe), pe de altă parte inegalităţile economice foarte accentuate sunt o formă de nedreptate socială. Dacă insişti să mă întrebi ce înseamnă totuşi distribuţie echitabilă a resurselor şi avantajelor...depăşeşte scopul acestui articol, găseşti câte ceva în vreo două mai vechi, unul despre teoria lui Rawls despre meritul moral, celălalt despre Nagel şi norocul moral.

Dacă te mai uiţi o dată peste definiţia lui Aristotel înţelegi că din punct de vedere moral este incorect să accepţi un beneficiu mai mare cel puţin atunci când, în aceleaşi circumstanţe, altcineva este dezavantajat şi primeşte mai puţin decât tine. Din punct de vedere psihologic lucrurile sunt însă mai complicate, principiul sau valoarea dreptăţii ciocnindu-se de interesul personal. Atât de complicate sunt încât uneori nici nu mai percepi faptul că eşti într-o situaţie de favoritism sau de supra-compensaţie.

Cum ajungi să crezi că de fapt nu este nimic în neregulă în a fi favorizat? Păi printr-o multitudine de mecanisme ce ţin de reducerea disonanţei cognitive cu ajutorul raţionalizării. De exemplu, eroarea fundamentală de atribuire: Victor se va gândi că el a întârziat predarea lucrării din cauza circumstanţelor, în timp ce Vasile este leneş prin natura sa, deci profesorul a procedat corect să-i acorde doar lui o prelungire. Camelia îşi va aminti selectiv cum şi-a împărţit sarcinile cu colega sa şi va reconstrui trecutul astfel încât să se potrivească cu credinţa că ea a muncit totuşi ceva mai mult. Jucătorii care au scăpat cu basma curată vor recurge la învinovăţirea victimei (portarul parcă a băut totuşi mai mult decât ei) şi la delegarea responsabilităţii către autoritate (ştie antrenorul de ce a procedat aşa, doar nu o să-i cerem socoteală, dacă rămânem şi noi fără post?). Şeful de departament îşi va spune că el are o poziţie cheie în firmă şi directorul general nu a făcut decât să-i recunoască meritele deosebite prin excepţia pe care a făcut-o pentru el. De altfel cam de fiecare dată când suntem într-o situaţie de supra-compensaţie există tendinţa sau riscul de a ne simţi îndreptăţiţi să fim avantajaţi. Este sentimentul care în engleză se numeşte „entitlement” (the feeling or belief that you deserve to be given something, such as special privileges) şi pentru care limba română nu are un echivalent care să cuprindă toate nuanţele.

În 2010 cea mai mare pensie specială din România era de 37 000 RON, în condiţiile în care pensia medie lunară se situa undeva la 750 RON. Ai auzit de vreun beneficiar al acestei sume cât 50 de pensii normale care să considere diferenţa nejustificată şi eventual să redirecţioneze o parte din pensia lui către cei care au o pensie nici măcar medie, ci minimă (350 RON)? Eu nu ştiu, dar mi-ar plăcea să existe. Probabil izolat chiar sunt cazuri. Nu te repezi totuşi să îi judeci prea aspru pe cei are nu o fac. În locul lor aproape oricine ar proceda identic, convingându-se (am văzut cum) că merită fiecate leu din cei 37 000.

Ignoranţa strategică contribuie la acceptarea privilegiilor concomitent cu menţinerea unei conştiinţe împăcate. Dacă bănuiesc că aş putea afla ceva ce mi-ar zdruncina credinţa că eu merit un avantaj pe când altcineva nu…păi atunci încerc să nu aflu. Nu scormonesc, zic saru’mâna şi nu mă mai interesează. O bună parte din inteligenţă poate fi investită în ignoranţă, atunci când nevoia de iluzie este profundă, spunea romancierul Saul Bellow.

Nu e greu, mai ales când decizia a aparţinut unei autorităţi ce a împărţit avantajele după cum a crezut de cuviinţă. Aş avea vreun motiv sau vreun interes să o chestionez şi să o pun la îndoială câtă vreme mie îmi este cald şi bine? A avut motivele ei...şi prefer să nu le ştiu, ce mă fac dacă nu îmi vor părea credibile şi legitime? Prefer să nu ştiu nici cum trăieşte cineva dintr-o pensie de 350 de RON. Revenind la scenarii, Victor probabil nu va sta la discuţii prelungite cu Vasile, mai bine să nu afle ce s-a întâmplat de acesta nu a predat eseul la timp şi să mizeze în continuare pe supoziţia că Vasile, spre deosebire de el, este leneş. Colegii de echipă nu l-au căutat pe portar să-l întrebe ce s-a întâmplat mai exact de a fost transferat. Iar şeful de departament stă închis îm bitou, gândind că e de preferat ca ceilalţi să nu afle că directorul a făcut o excepţie pentru el de la regula cu aerul condiţionat.

Politica salariilor confidenţiale favorizează ignoranţa strategică în detrimentul transparenţei. Nu toţi angajaţii agreează această practică. Sau cel puţin nu cei care bănuiesc că sunt dezavantajaţi. Cei care au salariile cele mai mari în schimb se bucură că lucrurile stau aşa şi nu doar că nu ar vrea ca ceilalţi să le afle veniturile, dar preferă să nu ştie ei înşişi cât câştigă cei de pe poziţiile inferioare.

Ignoranţa te scapă de acţiuni ce ar sprijini dreptatea, dar nu şi interesul tău personal. Cu cât e mai uşor să ignori, cu atât mai mult vei accepta privilegiile. Poate ştii exemplul creat, într-un alt context, de filosoful Peter Singer. Te îndrepţi spre serviciu îmbrăcat în noul costum Armani de 1000 de euro când observi un copil ce a căzut în lac şi e pe punctul de a se îneca sub ochii tăi. Tu ştii să înoţi. Ai ezita să sari în apă să-l salvezi pentru că te gândeşti că-ţi vei strica costumul? Mă îndoiesc că i-ar trece cuiva asta prin cap într-un asemenea moment. În acelaşi timp însă la fiecare 10 secunde undeva pe această planetă un copil moare de foame şi o sumă modică din partea ta l-ar putea salva. Situaţiile sunt asemănătoare în esenţa lor, dar răspunsurile total diferite. De ce? Printre altele pentru că este mult mai uşor să ignori ceea ce se întâmplă în Africa decât ceea ce se întâmplă la doi paşi. Un alt factor ar fi chiar diferenţa dintre empatie şi compasiune, despre care am vorbit ieri: empatia te impulsionează să-l salvezi pe primul copil de la înec, dar e mai puţin eficientă decât compasiunea când e vorba de un copil pe care nu îl vezi şi care nu-ţi trezeşte emoţii la fel de puternice.

Un studiu recent arată cum în creier se activează arii diferite atunci când suntem avantajaţi şi privilegiaţi faţă de situaţiile când suntem dezavantajaţi sau când fiecare primeşte suma corectă (s-a folosit jocul dictatorului ca sarcină experimentală). Interesant, dar nu surprinzător, este că se aprind zonele din sistemul dopaminergic care reacţionează la recompense. O dovadă în plus că avantajul nedrept este reconfigurat în termeni de recompensă, de merit şi de îndreptăţire:

These results add to the discussion about the degree to which humans are sensitive to the outcomes of others as compared to themselves. While it is very clear that humans care about others’ outcomes, they are also more interested in their own outcomes than those of others, and when sensitivity to others’ outcomes may result in a drop in one’s own outcome, people prefer not to have that knowledge. (…)Our behavioral results clearly showed that people were motivated not to reject or protest overcompensated offers. Importantly, from the brain analysis, the approval response to the overcompensated offers was found to be triggered by the reward related brain circuit consisted of the left caudate, right cingulate gyrus, and right thalamus. Thus here, too, it is reasonable to argue that the brain might have internalized the overcompensated offers as rewards.

Avem deci un creier care percepe avantajele, fie ele şi nedrepte, ca pe ceva plăcut, recompensator. Să nu uităm însă că acest creier este şi plastic şi în timp poate fi determinat să se activeze diferit, atunci când întărim un alt răspuns, de exemplu alegând conştient să acţionăm în concordanţă cu valoarea dreptăţii. De ce am face-o? Pe de o parte chiar din pragmatism, pentru că putem să ne aflăm oricând de cealaltă parte a baricadei şi nu ne-ar plăcea ca cineva, atunci când este favorizat, să nu aibă nici cea mai mică urmă de îndoială că e corect ceea ce se întâmplă. Pe de altă parte pentru că am avea satisfacţia de a transpune o valoare într-un comportament concret. Şi nu în ultimul rând pentru că la o reflecţie mai profundă disonanţa cognitivă se instalează şi ne dăm seama că în realitate privilegiile văzute drept recompense sunt de fapt doar nişte avantaje nedrepte, de multe ori obţinute în detrimentul altora.

PS: Nu sugerez nici că ar fi bine să pici în extrema cealaltă şi să te îndoieşti nevrotic de absolut orice avantaj sau lucru frumos care ţi se întâmplă. Există în viaţă şi nişte sfere în care noţiunea de merit este secundară. Una dintre aceste sfere este recunoştinţa.

Gratitude stems from the perception of a positive personal outcome not necessarily deserved or earned, that is due to the actions of another person. Gratitude has been defined as “the willingness to recognize the unearned increments of value in one’s experience”  de aici.

O altă sferă ar fi, zic şi eu, iubirea…unde, deşi frecvente şi aparent rezonabile, expresiile de genul „nu merit dragostea ta” sau „mi-ai câştigat dragostea” se dovedesc futile şi chiar absurde. 

Cu compasiune, despre empatie şi alţi demoni

Despre ce spuneam că voi scrie? Am uitat, iar mi-a fugit mintea! O tratez de dromomanie cum pot şi eu, atât cât şi pe unde mă duce capul, de exemplu acum citesc The Organized Mind. Primul capitol este despre cognitive overload şi se referă la…of! nu! nu din nou! nu despre asta mi-am propus să scriu! Iartă-mă că te târăsc după mine în vagabondajul ăsta mental! Ce spui, empatizezi? Pentru binele amândurora, crezi că poţi transforma empatia în compasiune?

Empatia este capacitatea de a te pune în locul celuilalt în primul rând emoţional, ceea ce înseamnă că vei simţi şi tu o parte dintre emoţiile lui. O parte, să nu confundăm totuşi cu simbioza sau contagiunea emoţională. Cum creierul nostru este construit să reacţioneze puternic la mediul social, marea majoritate avem preinstalat un soft al empatiei, adică ne întristăm când cineva suferă, ne enervăm când asistăm la o nedreptate sau ne bucurăm şi ne trezim zâmbind când suntem înconjuraţi de oameni veseli, fericiţi. Da, există variabile interpersonale, dar empatia aproape că este un instinct comun tuturor, mai puţin psihopaţilor. Spun instinct pentru că emoţiile se trezesc în noi automat, nu le putem împiedica, motiv pentru care poate uneori ţi-ai dori să fii mai puţin empatic şi să nu mai fii copleşit de suferinţa din jur. O meta-analiză a studiilor ce au investigat corelatele neurale ale empatiei a reliefat faptul că în creierul tău se activează cam aceleaşi zone (cortexul insular anterior şi cortexul cingulat anterior) atunci când te doare ceva şi atunci când te uiţi la cineva care simte durere. Aşadar, empatia doare. Ce se întâmplă când ceva doare prea tare? De multe ori eşti atât de centrat pe durerea ta încât nu mai eşti în stare să reacţionezi, să găseşti soluţii sau să faci acele lucruri care să aline suferinţa celui cu care empatizezi. Există deci riscul să nu-i fii nici lui de ajutor, ba dimpotrivă, iar el poate va regreta că te-a adus şi pe tine în starea asta. Mulţi dintre cei care lucrează în profesii ce implică multă suferinţă (asistente medicale, asistenţi sociali, chiar şi terapeuţi) au la un moment dat simptome de burn-out, sunt epuizaţi şi nu mai pot face faţă stresului emoţional.

Ce vreau să spun e că empatia este necesară, dar nu mereu suficientă pentru a fi într-adevăr alături de cei la care ţii, şi nu doar de ei. Empatia este ca o piatră preţioasă, o resursă cu care te-ai născut, dar care are nevoie de puţină şlefuire şi prelucrare pentru a străluci la întregul potenţial şi a produce efecte în lume. Şlefuire şi prelucrare înseamnă atenţie, intenţie şi auto-reglare emoţională. Empatie plus gestionarea emoţiilor şi orientarea lor într-o direcţie prosocială ar fi ceea ce se numeşte compasiune.

Atunci când simţi compasiune resimţi în continuare emoţiile negative, dar ele nu te copleşesc şi nu încerci să le respingi sau să fugi de ele. Simţi alături de celălalt şi eşti confortabil în asemenea situaţii pentru că ele sunt parte din viaţă. Cu toţii ne dorim să fim fericiţi, dar hai să recunoaştem că asta nu e posibil mereu şi viaţa nimănui nu este un şir de evenimente pozitive, nici emoţiile sau atitudinile noastre nu sunt întotdeauna cele care fac subiectul cărţilor de sel-help sau de gândire pozitivă. 

Uneori nu poţi să fii nici calm, nici optimist, nici să vezi partea plină a paharului sau să „treci peste” tristeţe. Sau cel puţin nu poţi face toate astea câtă vreme te înverşunezi şi lupţi sa schimbi realitatea emoţională pe care o trăieşti chiar acum. Paradoxal, schimbarea apare atunci când nu te mai judeci şi culpabilizezi, când nu mai încerci din greu să fii altfel, să simţi altceva, să te smulgi dintr-o stare şi să te arunci artificial într-alta. Când simţi compasiune faţă de tine. E în regulă să fii trist, e în regulă să fii şi fericit, poţi fi calm, dar şi furios, e la fel de OK să simţi anxietate sau orice altceva simţi. Când ai compasiune faţă de tine, o ai şi faţă de ceilalţi pentru că le accepţi şi lor emoţiile, le recunoşti, le-ai trăit şi tu şi cu siguranţă le-am trăit cu toţii. Suntem în aceeaşi barcă ce uneori se clatină, alteori e lovită de valuri, câteodată sare peste ele sau, dimpotrivă, pare a fi gata să se scufunde. Când e furtună în primul rând trebuie să simţi „barca”, să fii conectat la ceea ce se întâmplă aici şi acum. „De ce e furtună?” sau „A naibii barcă, vreau să fie mai puternică!” sunt gânduri ce nu-ţi vor fi de folos, chiar mă tem că vor întârzia, ca să nu zic bloca, procesul ieşirii din furtună. Nu confunda compasiunea (de sine) cu inacţiunea, plângerea de milă şi (auto)-indulgenţa. Nimic mai puţin adevărat. Compasiunea mai mult decât empatia te împinge să (îţi) oferi ajutorul potrivit.

Circuitele neurale ale compasiunii sunt puţin diferite de cele ale empatiei pentru că există şi acea parte din tine care priveşte emoţia şi realitatea aşa cum sunt ele, iar această atitudine binevoitoare faţă de ceea se întâmplă oferă cadrul schimbării. Ai o paletă mai variată de răspunsuri şi reacţii, nu doar comportamentul automat generat de empatie. De exemplu, copilul tău plânge de ţi se rupe sufletul şi vrea să se mai uite la televizor în loc să se culce, deşi e târziu, e obosit şi mâine merge la grădiniţă. Din empatie vei fi înclinat să îl mai laşi, prea mult suferă şi tu trăieşti emoţiile lui. Din compasiune vei evalua consecinţele pe termen mai lung (mâine va fi prost dispus), îl vei lua cu blândeţe din faţa televizorului, vei sta lângă el cât plânge lăsându-l să-şi exprime frustrarea, îi vei explica de ce ai făcut asta, dar vei avea şi puterea de a pune limite pe comportamente şi de a lua decizia cea mai bună în contextul în care te afli. Tot din compasiune înţelegi că asemenea momente sunt binevenite pentru relaţie şi pentru dezvoltarea emoţională a lui, chiar şi a ta. Suferinţa nu e ceva ce trebuie cu orice preţ evitat, deoarece conţine în ea şi oportunitatea de a aprofunda o relaţie, de a fi în contact cu tine şi cu celălalt, de (auto)cunoaştere şi creştere.

Văd compasiunea ca pe un fel de receptacul al emoţiilor, unde acestea se pot exprima în deplină siguranţă, dar care au şi un cadru conţinător astfel încât cumva nu vor da pe dinafară sau, chiar dacă dau, nu este nicio nenorocire, vor reveni curând la o intensitate suportabilă.

Dintr-o poziţie de compasiune vei fi ferit de latura mai puţin pozitivă a empatiei, de ceea ce se numeşte „empathy distress”. Când emoţiile negative te copleşesc, empatia te poate motiva să acţionezi impulsiv, astfel încât să scapi repede de ele. Pericolul este să alegi ceva ce, deşi pe moment linişteşte apele, pe termen un pic mai lung face mai mult rău decât bine – să-l laşi pe copil la televizor până la miezul nopţii pentru că nu suporţi să-l vezi plângând sau, invers, să-l iei brutal de acolo şi să-i spui „Nu plânge! Încetează, nu ai motive să faci asemenea scene”. 

Tot din empatie e posibil să eviţi să te expui unor situaţii de teamă că te vei încărca prea mult şi nu vei face faţă. De exemplu, ai un prieten care trece printr-o depresie dar eviţi să stai prea mult în preajma lui nu pentru că nu-ţi pasă de el, ci pentru că ţi-e frică de contagiune. Într-un fel, dacă ştii că ai această tendinţă poate e chiar indicat să procedezi aşa măcar din când în când, sunt momente când nu eşti disponibil pentru altcineva şi nici nu i-ai fi de ajutor atunci. Cultivând însă compasiunea vei putea decide ceva mai conştient pentru că ai încredere în capacitatea ta de a lăsa emoţiile să curgă şi în acelaşi timp de a le conţine, aşa că nu vei mai simţi nevoia să le eviţi sau să le atenuezi repede-repede.

Evitarea situaţiilor ce trezesc reacţii emoţionale este câteodată un mecanism de auto-protecţie când costurile empatiei sunt mai mari decât poţi suporta sau când ştii că ai fi tentat să acţionezi nepotrivit. Poate din principiu nu oferi bani cerşetorilor de pe stradă pentru că nu vrei să încurajezi această practică. Aşa-i că eviţi să te uiţi în ochii lor? Dacă te-ai uita ai empatiza prea mult şi fie nu te-ai putea abţine să nu le dai ceva fie ai rezista, dar starea ta de spirit ar fi afectată.

Dar când sună la uşă cineva de la o organizaţie umanitară? Să zicem că ştii despre ce e vorba pentru că erai pe hol şi ai surprins conversaţia pe care a avut-o cu vecina de palier. Nu vrei să faci o donaţie. Sună a doua oară. Probabil nu vei deschide şi vei umbla în vârful picioarelor ca să nu îşi dea seama că e cineva acasă. Din nou, eviţi situaţia. Motivaţiile însă pot fi diferite, de la caz la caz. Poate că tu te fereşti de efectele empatiei. Altcineva însă se fereşte să treacă drept nepăsător în ochii altora (cei care solicită donaţia plus vecinii). Pentru un al treilea motivele sunt amestecate, există câte puţin din fiecare.

În psihologia socială există o teorie conform căreia oamenii sunt altruişti mai ales din motive egoiste, ce ţin de imagine, fie că e vorba de self-concept (vreau să cred despre mine că sunt o persoană generoasă), fie că în joc e reputaţia sau părerea pe care îmi doresc ca ceilalţi să o aibă despre mine. Uneori nu eşti dispus să oferi un ajutor, dar nici nu-ţi vine să-l refuzi direct, aşa că e mai simplu să nu deschizi uşa, să traversezi pe partea cealaltă dacă vezi de la distanţă pe cineva care are de gând să-ţi ceară bani sau o favoare (să completezi un formular), să nu dai un telefon cuiva care trece printr-o situaţie dificilă, pe scurt să te comporţi de parcă nu ştii, nu vezi, nu auzi. În jocul economic „dictatorul” subiecţii sunt tentaţi să plece cu toţi banii şi să nu ofere nimic atunci când experimentatorul le oferă posibilitatea să o facă fără ca potenţialul partener de joc să ştie măcar că a existat acea decizie.

Am intrat într-un subiect diferit de comparaţia dintre empatie şi compasiune. Nu m-am putut abţine însă să nu amintesc despre „ignoranţa stategică”, pregătind, într-un fel, articolul viitor (da, ar fi mai bine pentru tine să-l ignori intenţionat, nu-ţi va conveni!). Ignoranţa strategică sau deliberată este strategia prin care îţi auto-restricţionezi accesul la informaţii relevante pentru ca acţiunile tale să nu pară egoiste sau incorecte din punct de vedere moral. Alegi să nu ştii ce se întâmplă într-o zonă afectată de un cataclism natural şi schimbi canalul când vezi imagini de acolo, însoţite de îndemnul de a dona 5 euro prin sms. Lucrezi într-o firmă şi ai ceva suspiciuni că se ocupă cu spălarea de bani, dar alegi să nu-ţi bagi nasul prin dosare pentru că dacă ai şti sigur ai fi obligat să iei o decizie sau să recunoşti că contribui la ceea ce se întâmplă.

Sau îi menţii pe ceilalţi într-o ignoranţă strategică. Nu-i spui partenerei că o înşeli, dar nici că nu o înşeli, deci nu te poate acuza că o minţi. Tu ştii că unul dintre vecini a înţepat cauciucul de la maşina altuia, dar taci din gură pentru că nu vrei să te bagi. Te uiţi pe geam, ţi se pare suspect că cineva dă târcoale unei biciclete străine dar iarăşi nu vrei să te amesteci şi pleci de la fereastră, nu vrei să ştii ce se va întâmpla în continuare ca să nu te simţi obligat să intervii.

Hm...oare Paul din desen se referă la Jean-Paul Sartre? O anecdotă şi închei!

Sartre şi Camus erau foarte buni prieteni şi-şi petreceau nopţile discutând pe teme existenţialiste în cafenelele din Paris. Asta până când s-au certat. La mijloc a fost o divergenţă de opinii ce se poate explica prin ignoranţa deliberată. În contextul Războiului Rece, Sartre, simpatizant al comunismului, s-a poziţionat de partea Uniunii Sovietice, în timp ce Camus se opunea oricărei forme de război. Când au început să apară zvonuri despre lagărele sovietice, Sartre, deşi nu nega existenţa lor, a ales să păstreze tăcerea asupra acestui subiect, pentru ca „clasa muncitoare” să rămână ignorantă şi să nu respingă ideile comuniste. Camus a fost revoltat de atitudinea prietenului lui şi, dornic să spună adevărul, şi-a formulat public obiecţiile, denunţând practicile din URSS în lucrarea „Omul revoltat”:

The longing for rest and peace must itself be thrust aside; it coincides with the acceptance of iniquity. Those who weep for the happy periods they encounter in history acknowledge what they want: not the alleviation but the silencing of misery.

Sartre nu a fost deloc încântat să se vadă atacat în carte, prin urmare prietenia lor a luat sfârşit. Alte detalii din culise în acest scurt documentar:

Gata, să păstrăm câte ceva şi pentru mâine. De fapt să păstrez. Din empatie te-aş sfătui să ignori deliberat articolul, dar din compasiune te voi invita totuşi să-l citeşti.

PS Să nu uit să te trimit la nişte surse (nu, nu la origini :P) bibliografice:

Regulating the costs of empathy: the price of being human. Sara D. Hodges*, Kristi J.K. Klein. University of Oregon, Eugene, OR 97403-1227, USA. 1.

http://greatergood.berkeley.edu/article/item/what_happens_when_compassion_hurts/

http://www.amazon.com/Self-Compassion-Proven-Power-Being-Yourself/dp/0061733512

http://www.nber.org/papers/w17648

http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0749597805001330

http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0167268113001819

http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2237496

Şi ar mai fi, dar mă opresc pentru că deja am auzit azi de două ori despre teoria „maximisers” versus „satisfacers”, mai întâi în The Organised Mind, apoi în cursul The Science of Happiness. Mă mulţumesc cu articolele astea, deşi încă nu am un răspuns la dilema filosofului  Isaiah Berlin, care s-a inspirat dintr-un vers al unui poet grec: The fox knows many things, but the hedgehog knows one big thing. Cred că totuşi aş prefera să fiu o vulpe bătrână…pardon, vorbesc prostii… o vulpiţă.

Şi nu-i duce pe partenerii noştri în ispită...

Urma să scriu câte ceva despre altruism sau empatie sau nici eu nu mai ştiu despre ce pentru că am fost deturnată de propriul creier (pot să spun hijacked, dar nu neapărat în sensul dat de Daniel Goleman sau de Julian Ford). Când se întâmplă asta pot să negociez paşnic sau să adopt calea minimei rezistenţe, lăsându-mă dusă de valurile de neurotransmiţători spre destinaţii exotice, poate către o insulă pustie sau vreo punte, mai ales dacă visez. Să protestez violent când mă răpeşte creierul nici nu poate fi vorba…că doar nu m-apuc să mi-l spulber?

În timp ce citeam deci din Six degrees of influence, o colecţie de eseuri compusă ca un tribut către Cialdini din partea foştilor lui colaboratori, am dat peste un articol de Vlad Griskevicius, psiholog evoluţionist cu care m-am mai întâlnit şi în alte ocazii, toate marcate de o puternică încărcătură sexuală. 

Nu de alta, dar Vlad (nu i-am reţinut niciodată numele a doua zi) scrie, ca orice psiholog evoluţionist alfa care se respectă, despre sex. De data asta despre unele consecinţe ale dezechilibrului dintre numărul masculilor şi al femelelor.

Când într-o societate sau într-un grup există mai multe femei decât bărbaţi promiscuitatea sexuală creşte iar căsătoriile se oficiază ceva mai târziu. Invers, când piaţa e plină de bărbaţi, oamenii se căsătoresc mai devreme, iar aventurile extra-maritale sunt mai rare. De ce? Pentru că cei care au mai multe opţiuni îşi permită să-şi impună interesele şi să stabilească regulile.

Mai sunt şi altele. Una interesantă are legătură cu religia. Nu te mira, nu este prima dată când se studiază diversele forme ale religiozităţii în raport cu strategiile reproductive sau cu competiţia pentru sex.

În jur de 300 de studenţi de ambele sexe din Statele Unite au fost solicitaţi să participe la o cercetare în aparenţă despre îmbunătăţirea unui site de matrimoniale. Li s-au arătat fotografiile şi profilurile fie a şase persoane atrăgătoare de acelaşi sex cu ei, fie de sex diferit. La sfârşit au răspuns la câteva întrebări ce evaluau cât de religioşi sunt. De exemplu: Ar fi foarte bine dacă religia ar avea un rol mai activ în viaţa oamenilor, Cred în Dumnezeu sau Credinţele religioase sunt importante pentru mine în deciziile de zi cu zi.

Când au prelucrat datele, cercetătorii au descoperit un fapt interesant: studenţii care priviseră fotografii cu reprezentanţi de acelaşi sex s-au declarat după aceea semnificativ mai religioşi decât cei care au admirat poze cu persoane de sex opus.

De ce? Crezi că au avut brusc o epifanie uitându-se la corpuri sexy de acelaşi sex cu ei? Puţin probabil, mai înţelegeam dacă era invers, adică dacă bărbaţii vedeau fotografii cu femei frumoase, le confundau cu nişte îngeri sau alte apariţii divine (şi diavoliţe, de ce nu?) şi atunci concluzionau, din adâncul creierului lor limbic, că Dumnezeu există. Dar nu asta s-a întâmplat, ci femeile „deveneau” mai credincioase când priveau poze cu femei, iar bărbaţii când se delectau cu nişte tricepşi frumos lucraţi. Nu, nu cred că li se trezeau impulsuri homosexuale refulate şi asta ar fi activat din hipocamp sau mai curând amygdală noţiunile „păcat” sau "Dumnezeu". Mai degrabă percepeau concurenţa, adică se simţeau oarecum ameninţaţi de rivalii atractivi şi religiozitatea se trezea automat ca o încercare de a-şi mări şansele reproductive pe de o parte şi de a controla moravurile celor din jur pe de altă parte. Deşi experimentatorii se aşteptau ca acest efect să fie mai puternic în cazul femeilor, diferenţele nu au fost notabile.

Poate că subiecţii îşi adaptau fără să ştie strategia reproductivă printr-un calcul inconştient. De exemplu, o femeie „gândea” aşa: ia te uită câte tipe mişto pe site, arată mai bine decât mine, ce calităţi să etalez eu acum pentru a fi aleasă de bărbaţi? Cred că ar aprecia dacă sunt ceva mai credincioasă, le-ar sugera că sunt fidelă sexual şi m-ar prefera să fiu mama copiilor lor. Şi un bărbat ar avea de câştigat să mizeze pe credinţă pentru a fi perceput de sexul opus ca mai de încredere, mai dispus să rămână să aibă grijă de urmaşi după ce aceştia au fost concepuţi.

Concluzia autorilor este că atitudinea faţă de religie, contrar aşteptărilor, nu este o dimensiune foarte stabilă a personalităţii, ci poate varia în funcţie de context şi de unii stimuli din mediu la care nu te-ai fi gândit, de pildă proporţia dintre sexe sau contactul cu concurenţa. Desigur, totul se întâmplă la nivel inconştient, acolo unde programele genetice, destul de mindless de altfel, sunt capabile de nişte strategii pentru care până şi John von Neumann sau Oskar Morgenstern le-ar invidia.

Nu ştiu ce să cred despre ac rezultate. Am scuipat în sân şi am scris ca să-mi recapăt liniştea sufletească, adică m-am exorcizat ca să mă deposedez de ideile drăceşti ce altfel ar mai fi rătăcit o vreme prin memoria de lucru. Of, iartă-mă dacă acum te bântuie pe tine! Ştiu un ritual învăţat de la preotul Daniel Corogeanu, dar mai întâi trebuie să te spovedeşti!

Promit că data viitoare, cu ajutorul lui Dumezeu şi al lui Cialdini,  scriu despre moralitate!

PS: Cum, nu-l ştii pe Cialdini?

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2847293/

Când PCR este la putere

Să ne imaginăm că ai un pici de opt ani care astăzi a luat calificativul „Bine” la matematică. Eşti dezamăgit, iritat, chiar furios şi îngrijorat...ce te faci dacă o va ţine tot aşa şi nu va fi printre cei mai buni din clasă? Ca să-l înveţi minte şi să înţeleagă că nu accepţi asemenea calificative….nu, nu îl baţi, eşti om educat, nu ai face aşa ceva, doar îi spui că eşti supărat pe el şi îl trimiţi în camera lui să înveţe. Toată după-amiaza eşti distant, rece, mohorât şi nu ai nici un chef să te joci cu el sau să-l asculţi. Verifici temele mai critic decât de obicei şi îl duci la culcare fără să mai citiţi împreună o poveste şi fără să-i dai pupicul obişnuit de noapte-bună.

Sper că nu te regăseşti în acest scenariu. Sau cel puţin nu prea des, mai greşim cu toţii, important e să învăţăm ceva din erori, să le recunoaştem şi data viitoare să acţionăm diferit. Retragerea afecţiunii când copilul a făcut ceva cu care nu eşti de acord este cel mai crud şi nepotrivit fel în care poţi reacţiona. Poţi la o adică să-i scoţi din program desenele animate, să nu-l laşi să se joace cu jucăria preferată, să scurtezi ieşirea în parc, toate aceste pedepse sunt până la urmă mai umane şi mai de înţeles decât să te porţi de parcă nu-l mai iubeşti, nu-l apreciezi şi nu-ţi mai pasă de el. Să-ţi mai spun că exact în aceste momente ar avea cel mai mult nevoie de tine şi de afecţiunea ta?

În termeni mai tehnici, atitudinea se numeşte apreciere condiţionată  negativă (parental conditional negative regard - PCNR) şi consecinţele ei pot fi complianţă pe termen scurt (copilul va încerca de frică şi ruşine să evite situaţiile când mama şi tata nu îl mai iubesc), dar demotivare pe termen lung (inclusiv ceea ce sperai să eviţi, rezultate proaste la şcoală), resentimente faţă de tine şi incapacitatea de a-şi regla emoţiile (în special izbucniri necontrolate de furie).

Nu insist, sunt sigură că de obicei ai grijă să nu-i transmiţi copilului tău mesajul că nu-l iubeşti atunci când ia note proaste, când a intrat într-o încurcătură sau nu şi-a făcut curat în cameră.

Nu răsufla uşurat! (Da, te stresez puţin, dar ştii că îmi pasă de tine, da?). Acum să ne imaginăm că a luat mult râvnitul FB, chiar cu felicitări. Nu mai poţi de încântare şi de mândrie, îl strângi în braţe mai tare decât de obicei, toată ziua eşti bine dispus, foarte afectuos şi îi acorzi mai multă atenţie decât de obicei.

Ţi se întâmplă? Cred că da, este o practică des întâlnită, chiar recomandată în cărţi de self-help şi parenting. Şi care este problema?, mă întrebi. Nu e de dorit să remarc când a făcut ceva bun şi să-mi arăt aprecierea? Într-un fel da, nu spune nimeni să-i treci neobservate realizările şi să nu-ţi exprimi bucuria. Contează însă cum o faci şi, din nou, ce mesaj transmiţi. Dacă de obicei eşti mai rezervat în manifestarea afecţiunii dar te luminezi brusc de fiecare dată când ia o notă bună şi mai puţin de exemplu când este entuziasmat de un film pe care l-a văzut, de o poveste citită sau de un joc proaspăt descoperit (chestii prea puţin importante pentru tine) va percepe această afecţiune tot drept condiţionată (de rezultatele şcolare). Ca să merite atenţia şi aprecierea ta trebuie să ia note mari. Asta îl face fericit pe tata, atunci mă iubeşte cel mai mult, este foarte important să învăţ bine pentru a fi iubit. Suntem tot în vremuri de tristă amintire sau în PCR (parental conditional regard).

Aprecierea condiţionată pozitivă (parental conditional positive regard - PCPR) nu este la fel de nocivă precum PCNR sau retragerea afecţiunii, ba chiar sunt şanse mari ca piciul tău să devină un elev conştiincios, poate chiar model, să aibă o relaţie relativ bună cu tine şi să afişeze un comportament aparent exemplar, fără emoţii negative. Aparent pentru că nu este o auto-reglare emoţională veritabilă, ci mai degrabă o suprimare a furiei şi tristeţii. Nu îşi exprimă trăirile negative, poate chiar nici nu-şi dă voie să le simtă. În timp ce copilul supus la aprecierea condiţionată negativă nu le poate controla şi le manifestă în moduri nepotrivite, acesta le reprimă şi nu se confruntă cu ele.

La şcoală obţine rezultate bune, dar nu dintr-o motivaţie intrinsecă, ci dintr-una introiectată (vezi clasificarea lui Deci & Ryan). Simte mai întâi o presiune externă de a învăţa bine, care se transformă ulterior în compulsie internă. Este centrat pe notă, nu pe conţinutul materiei. Învaţă doar ceea ce i se cere, nu neapărat ceea ce îi atrage atenţia. De exemplu, nu aprofundează un subiect care i se pare interesant, ci este foarte preocupat de ce i-ar putea pica la teză şi de ceea ce aşteaptă profesorul de la el. Sunt acei elevi care ar face aproape orice ca să împuşte un 10. Se târguiesc pentru câteva sutimi în plus, se pregătesc temeinic când urmează un test (nu şi în restul timpului), eventual îl linguşesc pe profesor ca să se remarce şi foarte rar ies din cadrul materiei predate. E de înţeles într-un fel: în joc se află iubirea părinţilor. Dacă nu vor mai fi printre cei mai buni, dacă îşi pierd strălucirea şi devin mediocrii nu vor mai vedea în ochii tatălui şi mamei acea luminiţă care se aprinde mereu când au luat un 10 şi foarte rar din alte motive. Le este frică, deşi probabil nu-şi dau seama pentru că au introiectat aşteptările şi s-au obişnuit să reprime emoţiile negative. Primilor le era teamă că vor fi iubiţi mai puţin sau deloc, acestora că nu vor mai fi iubiţi la fel de mult. Într-un fel, tot cam pe acolo suntem, adică într-o situaţie când afecţiunea şi aprecierea parentală (dar nu numai, la fel şi în alte relaţii apropiate) sunt condiţionate, dependente de rezultate şi comportamente dezirabile.

Stima de sine a copilului obişnuit cu aprecieri pozitive condiţionate este una instabilă, fluctuantă, contingentă. Depinde de realizările şcolare. Când a obţinut un succes este înaltă, ba chiar prea înaltă (self-aggrandizing), riscând să vireze spre tendinţe narcisice, probabil din speranţa că succesul îi oferă un fel de putere magică asupra celor care altfel nu-l apreciază cine ştie ce. Pentru el, realizările şcolare echivalează cu valoarea de sine, doar a observat la cei dragi fluctuaţii majore în atitudine în funcţie de notele pe care le obţinea. Dacă are însă un eşec stima de sine se prăbuşeşte şi îşi va reveni mai greu decât colegii lui care nu văd într-o notă proastă o dovadă a lipsei lor de valoare sau o piedică în a fi iubit.

Bine, şi atunci cum să dezvolţi o motivaţie intrinsecă, cum să-l ajuţi să-şi exprime adecvat emoţiile şi să nu simtă nici că nu-l mai iubeşti când nu învaţă, nici că-l iubeşti mai mult când învaţă? Sprijinindu-i autonomia, asta recomandă psihologii care ştiu teoria auto-determinării.

Vrei ceva mai precis? Păi în primul rând ai grijă ca afecţiunea, atenţia şi aprecierea ta să fie cât de cât constante şi nu atât de dependente de comportament. Copilul simte că îl iubeşti orice s-ar întâmpla, pentru ceea ce este el şi nu pentru ceea ce face. Asta nu înseamnă însă că are voie să facă orice, doar că poţi dezaproba un comportament fără ca dragostea ta să fie afectată. Autonomie mai înseamnă să-i oferi opţiuni în interiorul unor limite, să-i dai voie să-şi urmeze propriile interese dacă nu sunt dăunătoare, să-i recunoşti emoţiile şi să-l laşi să şi le exprime (dar nu chiar oricum), să-i oferi motive atunci când îi ceri ceva, să-l ajuţi să înţeleagă de este important uneori să se comporte într-un anumit fel, să apelezi cât mai rar la control, să fii interesat de ce a învăţat nou şi ce-i stârneşte interesul la o materie şi mai puţin de nota pe care o ia sau de „şi câţi de 10 au mai fost?”. Nu uita nici tu că premiul I sau o bursă adesea nu reprezintă învăţare autentică şi pasiune pentru cunoaştere, la fel cum o menţiune (sau nici măcar) poate însemna că elevul a fost mult mai ocupat să exploreze pe cont propriu un subiect anume în loc să tocească materia dictată de profesor de pe nişte notiţie de acum 5, 10, pote chiar 20 sau 30 de ani.

Iubirea necondiţionată poate coexista armonios cu disciplina sănătoasă. Un copil, ne spun Shauna Shapiro şi Chris White, va învăţa această auto-disciplină atunci când găseşte în relaţia cu părinţii cele cinci ingrediente de care are foarte mare nevoie. Iubirea necondiţionată este primul dintre ele. Spaţiul sau autonomia al doilea. Pe celelalte trei le găseşti foarte frumos descrise în carte, care este scurtă, clară şi plină de sensibilitate. Normal, doar dacă eşti curios, nu o să te întreb eu dacă le-ai aflat. Însă, dacă ai sau îţi doreşti un copil, acesta îţi va fi recunoscător. 

Cu limba scoasă după recompense

Urmează un articol despre voci. Mă auzi? Nu mă refer la halucinaţii auditive, nici măcar la pseudohalucinaţii (voci interne, „auzite” în cap şi nu în ureche). Bine, o să vorbesc mai tare ca să mă fac auzită. Asta dacă nu îmi piere vocea între timp.

Carol Gilligan este un psiholog american ce a colaborat îndeaproape cu Lawrence Kohlberg, adică un timp cei doi şi-au  stors creierii cu diverse dileme etice reprezentative pentru stadiile dezvoltării morale. Ceva s-a întâmplat însă şi s-au certat. Of, de ce te gândeşti la sex? Dacă eşti bărbat e din cauza testosteronului, nu poţi să concepi o relaţie doar de prietenie sau colaborare între persoane de sex opus, la un moment dat în capul tău încolţesc alte idei pe care vrei să le transmiţi să le plantezi într-un teren fertil. Dacă eşti femeie, probabil te-ai prins de chestia asta şi eşti mai precaută în relaţiile de prietenie. Nu mă lua în serios, rândurile astea mi-au fost dictate de o voce (groasă sau ascuţită?)

Carol i-a reproşat lui Kohlberg faptul că cercetările lui îi favorizau pe bărbaţii albi, din clasele sociale privilegiate. Mai mult decât atât, răspunsurile la dilemele etice date de bărbaţi erau considerate de el superioare celor furnizate de femei, deoarece ar fi reflectat o capacitate mai mare de gândire abstractă în domeniul judecăţii morale. În 1982 Carol Gilligan şi-a formulat obiecţiile într-o lucrare intitulată In a Different Voice: Psychological Theory and Women's Development.

Una dintre ideile cărţii era că adolescentele suferă un proces de pierdere a vocii atunci când se conformează steoreotipului de „femeie drăguţă”. O femeie drăguţă este empatică, bună ascultătoare, grijulie, atrăgătoare fizic, mai puţin asertivă, dispusă să se sacrifice pentru cei dragi, chiar submisivă şi tăcută.

Pentru că primeşte întăriri pozitive atunci când face dovada acestor trăsături, ea trăieşte adesea un conflict intern în urmă căruia se disociază de „sinele ei autentic”, pierde contactul cu experienţele reale şi începe să afişeze ceea ce Gilligan numeşte „false comportamente” (false self-behaviors). Din dorinţa de a salva relaţiile şi de a întruchipa acel ideal de femeie bună promovat de societatea patriarhală, adolescenta îşi pierde vocea, adică are dificultăţi în a-şi exprima părerile, spune mai rar ceea ce crede cu adevărat şi mai des ceea ce ceilalţi vor să audă, nu comunică ce e important pentru ea, nici care îi sunt nevoile.

Cam 15 ani mai târziu un alt psiholog, Susan Harter, a lua la puricat teoria lui Gilligan şi a nuanţat-o, pentru că a constat că nu există de fapt diferenţe semnificative în pierderea vocii la bărbaţi şi femei, sau cel puţin ele nu ţin de genul în sine, ci mai degrabă de orientarea faţă de acest de gen: doar o mică parte dintre adolescente manifestă comportamentele false descrise mai sus, adică cele care se identifică explicit cu stereotipul prezentat.

Pe de altă parte, pierderea vocii pare a fi un fenomen real, operaţionalizat cum am văzut deja, şi care-i afectează deopotrivă pe bărbaţi şi femei, în anumite condiţii. Oamenii renunţă la a-şi mai exprimă părerile atunci când…hai că nu e greu…atunci când nu sunt ascultaţi, când opiniile lor sunt ignorate sau devalorizate şi, bineînţeles, când sunt sancţionaţi pentru că le fac cunoscute. De exemplu, într-un regim totalitarist libertatea de opinie este minimă, iar vocile autentice aproape inexistente. Crezi că democraţia te fereşte de asta? Da, în mare parte, dar nu în toate situaţiile. E de discutat. Cultura corporatistă crezi că încurajează libera exprimare? Ascultă câteva conversaţii din pauza de cafea şi vezi cum însuşi limbajul informal este contaminat şi uniformizat de tot felul de termeni deveniţi deja banali. Dar hai că am un target şi vreau să mă focusez pe altceva până nu expiră deadline-ul.

Înainte de a ajunge o resursă umană într-o corporaţie, copilul petrece câţiva ani buni şi frumoşi în şcoală. Vocea lui deja este în pericol dacă profesorii au un stil de predare autoritar. Cum reuşeşte un profesor performanţa de a te amuţi? Păi destul de simplu: nu te încurajează să-ţi spui punctul de vedere, se arată deranjat când îndrăzneşti să vii cu o opinie personală sau să-i pui prea multe întrebări, nu te consultă în privinţa materiei de studiu, este indisponibil pentru un dialog ce-l scoate din zona de confort, nu cere un feed-back sau, şi mai rău, dacă l-a cerut şi primeşte unul care nu-i convine te sancţionează aproape fără drept de apel. Am atins cumva o coardă (vocală) sensibilă?

Principalul factor ce conduce la pierderea vocii nu este aşadar numărul de cromozomi X, ci absenţa sau prezenţa sprijinului exprimării din partea persoanelor semnificative. „Support of voice” înseamnă validarea experienţelor şi opiniilor persoanei din faţa ta, interes real şi respect pentru părerea ei, chiar şi atunci când este diferită de a ta, disponibilitatea de a o asculta şi de a o lua în serios, încercarea veritabilă de a-i înţelege punctul de vedere. În lipsa acestor elemente sunt şanse mari ca copilul, elevul, angajatul sau cetăţeanul să tacă, mai ales dacă se află (şi se află!) într-o poziţie inferioară ca raporturi de putere. Dacă nu eşti auzit, ascultat, consultat, luat în serios, încurajat să vorbeşti şi respectat, dacă ţi se refuză dreptul la opinie şi nici nu ai posibilitatea să schimbi ceva (nu ţi-ai ales părinţii, de multe ori nici profesorii sau conducătorii) probabil că treptat vei învăţa să-ţi ţii gura şi vei perpetua acest comportament apoi şi în situaţii când ai putea proceda altfel, dar nu o faci din cauza a ceea ce Seligman numeşte neajutorare învăţată. Din păcate, şcoala îi învaţă adesea pe copii tocmai această neajutorare. Poate şi pe părinţi, care asistă neputincioşi la pregătirea ghiozdanului ce cântăreşte mai mult decât spatele unui copil de şapte ani poate duce sau la temele nerezonabile ce trebuie făcute de la o zi pe alta.

O parte dintre cei care nu sunt încurajaţi să vorbească ajung să nici prea mai gândească, sau cel puţin să nu mai gândească liber. Alţii gândesc în continuare, dar îşi ţin opiniile pentru ei şi se conformează de faţadă exigenţelor parentale, şcolare sau sociale. Unii mai aruncă aşa câte o vorbă la pereţi, pentru că vocea este totuşi ceva de mare preţ chiar şi atunci când celălalt şi-a pus dopuri în urechi sau s-a legat de catarg ca să nu te audă (până la urmă, şi pierderea auzului este o întâmplare regretabilă şi o infirmitate). Alţii, în sfârşit, îşi sacrifică vocea pentru a păstra relaţiile apropiate cu persoanele semnificative din viaţa lor şi introiectează acele opinii şi atitudini care sunt pe placul acestora.

Dacă eşti curios să o asculţi pe Susan Harter poţi căuta articolul ei intitulat sugestiv:

Lack of Voice as a Manifestation of False Self-Behaviour Among Adolescents: The School Setting as a Stage Upon Which the Drama of Authenticity is Enacted.

Te interesează şi pe tine, mai ales dacă eşti părinte şi vrei să creşti un copil autonom, adică liber, întreg (nescindat), capabil să se exprime. Probabil ai văzut deja această poză pe internet:

Acum eu nu am identificat aripi la mamiferele Homo Sapiens, dar ştiu sigur că au „un organ musculos, acoperit de mucoasă, foarte mobil, cu sensibilitate tactilă mare, aflat în cavitatea bucală”. Da, limba! Înainte de a le căuta de corniţe şi/ sau de aripioare, ai te rog grijă să nu le tai limba! Nici să îi ajuţi să şi-o înghită.

Cum poţi contribui fără să-ţi dai seama la amuţirea copilului tău? Prin stilul parental şi prin felul în care încerci să-l motivezi sau prin reacţiile tale la succesele şi eşecurile lui. De exemplu, prin atenţia, poate chiar şi afecţiunea pe care i le acorzi condiţionat, ca şi cum ar fi nişte recompense de oferit când „merită” sau când s-a comportat aşa cum consideri tu dezirabil. 

Crezi că tu nu faci aşa ceva? Sigur nu te arăţi mai încântat decât de obicei când îţi vine cu un 10 acasă?

Imediat cum îmi dreg vocea voi aborda tema aprecierii condiţionate din perspectiva teoriei autodeterminării.