Ascultă de aproapele tău ca de tine însuţi

După ce am dat o tură cu maşina experienţei prin Infern (Beatrice din zilele noastre se îmbracă la Prada şi are permis de conducere), ne întoarcem, atraşi de forţa gravitaţiei, pe pământ…chiar aici, foarte aproape. La Bloc!

Rămăsese că voi detalia ultimul sfat referitor la cum să-ţi foloseşti banii (şi resursele de timp şi energie) astfel încât să extragi un maxim de fericire posibil. Daniel Gilbert, un psiholog pe care-l îndrăgesc în mod deosebit pentru că mă invită periodic în câte-o călătorie în timp (affective forecasting) vine cu un răspuns contraintuitiv, pe care presimt că din păcate vei rezista să-l iei în seamă şi să-l aplici în viaţa ta: Înainte să cumperi sau să încerci ceva nou, Întreabă-l pe vecin!

Parcă te văd cum te încrunţi (foarte rău! forţează-te chiar acum să zâmbeşti dacă vrei să-ţi induci o stare de bine) şi-mi spui: Ce treabă am eu cu pensionarii care joacă table pe băncuţe, şi pentru care şahul a devenit în ultimii ani un "sport" prea dificil? Dar cu babele curioase ascunse după perdea sau după copaci ce-mi urmăresc fiecare mişcare când intru şi ies din casă?

Ai în comun mai multe decât crezi! Dacă un extraterestru ar avea ocazia să studieze comportamentul unui singur Homo Sapiens ar putea, spune Gilbert, să înţeleagă foarte multe despre rasa umană şi să facă predicţii relativ bune despre cum acţionează marea majoritate în situaţiile cotidiene. Ştiu că tu te crezi mai complex şi „mai unic” decât ceilalţi, dar te asigur că un marţian sau un psiholog social te-ar privi cum priveşti tu o furnică într-un muşuroi. (Simt nişte energii negative în acest moment, le atribui tehnologiei extraterestre pentru că am impresia, în delirul meu de grandoare, că blogul e interceptat de un marţian care căuta informaţii despre natura umană şi a găsit în articolele mele o sursă nepreţuită; nu-i nimic, îl mai păcălesc din când în când, trimiţându-l pe câte o pistă falsă, la derută).

Articolul care mi-a atras atenţia se numeşte The Surprising Power of Neighbourly Advice şi a apărut în 2009 în Science. Mi-a plăcut de la primele rânduri pentru că-l citează pe La Rochefoucauld, un fin observator al muşuroiului de oameni din secolul a-XVII-lea:

Before we set our hearts too much upon anything, let us examine how happy those are who already possess it.

Nu am găsit traducerea în română a maximei respective, dar uite încă una, tot a lui, care surprinde şi ea esenţa articolului lui Gilbert: Cel mai bun mod de a te păcăli singur este să te crezi mai şmecher decât ceilalţi.

Când încerci să anticipezi cât de fericit vei fi după ce vei cumpăra un produs sau vei încerca o anumită experienţă primul impuls este să simulezi mental situaţia în cauză. Pentru asta apelezi la cât mai multe informaţii despre obiect sau eveniment. Ce marcă este telefonul? Cât ţine bateria? Ce cameră are? Ce memorie? Ce înălţime greutate are tipa de pe site-ul de întâlniri? Crezi că detaliile astea te ajută cel mai mult să-ţi dai seama acum cât de mulţumit vei fi cu alegerea ta în viitor. Normal că ajută, dar nu atât cât îţi imaginezi. De fapt, se pare că mai utile ţi-ar fi informaţiile de surogat, bazate pe experienţa similară a celor care au fost în situaţia respectivă, mai ales dacă şi te asemeni foarte mult cu ei (iar proximitatea spaţială şi similaritatea au ceva în comun, aşa că cine se aseamănă se adună, uneori chiar fără să-şi propună să se adune – ţi-ai studiat vecinii înainte să te muţi? too bad!).

Nişte studente de la Harvard au fost invitate să ia parte la un experiment. La început li s-a cerut să aprecieze câtă plăcere le va face un episod de speed-dating cu un bărbat despre care au aflat fie 1) aspecte biografice şi fizice (un rezumat şi o fotografie), fie 2) cât de bine s-a simţit în compania lui o altă colegă, recrutată anterior. Cum era de aşteptat, majoritatea au apreciat că vor face predicţii mai bune în baza pozelor şi informaţiilor despre partener şi că prea puţin le va fi de folos evaluarea făcută de altcineva. Întâlnirea a avut loc şi rezultatul a fost surprinzător: părerea pe care fetele şi-au făcut-o despre cel cu care au interacţionat a corelat mult mai mult cu informaţia de tip surogat (părerea colegei) decât cu cea anticipată de ele pe baza pozei şi biografiei. Erorile de previziune afectivă au fost reduse în proporţie de 50% atunci când s-a folosit criteriul opiniei unei alte persoane în loc de criteriul informaţiilor disponibile.

În concluzie, (i) people can more accurately predict their affective reactions to a future event when they know how a neighbor in their social network reacted to the event than when they know about the event itself and (ii) people do not believe this.

Mai mult, sfatul e valabil inclusiv în situaţii pe care le considerăm intuitiv ca fiind foarte subiective şi personale – de exemplu, alegerea unui partener. "Most Westeners would reject the notion outright that someone else would pick your marital partner more accurately than you can. It's not clear to me that's true," Gilbert says, conceding that in the case of marriage, the only person who could really help you predict the suitability of a life partner is someone who's already been married to that person too. (de aici)

Încă nu mă crezi? Previzibil, nu? Asta şi era a doua constatare a studiului, că nu vei crede, deci vei face predicţii ineficiente care vor determina unele alegeri mai puţin înţelepte, deci un nivel al fericirii mai scăzut.

Eu măcar te-am prevenit de capcană. În continuare rămâne la latitudinea ta (şi longitudinea?) dacă vei bate la uşa vecinilor ca să-i întrebi ce grădiniţe bune sunt în apropiere, dacă au încercat noile produse de la supermarketul din apropiere sau pur şi simplu ce film interesant au văzut aseară (eu m-am uitat ieri la The Master, dar nu-ţi spun dacă mi-a plăcut decât dacă mă întrebi). Ah, în caz că ai reţineri să ceri un sfat, poţi reciti un articol mai vechi.

PS: Îmi dau seama că ajungem la o dilemă etică...cum rămâne cu capra vecinului…sau cu soţia lui? Să nu pofteşti nimic din ce este al aproapelui tău, ne porunceşte Doamne-Doamne, uitând că mai politicos ar fi să se limiteze la recomandări. Dar dacă este o vorbă de o căpriţă (din zodiac?) drăgălaşă foc ca cea de aici?

Ce, crezi că tu nu te-ai putea îndrăgosti de o capră? Edward Albee te-ar contrazice, iar vecinul Marcel Iureş a fost senzaţional în rolul protagonistului piesei "Capra sau cine e Sylvia?".

Lăsând gluma la o parte, de preferat ar fi să nu râvneşti la soţia vecinului…nu mai bine râvneşti tu la vecina aia singură? 

Stairway To Heaven

Nu m-am îndurat să te las să aştepţi prea mult. Doar că ţi-am spus că vreau să te văd fericit! De dragul varietăţii nu voi scrie un articol, ci o să încercăm ceva nou: un episod din Twilight Zone, intitulat A nice place to visit.

Oare cum ar fi să mori şi să te trezeşti într-un afterlife unde cineva îţi îndeplineşte toate dorinţele, chiar şi pe cele pe care nici nu ai apucat să ţi le doreşti?    

Enjoy! :D

Şapte moduri de a cheltui banii astfel încât să-ţi aducă fericirea

Banii nu aduc fericirea. Pe de altă parte, lipsa lor poate aduce nefericirea, dacă nevoile de bază nu sunt satisfăcute (putem discuta ani întregi ce mai înseamnă azi „ bani suficienţi” şi „nevoi de bază”- dezbatere în mediul virtual, cum altfel?).

Dacă în prezent nu te confrunţi cu probleme financiare reale, o avansare însoţită de o mărire de salariu  nu se va traduce într-o modificare stabilă a nivelului tău de fericire. Poate chiar dimpotrivă, dacă vine la pachet cu responsabilităţi suplimentare, mai puţin timp liber şi mai mult stres. Da, ştiu că e aproape imposibil să nu-ţi doreşti mai mulţi bani şi sunt aproape sigură că vei depune în continuare eforturi pentru a-i obţine. Eforturi sisifice, cumva? Sisifice pentru că vei căra un bolovan pe banda de alergat hedonică (Camus adaptat la secolul nostru) în timp ce fericirea ta va rămâne aproximativ aceeaşi. Eşti conştient de absurd (am avut grijă să-ţi mai povestesc despre adaptatea hedonică)! Poate îţi şi place această postură de erou absurd, aşa că îţi porţi cu demnitate crucea...pardon, bolovanul...adică serviciul! Ca şi Camus însă, („Il faut imaginer Sysiphe heureux”), mă gândesc la fericirea ta. Îmi place să te văd fericit. Nu îmi imaginez că vei înceta să-ţi doreşti mai mulţi bani, aşa că mă adaptez la realitate (vei continua să vânezi o avansare), dar îţi voi da măcar câteva sugestii despre cum să foloseşti banii astfel încât chiar să fii mai fericit. (Deja întrec orice limită, nu? Auzi la mine, să-ţi spun ţie ce să faci cu banii tăi!). Sigur că eşti liber să le iei sau nu în seamă, să le alegi pe cele care ţi se par potrivite şi să testezi una-două ca să vezi ce se întâmplă. În principiu ar trebui să funcţioneze, pentru că toate se bazează pe studii. Le-am găsit şi eu prin multe articole şi într-o carte ce se poate cumpăra de pe amazon. Ca să nu mai dai tu banii pe ele dar să te bucuri  totuşi de informaţii,  îţi voi face un fel de rezumat.

1. Inveşteşte mai puţin în posesiuni materiale şi mai mult în experienţe. Un nou tricou va deveni foarte repede o cârpă oarecare ce nu mai are loc în şifonier...prin urmare va trebui să dai banii şi pe un dressing. Adaptarea se produce mai greu la experienţele pozitive decât la lucruri, mai ales dacă le alegi pe cele care au un scop mai larg; cărţile, filmele şi piesele de teatru bune contribuie toate la dezvoltarea ta personală sau la o mai fină înţelegere a lumii şi în acelaşi timp petreci momente foarte plăcute. După ce ţi-ai cumpărat un tricou mă îndoiesc că vei sta ore întregi să îl admiri, dar într-o experienţă plăcută vei fi implicat timp mai îndelungat (da, un film la cinematograf se termină după două ore în timp ce tricoul va rămâne acolo un an-doi, dar, dacă aduni momentele de fericire prilejuite de achiziţionarea tricoului, probabil nu vei ajunge nici măcar la jumătate de oră). 

Distincţia între achiziţii materiale şi experenţiale este uneori mai greu de făcut; un criteriu important este intenţia cu care le-ai procurat. Cartea în general este o achiziţie experenţială – dacă o cumperi pentru plăcerea de a o citi, nu pentru că s-ar potrivi cu mobila sau are pagini lucioase şi copertă colorată. Sigur că poate deveni achiziţie materială când vrei doar să ai nişte obiecte cu care să-ţi ornezi biblioteca. Un scenariu mixt este când achiziţia asta materială are rol de signaling şi favorizează anumite experienţe pozitive (o poţi invita pe tipa aia abia cunoscută la tine acasă, pe principiul "Want to come up and see my etchings?”) Şi o maşină mai mare devine achiziţie experenţială dacă ai luat-o pentru că-ţi permite să pleci cu familia într-un tur al Europei. 

Mai are rost să-ţi spun de ce experienţele produc mai multă fericire decât obiectele sau ţi se pare şi ţie evident? În fond, suntem ceea ce facem, suma experienţelor pe care le trăim, deci a investi în ceea ce ne defineşte sau ne va defini (experienţele pe care le alegem devin parte din noi) este mai înţelept şi mai plăcut decât a colecţiona diferite obiecte. În plus, o experienţă devine o amintire preţioasă pe care o împărtăşeşti adesea cu prietenii, ceea ce nu prea se întâmplă cu lucrurile (presupun că nu-i baţi la cap cu ce gadget extraordinar ţi-ai luat tu din Mall, mai degrabă le povesteşti cum a fost în vacanţă sau ce carte mişto ai citit, eventual stârnindu-le curiozitatea de a o citi la rândul lor; apropo, ştii că a apărut ultima carte a lui Sam Harris?). 

Multe din experienţe se transformă direct sau prin povestire în ocazii de socializare, iar marea majoritate a oamenilor se simt bine când petrec timp cu cei apropiaţi. O ieşire la cinematograf cu partenera e mai plăcută decât vizionarea aceluiaşi film singur acasă, pe calculator. Chiar şi plăcerea obţinută din savurarea unei ciocolateeste mai intensă când o împarţi cu cineva, nu degeaba mesele în familie sunt evenimente atât de îndrăgite. (Despre sticla de Merlot voi vorbi altădată!) Apropo de socializare,

2. Oamenii care cheltuiesc (mai mulţi) bani în folosul şi pentru binele altora sunt mai fericiţi. Donaţiile, cadourile, lucrurile pe care le oferi celor din jur au efect nu doar asupra fericirii lor, ci şi aspra stării tale de bine. Ai cumpărat o cutie de bomboane? Îţi vine să crezi că dacă o dăruieşti cuiva vei fi chiar mai fericit decât dacă ai mânca-o tu? Investiţiile prosociale cresc calitatea relaţiilor, produc emoţii pozitive si, să nu fim ipocriţi, îţi dau o stare de satisfacţie pentru că te percepi drept un om mai bun. Ca să combinăm ce am aflat până acum şi să maximizăm fericirea atât pentru tine cât şi pentru alţii, încearcă să-i faci cadou partenerei tale nu un obiect, ci…o experienţă. Ia-i un bilet la concert în loc de o pereche de cercei. Sau fă-i o programare la o şedinţă de masaj profesionist. Ce spui, asta nu te-ar face şi pe tine fericit? OK, trecem peste, mai am câteva informaţii pe care sunt încântată să ţi le dăruiesc.

3. Foloseşte-ţi banii astfel încât să-ţi oferi bucurii mai mici şi mai dese mai degrabă decât una-două majore. Frecvenţa experienţelor şi emoţiilor pozitive este mai importantă decât intensitatea, chiar şi decât durata lor. O vacanţă de două săptămâni pe litoral îţi va aduce mai puţină satisfacţie decât patru-cinci escapade de week-end tot la mare sau decât, şi mai bine, două weekenduri la mare şi trei la munte. Adaptarea şi obişnuinţa se instalează mai greu, în plus plăcerile mai mici pot fi variate, introducând mereu un element de surpriză şi noutate. Pune înapoi pe raft ciocolata aia Milka de 100 de grame şi cumpără în schimb un baton mic de Bounty şi unul de Mars.  

Recapitulare: în locul unui cadou foarte scump şi previzibil de ziua ei, fă-i iubitei tale mici cadouri (diferite) pe tot parcursul anului; iar dacă ai început să iei în serios ideea masajului, când suni pentru programare roagă-l pe maseur să întrerupă experienţa, adică să împartă şedinţa în două, iar ea să experimenteze astfel două masaje mai scurte dar mai savuroase decât unul lung (dublă satisfacţie).

Să continui sau rămâne pe altădată? Ambele!

4. Plăteşte acum, consumă mai târziu! E destul de greu când producătorii profită de dificultatea ta de a-ţi amâna gratificaţia şi te tentează cu „oferte” de tipul „cumpără acum, plăteşti în rate”. Problema e că noul televizor creează foarte repede adaptare, iar tu, lună de lună, vei scoate cu durere din buzunar sume importante ca să-ţi achiţi ratele pentru un produs care a încetat de mult să te mai bucure. Principiul nu e valabil doar pentru rate: cumpără-ţi o sticlă de Martini, dar bea-o mai târziu (cu partenera?) sau ia-ţi bilet de vacanţă cu câteva luni bune înainte de concediu. Paharul de Martini consumat imediat are valoarea hedonică x (cantitatea de plăcere din consum), dar cel consumat mâine are valoarea x plus y (plăcerea consumului plus plăcerea anticipării). Despre anticipare o să-ţi scriu în curând. Abia aştept! Şi tu?

5. Cumpără timp! Unele bunuri materiale te fac mai fericit pentru că fac în locul tău treburile plictisitoare, grele, prea puţin recompensatoare sau consumatoare de un timp preţios, pe care preferi să-l petreci altfel (într-un parc de distracţii cu familia?). O maşină de spălat vase e o achiziţie bună din acest punct de vedere, ca să nu mai spun că mai elimină din acele păcătoase episoade de mind-wandering. :P Nu e necesar însă să fie şi ultimul model, cu 15 programe din care nu vei folosi decât 2-3. Vrei o vilă luxoasă la periferie sau în Bragadiru?  Te-ai gândit însă cât timp vei pierde zilnic pe drum? Naveta sau timpul în trafic figurează printre activităţile cele mai agasante. Nu mai bine o casă mai mică, dar aproape de locul de muncă (şi de teatre)? Of, iar profit de timpul tău…promit că mă grăbesc…dar să ştii că dacă citeai singur toate studiile astea ţi-ar fi luat şi mai mult timp!

6. Evită să cumperi garanţie suplimentară pentru produsele achiziţionate. Taking things for granted înseamnă şi să le acorzi mai puţină atenţie, iar atenţia este poate factorul cel mai important ce împiedică adaptarea. Pe de altă parte, oricât ar fi de tentant, nu da curs ofertelor de tipul „poţi schimba produsul în 24 de ore”, sau, şi mai rău „în decursul unei luni”. De ce? Îţi va plăcea mai puţin dacă ştii că-l poţi schimba…undeva în capul tău vor circula idei precum „dar oare nu era mai bun celălalt? parcă era totuşi mai frumos…cumva ar fi mai bine să-l fi schimbat?”.

7. Înainte de a cumpăra un produs, vezi cât sunt de fericiţi şi de mulţumiţi cu el alţi consumatori, de preferinţă unii cât mai asemănători cu tine. Foarte posibil ca părerea lor să te ajute să iei o decizie mai bună decât zecile de informaţii şi detalii tehnice pe care le găseşti pe internet sau pe etichetă. La un film, nota de pe imdb (bazată pe rating-urile publicului şi criticilor) e în general un indiciu mai important decât prezenţa unui actor cunoscut şi prezice mai bine cât de mult îţi va plăcea şi ţie filmul. Chiar voi reveni asupra acestui ultim punct pentru că am găsit un studiu foarte interesant, o să-ţi placă!

Ca să te poţi bucura de experienţă în continuare…ia vezi…ţi-ai plătit factura la internet? (dacă da, treci şi la a doua treaptă din piramidă; a lui Maslow sau a lui Kenrick?).

The unexamined life is not a happy life to live

                                                                                                                              

A fost odată ca niciodată (şi încă mai e) un psiholog sadic (pleonasm? :P) pe nume Daniel Kahneman care, pentru că se plictisea, a chemat nişte bieţi inocenţi în laborator şi i-a pus să stea în trei reprize cu braţul scufundat într-un vas cu apă foarte rece (14 grade Celsius, o temperatură la care experienţa devine dureroasă). Nu, nu au avut voie să se uite la fotografia persoanei iubite, în caz că ţi-aduci aminte de un articol anterior.

În primul episod, după 60 de secunde experimentatorul le-a spus că e suficient, pot scoate braţul stâng din apă. A urmat o pauză de 7 minute.

Al doilea episod a durat 90 de secunde, dintre care primele 60 au fost tot cu apă de 14 grade, exact ca înainte. De la secunda 60 la 90 temperatura a fost crescută cu un singur grad, ceea ce înseamnă că a fost în continuare dureroasă, însă un strop mai puţin dureroasă decât în primele 60 de secunde.

După încă o pauză de 7 minute participanţilor li s-a spus că pentru următoarea sesiune pot alege să repete prima sau a doua experienţă. Atenţie, nu au fost informaţi explicit cu privire la durata şi temperatura din fiecare episod, ci doar lăsaţi să experimenteze pe pielea lor şi să aleagă apoi condiţia experimentală pe care au perceput-o ca mai puţin dureroasă. Tu, care ştii detaliile de mai sus, ce crezi că au ales? O experienţă dureroasă mai scurtă, nu? Aşa ar fi fost normal, să prefere să stea cu braţul în apă rece doar 60 de secunde în loc de 90. Ei bine (sau ei rău), nu! Au ales în proporţie de 80% să sufere timp mai îndelungat! Cât masochism pe ei…probabil şi pe tine, dacă nu faci parte din cei 20% ceva mai…cum să le spun? mai atenţi? mai în contact cu propriile senzaţii corporale? mai puţin înclinaţi către self-deception?

Sigur că explicaţia nu e masochismul, nici vreun comportament pe care cei pasionaţi de inconştientul pro-fund l-ar interpreta în chipuri creative şi năzdravane – blocare în stadiul anal, reprimarea unei vinovăţii şi manifestarea ei prin auto-pedepsire? Nu! (sunt rezistentă sau în negare!) Participanţii au crezut că în al doilea episod din experiment au simţit mai puţină durere decât în primul. Aşa îşi aminteau ei, la nu mai mult de şapte minute de la experiment. În această evaluare a experienţei nu a contat durata, ci finalul, un pic mai puţin acut în secvenţa de 90 de secunde. Privind retrospectiv, momentul de vârf şi sfârşitul sunt elementele pe care le ţii minte şi pe baza lor dai un sens, îţi spui o poveste, iei decizii în continuare. O relaţie romantică (încheiată) în care ai fost foarte fericit trei ani şi nefericit în ultima lună îţi va lăsa un gust nejustificat de amar pentru că-şi bagă coada eul care îşi aminteşte, evaluează şi aproape că invalidează trei ani de emoţii pozitive, bucurie şi iubire; focalizat pe acea ultimă lună neplăcută, şterge cu buretele momentele frumoase anterioare trăite de…cine? Tot de tine, adică de un alt eu…un eu experenţial, care însă nu are o voce sau a cărui „voce” nu este auzită de eul - povestitor. Ţi-ai tăiat nişte ani din viaţă sau i-ai transformat, reconfigurând amintirile, dintr-o perioadă încântătoare într-una îngrozitoare.

Eul care experimentează (o să-i spun eul actor în sensul de cel care trăieşte moment de moment) este diferit de eul povestitor. Dacă vrei să dezvoltăm analogia, actorul improvizează, iar povestitorul sau scenaristul atribuie post-hoc un sens şi scrie ce-şi aminteşte din ceea ce a trăit. Amintirea asta nu e prea exactă, mai ales că e contaminată şi de alte poveşti sau scenarii, multe preluate de la alţi povestitori de pe scena socială (the Joneses).  Povestitorul rescrie experienţa spontană a actorului în moduri dezirabile social sau, în cel mai bun caz, în aşa fel încât ea să se plieze pe atitudinile şi valorile sale (explicite?). Amintirea şi experienţa adesea nu coincid, lucru pe care eul povestitor nici măcar nu-l sesizează. Cum tot el este cel care ia decizii, îl va împinge treptat pe eul actor să experimenteze ceea ce crede el (povestitorul) că-l face fericit (să cumpere un televizor nou, să se înscrie la un doctorat, să stea peste program la serviciu, să facă un copil :P). De asemenea, îl va împiedica să se implice în activităţi pe placul lui, nu şi pe al său (să deseneze, să se plimbe prin parc, să socializeze mai mult sau să joace fotbal).

Dacă nu ştii TED-ul lui Kahneman pe acest subiect, ai ocazia să-l revezi chiar acum:

Corelaţia între fericirea celor două euri ale tale pare a fi de doar 0.5, aşa că probabil există „set-point-uri” diferite şi o adaptare hedonică decalată. În ansamblu, eul actor cred că este ceva mai fericit, pentru că nu are nevoie de prea multe ca să se simtă bine. Este asemenea unui copil ce se bucură de lucrurile mărunte, se joacă şi explorează cu o curiozitate proaspătă tot ce-l înconjoară. Din păcate nu apucă să o facă prea des pentru că vine eul povestitor, preocupat de bunăstarea financiară, de responsabilităţile profesionale, de statut şi de comparaţia socială şi ia decizii pentru amândoi (poţi reciti un articol mai vechi despre relaţia părinte-copil interior).

La întrebările „Cât de fericit ai fost în ultimul an?” sau „Cât de mulţumit eşti de viaţa ta?” va răspunde povestitorul – cel care-şi aminteşte, îşi (îţi) stabileşte scopuri şi îţi evaluează viaţa conform unor standarde şi credinţe despre ce înseamnă o viaţă fericită, împlinită sau „de succes”.

Dacă eşti curios cât de fericit este eul actor instalează o aplicaţie pe smartphone sau roagă pe cineva să-ţi dea bipuri de mai multe ori pe zi şi răspunde la întrebările: „Cât de fericit eşti în acest moment?” şi „Ce faci chiar acum?”. S-ar putea să ai surprize şi să-ţi revizuieşti unele păreri despre activităţile prilejuitoare de fericire. Unele constatări te vor pune chiar în încurcătură, dar merită să încerci pentru că sunt convinsă că este un exerciţiu bun de autocunoaştere (doar l-am încercat cândva…iar amintirea este foarte vie).

Iniţial Kahneman a vorbit despre „fericirea obiectivă” ca fiind fericirea eului actor, cea imediată, mai reală şi mai autentică decât fericirea povestitorului, mediată de cuvânt, aşteptări, concepte, evaluări, comparaţii şi criterii atât interne cât şi externe. Mai târziu a revenit, dându-şi seama că povestitorul este cel care dă semnificaţie experienţelor, are valori şi principii după care se ghidează, imprimă o direcţie şi un sens vieţii prin scopurile pe care şi le fixează. Ar fi deci o eroare şi să judecăm „interesele” eului care-şi construieşte povestea ca fiind mai puţin importante sau lipsite de veridicitate:

The possibility of conflicts between the remembering self and the interests of the experiencing self turned out to be a harder problem than I initially thought. (…) The logic of duration weighting is compelling, but it cannot be considered a complete theory of well-being because individuals identify with their remembering self and care about their story. A theory of well-being that ignores what people want cannot be sustained. On the other hand, a theory that ignores what actually happens in people’s life and focuses exclusively on what they think about their life is not tenable either. The remembering self and the experiencing self must both be considered, because their interests do not always coincide. Philosophers could struggle with these questions for a long time.

Noi nu suntem filosofi, dar, pentru că ne interesează fericirea, avem toate motivele să fim preocupaţi de aceste întrebări. Sunt optimistă (vreau să închei ţinând cont de the peak-end rule)!  Cred că e posibil ca actorul şi povestitorul să trăiască (împreună) fericiţi până la adânci bătrâneţi. Corelaţia de 0.5 poate ajunge măcar la un 0.8 dacă cei doi cooperează şi fac din fericire o situaţie de win-win în locul unui joc cu suma zero. Pe cine pică însă povara responsabilităţii? Pe cel care ia deciziile, deci pe povestitor. O viaţă fericită ar fi acea viaţă examinată atât printr-o procesare de tip top-down (scopuri stabilite de povestitor şi transmise actorului) cât şi prin cea de tip „bottom-up” (scopuri inferate de povestitor din observarea activităţilor ce-i aduc bucurie actorului). Tu ca povestitor rămâi conectat la momentul prezent şi iei act (acknowledge) de ceea ce se întâmplă în acea clipă tot cu tine, cu tinele-actor pe care nu-l înghesui într-un pat al lui Procust. Te asculţi. Informaţiile pe care le obţii pe această cale le integrezi în povestea ta despre ce înseamnă o viaţă fericită şi faci alegeri care să susţină fericirea ta la pachet cu fericirea actorului. Din povestitorul care crede că ştie ce-l face fericit te poţi transforma într-un povestitor care ştie ce-l face fericit. Unele mituri probabil vor fi spulberate. Despre unul dintre ele îţi voi povesti data viitoare. Mă simt foarte bine când îţi vorbesc, dar mă gândesc şi să nu abuzez de răbdarea şi atenţia ta sau să neglijez durata unei experienţe nu ştiu cât de plăcute pentru tine.

Şi n-am încălecat pe nicio şa, dar ţi-am mai spus o poveste (fericită?) aşa.  

Would you be happier?

Mă simt puţin vinovată că te-am expus în articolele trecute la picturile lui Edward Hopper şi la subiecte nu tocmai optimiste, aşa că mi-am propus să-ţi ridic starea de spirit (deşi dacă e imaterială nu ştiu cum aş putea să o folosesc la antrenamentul cu ridicat de greutăţi). Să vorbim deci despre fericire. Chiar aşa, ce crezi? Poţi deveni mai fericit? Poate chiar mai fericit pe termen lung? Cum? Când? În ce condiţii?

Probabil eşti la curent cu teoriile ce susţin existenţa unui „set point”, un anumit nivel de fericire determinat în mare parte de factorii genetici şi de trăsăturile de personalitate şi care rămâne relativ stabil pe parcursul vieţii, cu variaţii pe termen scurt în funcţie de evenimentele circumstanţe. Strâns legat de set point este conceptul de hedonic treadmill. În 1978 Philip Brickman a realizat celebrul studiu cu paraplegici şi câştigători la loterie, constatând că în perioada imediat următoare accidentului/ câştigului financiar aceştia au înregistrat într-adevăr o scădere/ creştere semnificativă a fericirii, dar după un an au revenit la starea de dinaintea evenimentului, iar satisfacţia lor de viaţă nu era diferită de cea aşteptată la nivelul populaţiei generale. O concluzie surprinzătoare, contra-intuitivă şi cu conotaţii atât pozitive cât şi negative. Se pare că există o rezilienţă naturală care te face să-ţi revii aproape complet în urma oricărui eveniment neplăcut ce ţi se întâmplă. Ca revers, nici evenimentele înalt dezirabile nu vor determina schimbări majore pe termen lung asupra stării tale de fericire. Prin urmare, să crezi că „vei fi fericit când X” sau „vei fi nefericit când y” par a fi mitologii sau credinţe cu care operezi la nivel intuitiv, luând adesea decizii (să-ţi cumperi o maşină şi mai luxoasă) ce nu au un efect consistent asupra fericirii tale sau închipuindu-ţi că fericirea depinde de factori externi. De fapt te adaptezi la ambele tipuri de circumstanţe, ba chiar din păcate te adaptezi ceva mai repede şi mai uşor la cele pozitive. Teoria este susţinută de dovezi şi de atunci numeroase alte studii au condus la rezultate asemănătoare.

Cu toate acestea, teoria set-pointului fix fie nu surprinde întreaga realitate, fie contrazice nişte intuiţii şi credinţe atât puternice şi de bun-simţ încât a renunţa la ele ar fi poate mai periculos decât a le păstra. În condiţiile în care te adaptezi complet la orice, mai are vreun rost să depui eforturi pentru a schimba nişte circumstanţe defavorabile sau pentru a crea altele mai prielnice? Nu vorbesc acum doar la nivel individual, ci şi ca politici publice, guvernamentale. Contează cine va câştiga alegerile dacă starea de fericire şi de satisfacţie a populaţiei nu va fi semnificativ afectată? Chiar nu vei fi mai fericit într-o ţară cu un sistem de învăţământ mai performant şi cu servicii de sănătate mai bune? Se reflectă în starea ta de bine diferenţa dintre a trăi într-un regim democratic sau totalitarist? De ce să te mai căsătoreşti cu partenera lângă care momentan simţi emoţii pozitive dacă peste doi ani este de aşteptat să revii la starea obişnuită? Se merită să faci un copil? Dar să-ţi schimbul serviciul? Să pleci din ţară? La limită, de ce ai mai încerca să te recuperezi după un accident câtă vreme studiile arată cum poţi fi la fel de fericit în scaunul cu rotile ca pe propriile picioare? Te ajută la ceva să te duci la terapie când eşti deprimat? Dar să-ţi iei mâine bilet la loto? (ultima întrebare e diferită de restul, răspunsul e mult mai clar ; nu m-am hotărât însă cum e cu penultima)

Bineînţeles că nu sunt singura care şi-a pus asemenea întrebări în ultimii aproape 40 de ani de când a fost publicat studiul lui Brickman. Unii psihologi au identificat probleme de metodologie, alţii au venit cu interpretări diferite ale rezultatelor, s-au făcut şi alte studii ce nu au validat concluziile iniţiale sau cel puţin nu complet (adaptare 100%). O mare problemă a cercetărilor şi teoriilor despre fericire constă în faptul că nu avem un consens asupra obiectului măsurat. Ce este fericirea şi care sunt componentele sale? Sunt ele aceleaşi pentru fiecare cercetător? Coincid şi cu felul în care publicul larg îşi reprezintă fericirea? Care sunt diferenţele între concepte precum: fericire, stare de bine subiectivă, satisfacţia faţă de viaţă sau calitatea vieţii? Cum se măsoară fericirea? Eşti sigur că măsori ceea ce crezi că măsori? Care sunt capcanele self-reportului? Cum ar trebui formulate întrebările pentru a fi sigur că răspunsul nu este denaturat de n factori? Ştiu oamenii cât de fericiţi sunt? Pe o scală de la 1 la 10 a fericirii, un 7 raportat de un paraplegic este acelaşi cu şapte-le unui om sănătos? Dar cu şapte-le de înainte de a suferi accidentul? Este în mod real la fel de fericit ca odinioară sau scorul exprimă o adaptare a întregii scale ca urmare a modificării nivelului de aspiraţie? Străbunicii noştri care nu aveau apă caldă au suferit din această cauză? Probabil că nu, pentru că nici măcar nu-şi imaginau că ar putea avea aşa ceva. Nu-ţi lipseşte ceea ce încă nu (ştii că) există J) Pe de altă parte, chiar să nu fi îmbunătăţit apa caldă calitatea vieţii noastre? Şi dacă eşti de acord că a îmbunătăţit-o, chiar este posibil ca asta să nu se reflecte deloc în starea subiectivă de bine? Mai are rost recunoştinţa (sau tehnica substracţiei din psihologia pozitivă) dacă te gândeşti că şi fără ceea ce ai acum ai fi fost la fel de fericit? Pe de altă parte, tocmai cultivarea recunoştinţei protejează împotriva adaptării hedonice. Cât despre adaptare, este ea într-adevăr completă la orice eveniment, pozitiv sau negativ?

După atâtea întrebări poate ar fi timpul să vin şi cu nişte…nu, nu cu nişte răspunsuri, doar cu date suplimentare ce nuanţează tabloul schiţat de cercetările lui Brickman. Foarte succint, studiile longitudinale susţin doar până la un punct (nici ăla fix) existenţa set-point-ului şi a adaptării (hedonic treadmill). Aceasta din urmă există, dar nu este completă în cazul unor evenimente de viaţă majore şi în plus există diferenţe notabile în felul în care se produce, diferenţe ale căror cauze nu sunt încă pe deplin înţelese. Variabilele individuale au un cuvânt de spus, dar nici măcar ele nu susţin efectele observate.

Circumstanţele de viaţă contează mai mult decât lasă de înţeles teoria set-point-ului, deşi mai puţin decât ne spune intuiţia. Asta înseamnă de exemplu că are rost să te prezinţi la vot cu speranţa că vei alege nişte conducători ale căror decizii te vor face ceva mai fericit şi/sau mai mulţumit. La nivel global, unele populaţii se declară mai fericite decât altele, iar în jur de 75% din variaţie este pusă pe seama condiţiilor diferite de viaţă. (Şi nu vorbim doar de condiţii extreme şi de statele unde nici măcar nevoile bazale de hrană şi siguranţă fizică nu sunt asigurate, se înregistrează diferenţe şi dincolo de satisfacerea minimului necesar). De asemenea, fericirea unei naţiuni nu rămâne constantă de-a lungul timpului, majoritatea societăţilor au făcut progrese şi sub acest aspect. Politicile sociale contribuie la creşterea fericirii indivizilor, mai ales dacă mai sunt şi corect calibrate la ceea ce ne face într-adevăr fericiţi sau nefericiţi.

Tu poţi deveni mai fericit în funcţie de alegerile pe care le faci şi de circumstanţele pe care ţi le creezi. Iar apoi sunt metode şi tehnici care, cu condiţia să le ştiii şi să le aplici, pot împiedica sau măcar încetini adaptarea. Sigur, poţi şi să-ţi pui beţe-n roată, să iei decizii proaste, să te complaci în suferinţă sau să întârzii adaptarea la evenimentele negative.  Apropo de evenimentele negative, unele nu sunt contracarate de o adaptare completă – de exemplu şomajul, dizabilităţile severe (adaptarea ar fi, conform unor studii, de 30-50%, nu 100% cum concluziona Brickman) sau pierderea partenerului de viaţă. În timp ce există adaptare în relaţia de cuplu, nici aceasta nu pare a fi completă: foarte mulţi oameni îşi menţin pe termen lung un nivel de fericire mai ridicat decât înainte; alţii devin, dimpotrivă, cronic mai nefericiţi. În plus, personalitatea partenerului are un efect semnificativ asupra stării tale de bine, şi nu doar în primii doi ani (atenţie în special la nevrotism!). Iar anumite activităţi şi obiceiuri au la nivelul populaţiei efecte constante (mai mari sau mai mici) asupra stării de bine.

O posibilă explicaţie a datelor şi teoriilor contradictorii o putem găsi în felul cum evaluăm fericirea. Nu întâmplător una dintre întrebările mele era „Ştim într-adevăr cât de (ne)fericiţi suntem?” Starea subiectivă de bine are atât o componentă afectivă cât şi una cognitivă, iar adaptarea nu se manifestă identic asupra ambelor. Ca să nu mai zic că ceea ce numeşte Kahneman „fericire obiectivă” adesea nici măcar nu ajunge să conteze în aprecierile pe care le facem când suntem solicitaţi să ne cuantificăm fericirea. De ce? Ca să-ţi satisfac doar un pic curiozitatea, pentru că experienţele aproape că sunt trăite de altcineva, un alt eu diferit de cel care şi le aminteşte şi le evaluează. Dar despre asta şi alte lucruri interesante data viitoare...nu ştiu când, surpriză!

http://www.amazon.com/Stability-Happiness-Theories-Evidence-Whether/dp/0124114784